În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Discul acela uriaş putea fi perceput acum si prin pereţii clădirii, nimic nu mai era destul de opac pentru a-l ascunde, o culoare de incediu infiltra şi terasa.
Ai privit încă o vreme din unghiul acela improbabil la persoanele care discutau în jurul tău, le-ai văzut grave, dar liniştite, puteai percepe, dacă voiai, o parte din vorbele lor atât de logice, din grijile lor. Ei păreau să nu simtă prezenţa acestui disc uriaş de foc, altfel nu i-ar fi interesat acum altceva. Poate că soarele acesta uriaş nici nu există cu adevărat, poate că el nu este decât o altă amintire, o umbră care mai trăieşte doar printr-un reflex.
înainte de a creşte atât de mult încât să te înghită, discul ţi-a mai lăsat timp să-ţi aduci aminte de ziua în care a murit Poolo, de faptul că savantul n-a grăbit cu nimic experimentul, deşi ştia că mai are zilele numărate, dovadă că tot ce a spus despre moarte a fost credinţa lui intimă, el ştiind până în ultima clipă că a trăit după scara unei vieţi care se sfârşeşte şi că orice amânare nu este decât o amânare (anulare?) a unui sens clar stabilit. „Suntem cuplaţi pentru timpul pe care-l trăim; dacă am trăi mai mult, clipele…” Nu erai foarte sigur dacă împărtăşeşti aceleaşi sentimente, adică nu ştiai în primul rând dacă eşti chiar atât de convins de adevărul lor, dar moartea nu mai era nici pentru tine o spaimă, cel mult o nehotărâre.
Apoi discul te-a înghiţit cu totul, ai deschis ochii, dar în interiorul astrului aerul era foarte dens şi n-ai reuşit să-i mai vezi pe cei de pe terasă, deşi aveai senzaţia foarte concretă că mai simţi atingerea doctoriţei, o atingere excitantă şi protectoare totodată. Pătrundeai tot mai adânc în acel disc, fără să ştii dacă eşti singur sau nu în interiorul uriaşului cerc palid, nu puteai să vezi nici la doi paşi, totul era roşu şi pulsa încet ca o inimă în care ai fi pătruns şi care bătea… Toată „muzica galaxiilor” se transformase în acest tic-tac.
Nu te mai puteai concentra decât la această bătaie. Era un ritm… era ceva… era de parcă te năşteai…
Şi, la sfârşit, debaraua: de sub lucruri disparate, şuruburi cu cele mai complicate fileturi, paginile 17, 21 şi 22 ale ciudatului manuscris, o mică fistulă din sticlă, un arc reglat pentru a se destinde într-un anumit fel (azi asemenea arcuri nici nu se mai fac), o lentilă rombică de ochelari, o ţintă de lesă reprezentând un smoc de iarbă, un nasture cu efigie de pe o uniformă arhaică de ofiţer, una dintre cele două greutăţi ale minunatului orologiu (care chiar şi mut mai arată atât de bine în hol), chitanţa mult căutată, reţeta miraculoasă a vraciului pe veci dispărut, o literă a alfabetului, un gest stângaci dar afectuos, un zâmbet, o utilitate azi pierdută, o pasiune uitată. (Şi, rând pe rând, se mistuie din salon si întregul. Nimănui nu-i mai lipseşte nimic.)
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.