EFECTUL P (81)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Cei doi profesori au venit într-adevăr în primele ore ale dimineţii, întovărăşiţi de o echipă întreagă de asistenţi. După ce l-au consultat şi i sa mai administrat o injecţie, s-a dispus să fie transportat cu acelaşi helicopter la Bucureşti. Am cerut să-l însoţesc şi a trebuit să insist destul de mult pentru că în felul acesta luam locul cuiva din echipa adusă de specialişti. Până la urmă am reuşit totuşi să-i conving.

Între timp, după cea de a doua injecţie, Poolo şi-a revenit. Arăta aproape la fel ca şi cu o zi înainte. Prima reacţie a fost aceea că s-a opus cu îndărătnicie să fie transportat la Bucureşti. Dorea să rămână la vilă. Se simţea minunat aici. Dar din felul în care vorbea mi-am dat seama că voinţa lui nu mai era aceeaşi ca altă dată. Le-am făcut semn celorlalţi să nu mai insiste şi să-l lase în seama mea.

Îşi revenise aproape complet. Putea sta singur pe picioare. Ne-am aşezat pentru câteva minute pe locurile noastre de pe terasă şi am cerut să fim lăsaţi singuri. Poolo a început să-mi vorbească iarăşi plin de emfază şi hiperbolizând nişte fleacuri, dar nu-şi mai ducea discursurile mai departe de fraza a doua sau a treia. Spectacolul pe care-l dădea nu mai era savurat nici măcar de el şi, asemenea tuturor actorilor care nu mai cred în rolul pe care-l spun, n-a mai reuşit să-şi convingă cel mai important auditoriu − pe el însuşi. Aşa că a renunţat şi am stat câteva minute în tăcere. Atunci am înţeles şi eu că totul s-a sfârşit. El ştia acest lucru de mult.

Mi-a făcut semn să mă uit printr-unul dintre ocheanele fixate lângă noi de balustradă. Am privit şi m-am speriat: un animal ciudat stătea pe marginea unei prăpăstii, în timp ce o mână uriaşă ieşea din hău, îl apuca şi-l trăgea în jos. Animalul nu depunea nicio rezistenţă. Apoi dispăru şi el şi prăpastia şi apăru o altă imagine. Mi-am desprins privirea din ochean: Poolo construise pe principiul micului caleidoscop de jucărie un binoclu miraculos.

— Eu am pus doar elementele, mi-a spus. Când ai atins ocheanul pentru a-l trage spre tine, aceste elemente s-au aranjat într-un anumit fel. Asta ţine de întâmplare. Când am revenit de pe terasă, ne mai aştepta şi un al doilea helicopter cu care venise ministrul şi prietena lui Poolo. Puteam să plec.

Am tărăgănat dinadins cu împachetatul lucrurilor mele personale, simţindu-mă obligat s-o las pe prietena lui Poolo să stea lângă el în timpul drumului. Dar au venit după mine şi m-au rugat să-l întreţin eu. Nu ştiu dacă asta a fost dorinţa lui Poolo, a prietenei sale sau a medicilor. (Bine că nu se mai practică ritualul ca luptătorii să fie înmormântaţi împreună cu caii lor, mi-am zis. în cazul acela m-ar fi băgat sigur şi pe mine împreună cu el în groapă…)

Drumul spre Bucureşti a fost îngrozitor: parcă pentru a accentua şi mai mult caracterul de oază al vilei, imediat ce ne-am îndepărtat de locurile acelea, vremea s-a stricat şi până ce am ajuns a plouat tot timpul. Dealtfel, am auzit că în toată ţara a fost o vreme urâtă şi friguroasă cât am stat noi la vilă. Acolo, în schimb, a fost fără întrerupere vreme frumoasă. Eu suport cu greu avionul şi în condiţii de cer senin. Numai zgomotul puternic al motoarelor ajunge să mă facă să mi se ridice stomacul încă înainte de a urca aparatul. Autosugestia, accentuată de atâtea drumuri făcute în aer, mi-a întărit şi mai mult această stare. În dimineaţa aceea a trebuit să fac eforturi supraomeneşti ca să pot să fiu degajat şi să-l întreţin pe Poolo. El stătea întins, cu ochii închişi, dar mă asculta cu luare aminte sau cel puţin atunci când mă opream din vorbit, deschidea ochii privind neliniştit în jur. Probabil că vocea mea îl calma. Habar nu mai am ce i-am povestit. În general, eram obişnuit ca el să întreţină aproape în exclusivitate conversaţia şi faptul că trebuia să mai şi inventez tot felul de lucruri numai pentru a-i abate atenţia mă făcea şi mai nenorocit, mai ales că simţeam din plin goliciunea cuvintelor mele. În timp ce vorbeam, câteodată îşi strângea buzele de parcă ar fi zâmbit. Nu sunt sigur de acest lucru, dar de multe ori mă gândesc că a mai găsit puterea să se amuze de cabotinajul meu, el, acel actor de frunte.

În tot timpul drumului m-am gândit la trei lucruri − gând e poate prea mult spus −: să nu mi se facă rău, eram uimit că Poolo, ipohondrul notoriu, stătea atât de liniştit în faţa morţii − pentru că nu mă îndoiam nicio clipă că-şi trăieşte ultimele ore − şi nu ştiu de ce, aveam senzaţia că în locul lui Poolo, întinsă în acel helicopter stă Lia, soţia mea moartă; impresia mea din clipele acelea că şi ipohondria lui binecunoscută de toată lumea nu era decât un efect al personajului pe care l-a confecţionat acum mi se pare greşită. În primul rând pentru că nu ştiu cât de conştient mai era în timpul drumului spre Bucureşti. În al doilea rând pentru că nu văd cum s-ar fi putut comporta altfel în clipele acelea.