EFECTUL P (77)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

— Tehnic aşa ceva deocamdată… Şi, acceptând că basmul tău…

— Totul este un basm. Bineînţeles! Şi teletransportul este un basm. Bineînţeles! Şi Efectul P.

— Teletransportul există.

— Ai dreptate, comparaţia cu Efectul P n-a fost fericită. Dar tehnic lucrurile sunt foarte uşor de pus la punct. Materialul este mai greu de selecţionat. Materialul uman.

— Şi ce ar avea respectivul de făcut?

— Ar trebui să stea la un pupitru de comandă cu degetul apăsând un buton. Asta ar fi tot.

— Asta?

— Asta. Gândeşte-te că ar trebui să apeşi acel buton o oră, două ore sau trei zile. Şi asta fără întrerupere. Eventual să primeşti răgazul de a mânca şi de a dormi. Gândeşte-te că ai avea o slujbă care ţi-ar pretinde să apeşi douăsprezece ore pe zi fără întrerupere un buton, că ar trebui să fii mereu conştient de ce o faci şi să rămâi constant în toată această vreme: azi, mâine, peste două săptămâni…

Am tăcut amândoi. Pe terasă s-a făcut întuneric. Tot mai întuneric. Deasupra noastră nu se mai afla nicio stea. Abia îl mai puteam vedea pe Poolo la faţă. Îşi terminase, bineînţeles, carafa de vin şi-şi turna din a mea. Al treilea pahar era încă neatins. După atâtea pregătiri şi tertipuri mă aflam în imediata apropiere a Diavolului.

— Ai putea face tu aşa ceva? l-am întrebat.

— Ce anume? Să apăs pe buton în niciun caz. Pentru mine e prea târziu. Eu am de acum conştiinţa morţii.

— Nu să apeşi pe buton. Asta o pot face destui…

— Crezi?

— Eu mă refer la butonul însuşi. Pe el ai fi capabil să-l instalezi?

— Butonul există deja. Şi aproape tot ce ar mai fi necesar.

— Unde?

Poolo nu-mi răspunse. L-am privit tot timpul atent şi nu mi-a scăpat niciun gest de-al său. De asta sunt sigur. Dar brusc şi după puţin timp, am observat cu stupoare că şi cel de-al treilea pahar era băut până la jumătate. Ca să ajungă la el, Poolo ar fi trebuit să se întindă peste masă. Sunt sigur că n-a făcut-o.

— Problema se pune astfel: cel care ar trebui să apese butonul, zise Poolo fără a-mi răspunde la ultima întrebare, cel care ar face treaba asta, ar şti, pe lângă alte câteva lucruri, că fiecare secundă cât ar sta la datorie ar prelungi viaţa câte unui om. O secundă − o viaţă. Gândeşte-te ce simţi dacă eşti bine intenţionat, dar nu mai ai puterea de a face contactul cu acel buton, când ştii că o singură secundă ar mai ajunge pentru un om…

— Stai s-o luăm de la capăt! Eu n-am să te mai întreb despre partea tehnică. Niciodată n-am înţeles prea mult din latura asta.

— Nu există parte tehnică, replică Poolo. Există doar nişte idei care…

— S-o lăsăm baltă! Nu vreau acum să ne pierdem în discuţii despre aşa ceva. Tot nu suntem de acord! Vreau doar să revenim la aspectul pur practic. Un funcţionar, un manipulant, tehnician sau cum vrei să-i spui, stă la un pupitru de comandă. Aşa l-ai numit, nu? Şi apasă un buton. Bănuiesc că nu depune o muncă fizică prea intensă. Ei, şi acest om, cu fiecare secundă cât îşi ţine degetul pe buton, salvează oameni de la moarte. Am înţeles măcar atât în mod corect? Salvează oameni bolnavi…

— Nu-i vindecă nimănui boala. Pur şi simplu nu lasă pe nimeni să moară.

— Mă rog.

— Nu-i totuna. De câte ori nu se spune despre cineva că niciun medic nu poate să priceapă cum de respectivul mai trăieşte?

— Admit. Dar, în principiu, am înţeles corect despre ce este vorba?

— Simplificând, am putea spune…

Poolo tăcu. Se făcuse atât de întuneric încât nu mai vedeam nimic. Mai mult pe bâjbâite am ridicat paharul al treilea. Era bineînţeles gol de tot. Pentru prima oară de când ne aflam pe terasă în serile noastre de la vilă acest misterios pahar şi-a găsit utilitatea. Dar care?

— Nu cred, cu toate astea, că omul ar fi cel greu de găsit, omul sau oamenii care ar putea face această muncă. Pentru că nu văd de ce ar trebui să lucreze un om douăsprezece ore şi de ce nu douăzeci şi patru de oameni câte o jumătate de oră. Preţul merită orice investiţie, nu crezi?

Nu răspunse. Ăsta era un lucru cu totul neobişnuit la el: să tacă atâta vreme. Am aprins lampa de pe masă. Poolo stătea răsucit pe scaun, cu privirea în gol. Am strigat după ajutor şi a durat destul de mult până ce a venit cineva. La ora aceea toată lumea din vilă era de mult în pat. Între timp am constatat că Poolo trăia, dar că şi-a pierdut conştiinţa. N-am fost în stare să-l readuc în simţiri. Administratorul a telefonat imediat după un medic. O oră cât a durat până la venirea acestuia a fost îndeajuns pentru a alerta şi Bucureştiul. Mi s-a promis că vor sosi doi profesori cu helicopter.

Primul medic venit i-a făcut o injecţie după care Poolo şi-a revenit. A adormit aproape imediat. Veghindu-l, mi se părea foarte îmbătrânit. Pentru prima oară îşi trăda vârsta.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.