EFECTUL P (79)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Fanatismul în cadrul unui grup se manifestă şi prin incapacitatea unui individ de a accepta mobiluri diferite în comportamentul altui individ din acelaşi grup. Şi tocmai în acea perioadă, da, parcă pe atunci, doi candidaţi, un bărbat şi o femeie, zăboveau tot mai mult unul cu celălalt. La început s-a pus şi posibilitatea unor rezultate înalte în cazul în care perechea de operatori de siguranţă ar fi legată prin asemenea legături. Dar, după lungi controverse, care candidaţilor le-au rămas total necunoscute, s-a ajuns la concluzia că nu este înţelept să se realizeze şi alte relaţii interumane în afara celor stabilite de la început şi de undeva a venit imperativul ca cei doi să fie împiedicaţi de a mai avansa în relaţia lor sau să fie îndepărtaţi cu totul, unul sau amândoi.

Îţi aminteşti perfect − în genul de amintire totală de tipul celei cu care eşti bombardat de o dimineaţă în care ai încercat să-i faci pe cei doi să înţeleagă de ce se află acolo şi ce riscă uitând chiar şi numai o clipă acest lucru. Îţi aminteşti mai ales mica prăvălioară în care v-aţi băut în ziua aceea cafeaua în picioare înainte de a intra în sălile de aşteptare de la testări, îţi aminteşti de mirosul de cafea prăjită din acel mic local cu de toate, acvariul cu peşti din vitrină şi grupurile de elevi ce se îndreptau spre; şcoală, văzuţi printre peştii din acvariu. Pentru un crâmpei de secundă îţi aminteşti şi de o durere ascuţită care te-a înjunghiat atunci în regiunea inimii, senzaţie pe care o resimţi acum reală, înainte ca scena aceea de la cafea să dispară cu totul într-un întuneric la fel de absolut ca cel din care a venit.

„Operatorul care manevrează banda” zăboveşte mult asupra acestei scene nesemnificative şi o lasă să se deruleze întocmai aşa cum a fost, obligându-te să parcurgi din nou tot drumul până la sălile de aşteptare, să treci prin dimineaţa străzii, să te fereşti de o maşină venită cam în viteză, să respiri mirosul strident de apă de colonie ieftină a unui individ care s-a postat înaintea ta, în faţa vânzătorului de ziare. Şi în tot acest timp, gândurile tale de atunci, convingerea că trebuie să operezi, convingerea că trebuie să le mai dai o şansă, sentimentul de neplăcere ascuns sub toate astea. Apoi reîntâlnirea cu grupurile atât de des decimate ale colegilor, scurta senzaţie de siguranţă la reîntâlnirea cu ele, privirea aparent indiferentă cu care i-ai căutat pe cei doi. Îţi aminteşti perfect sau, mai bine spus, retrăieşti până şi discuţiile întâmplătoare pe care le-ai surprins atunci când te-ai apropiat de câte un grup de colegi, frânturile de conversaţie, preocuparea ta de a nu te trăda că ai un anumit scop în acele momente, pălăria de fetru a unui coleg, pantalonii impecabil călcaţi ai altuia, dunga căzând peste nişte pantofi nu la fel de ireproşabili. Cineva te-a luat martor la o discuţie, căutând la tine confirmarea unor argumente şi a trebuit să găseşti o scuză plauzibilă pentru a te putea desprinde, pentru a te pierde din nou printre candidaţi şi pentru a putea da întâmplător de cei doi care au început să pună probleme. Eraţi deja foarte puţini şi ţi s-a părut suspect cum de nu-i vezi, o clipă ţi-a trecut prin minte gândul acela atât de absurd cum că cei doi au realizat situaţia în care se aflau şi au abandonat, lucru total improbabil, absurd. Apoi i-ai găsit într-o săliţă lipită de una dintre marile antecamere, ai deschis uşa şi i-ai văzut şezând, pe o bancă neagră, strâns lipiţi unul de celălalt. Ai spus un „Scuzaţi!” şi ai primit în schimb un fel de „Ceau” spus din vârful buzelor, ca un sărut. Ai închis automat uşa, dar pe urmă ţi-ai dat seama că în felul acesta ţi-ai tăiat singur unica posibilitate de a le vorbi în mod firesc, ai mai stat câteva clipe în faţa uşii închise, apoi te-ai decis să intri totuşi, în fond, ceea ce aveai să le spui era destul de serios pentru a-i deranja şi destul de grav pentru a nu putea fi strecurat printre câteva fraze convenţionale. Intrând din nou, le-ai surprins privirile tot mai mirate pe măsură ce te apropiai de ei, ochii ei mari şi negri, accentuaţi de rimel, speriaţi parcă de înaintarea ta în încăpere, ceea ce te-a făcut pe tine să continui, „înseamnă că se simt vinovaţi!” − ah! acelaşi fanatism −, „înseamnă că se simt vinovaţi!”, îţi aminteşti perfect fusta ei albă plisată, pantofii cu toc foarte înalt, poşeta de pe masă cu un jerseu aruncat peste ea, gura întredeschisă şi mirată, asemenea ochilor, părul…