Eminescu, geniul care a tradus știința în limba poeziei

Savanții zilelor noastre afirmă că, unele dintre cele mai adânci taine ale materiei pot fi descrise, foarte bine, prin subtilitatea unor metafore care apropie limbajul științific de limbajul poetic. Mihai Eminescu a înțeles acestă posibilitate încă de la sfârșitul sec. XIX. Camera Deputaților a adoptat, pe 16 noiembrie 2010, un proiect de lege prin care 15 ianuarie a devenit ,,Ziua Culturii Naționale”. De ce? Pentru că aceasta este ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, poetul național al românilor. Acum am putea fi convinși că a fost o decizie luată în unanimitate de către tot Legislativul. Nu, nu a fost așa! Proiectul, inițiat de 50 de deputați și senatori PSD (cărora li s-a adăugat Mircea Diaconu, pe atunci membru PNL care a semnat, și el, această inițiativă) a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abțineri. În expunerea de motive a acestei decizii se arata că: ,,Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național.”

,,Dornic de cunoaștere universală”

Acum îl venerăm pe Eminescu în Panteonul culturii naționale, unde i-am acordat rangul de ,,Luceafărul poeziei românești”. Dar, poate că acela care l-a definit cel mai bine pe marele nostru poet a fost Patriarhul Daniel care, într-un mesaj pastoral a afirmat: ,,Mihai Eminescu a fost și rămâne modelul românului dornic de cunoaștere universală și în același timp un fidel păstrător al identității naționale.”  Dar, foarte puțini dintre noi știm că ,,Poetul nepereche” a fost cu mult mai mult decât atât. Noi ne-am obișnuit să vedem în el doar poetul iubirilor gingașe pe care le-a cântat ,,Pe lângă plopii fără soț”. Da, a fost și asta, dar nu numai atât. Eminescu a fost și un vizionar care, în creațiile sale, a meditat profund la tainele Universului pe care le-a descifrat într-un mod aproape la fel de complex precum  oamenii de știință din zilele noastre. El a intrat în contact cu unele dintre cele mai avansate teorii științifice ale vremii sale, între anii 1869 și 1872, perioadă în care a fost ,,student auditor” la Universitatea din Viena. În acea perioadă, a participat la cursuri și seminarii de filosofie, filologie dar și la diverse lucrări practice, inclusiv disecții pe cadavre. Astfel se face că, majoritatea creațiilor eminesciene conține principii ale filosofiei, precum și referiri la anumite cunoștiințe științifice indiferent dacă este vorba despre poeme precum „Luceafărul” , „Epigonii”, „La Steaua”, sau de proză, așa cum face în „Sărmanul Dionis” ori „Avatarii faraonului Tla”. Tot la Viena, Eminescu a frecventat și o serie cursuri dedicate științelor fundamentale. Iar în privința acestora, ,,oferta” era deosebit de complexă și de cel mai înalt nivel posibil. În acea perioadă, fizicienii Michael Faraday, James Clark Maxwell ori Heinrich Hertz își publicaseră deja lucrările privitoare la electromagnetism. Așadar și despre lumină, element cu valențe metafizice, deosebit de important în creația eminesciană.

Mistere cosmice

Oamenii de știință au stabilit, încă de la sfârșitul sec. XIX, că viteza luminii este viteza maximă ce poate fi atinsă în Univers. Pornind de la această valoare, precum și de la imensitatea distanțelor cosmice, savanții au inventat o unitate de timp prin care se pot măsura distanțele intre-stelare: anul lumină.  Este vorba despre distanța parcursă într-un an de o rază de lumină, care circulă cu 300.000 de kilometri pe secundă. Este o distanță colosală, ce poate fi redată ca 9,5 urmat de 22 zero-uri. Sau, altfel spus, 9,5 trilioane de km. Este un număr imens pe care, practic, nimic nu ne ajută să îl înțelegem. Dar care devine mai ușor de priceput atunci când Eminescu ne spune că: ,, La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă” (poemul ,,La steaua”).  Iar asta este perfect adevărat. Savanții au calculat că distanța dintre Pământ și nucleul galaxiei noastre este de circa 28.000 de ani lumină. Iar față de Andromeda, cea mai apropiată galaxie, este de 2 200 000 de ani-lumină. Dar și asta este foarte puțin, căci distanța față de cele mai îndepărtate galaxii descoperite este de circa 14 miliarde de ani lumină. Pe de altă parte, știința modernă își recunoaște neputința de a cunoaște ce se întâmplă ,,în timp real” cu obiectele cosmice. De fapt, radiotelescoapele cele performante ori telescoapele optice de ultimă generație nu ne ajută să aflăm cum arată chiar acum, în acest moment, obiectele cosmice pe care le cercetează savanții. În realitate, ceea ce ei studiază este imaginea unor stele sau galaxii, așa cum erau ele în urmă cu milioane sau miliarde de ani. Greu de înțeles pentru un savant al zilelor noastre, dar Eminescu a intuit asta încă din secolul XIX. Tot în poemul ,,La steaua” el redă acest fenomen, cu aproape un veac înaintea oamenilor de știință: „ Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre. /Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem, și nu e.”

A intuit fizica relativistă

Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: ,,Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și ,,Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe care au fost confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la ,,dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de cea a  luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de bine alese: ,,Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.

Originea Universului 

Parte a unui ciclu de poeme asemănătoare prin modalitatea de exprimare artistică, ,,Scrisoarea I” a fost publicată, pentru prima dată, pe 1 februarie 1881, în revista ,,Convorbiri literare”.  Într-una dintre strofele acestei capodopere, Mihai Eminescu descrie, nici mai mult, nici mai puțin, decât momentul formării Universului însuși: ,, Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l/Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…/Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/De-atunci negura eternă se desface în fășii…” Exegeții afirmă că, în această descriere a momentului grandios al apariției Universului, Eminescu ar fi preluat elemente din străvechiul poem hindus Rig Veda.

Poate da, sau poate nu! Dar asta chiar că nu are importanță. În cuvinte atât de simple, poetul vorbește despre starea de ,,Singularitate” anterioară fenomenului Big-Bang care a dus la formarea Universului. De fapt, în secolul XX, conceptul de ,,Singularitate” s-a aflat, în mod constant, în atenția savanților. Dar, abia între anii 1965 și 1970, celebrul om de știință britanic Stephen Hawking a elaborat un model matematic extrem de complex care descrie ,,marea explozie” a ,,Singularității” inițiale, evenimentul  care a declanșat evoluția unui Univers aflat, acum, într-o expansiune continuă. Secolul care-i separă pe Eminescu de Hawking a marcat și imaginea omului de știință. Savantul descris de poet trăiește modest: ,,Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, / Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate/ Și de frig, la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,/Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi,/Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/Universul fără margini e în degetul lui mic…” Un secol mai târziu, în zilele noastre, imaginea publică a lui Stephen Hawking (inclus alături de Newton și Einstein pe lista ,,scurtă” a celor mai inteligenți oameni din istorie) este exact expresia dezvoltării tehnicii din secolul XX. Afectat de o maladie cumplită, care i-a distrus trupul și i-a luat posibilitatea de a se mișca liber, marele savant a trăit, o bună parte a vieții sale, într-un aparat deosebit de complex inventat și construit special pentru el. Iar de acolo, mintea lui genială a comunicat cu lumea prin intermediul unui sintetizator electronic. Dar vocea lui metalică a fost și a rămas unul dintre cele mai puternice simboluri ale dezvoltării științei și tehnicii din secolul XX.

,,Luceafărul” fascinat de limba sanscrită 

Poet desăvârșit, pasionat însă, și de istoria neamului său dar și de istoria religiilor, Mihai Eminescu s-a interesat, în egală măsură, și de anumite domenii mai puțin obișnuite pentru scriitorii români din vremea sa. Iar printre aceste domenii exotice s-a numărat și civilizația indiană, pe care a invocat-o în mai multe rânduri în câteva dintre poemele sale. De fapt, cea de-a două treime a secolului XIX a fost perioada în care oamenii de cultură ai  Europei vestice au început să se arate interesați de subtila cultură și religie indiană. În 1872, anul în care Mihai Eminescu s-a înscris la Universitatea din Berlin, filologul și orientalistul german Friedrich Max Muller a publicat al cincilea volum al poemului hindus Rig Veda. Iar doi ani mai târziu, în 1874, când poetul român a părăsit Berlinul, același om de știință a publicat și al șaselea volum al acestei lucrări monumentale.  Tot Muller a editat colecția ,,The Sacred Books of the East”, care va pune temelia cercetărilor orientalistice. Primele trei volume ale acestei colecții au apărut în 1879, anul în care Mihai Eminescu a publicat ,,Rugăciunea unui dac”. Tot pe vremea studenției sale, la Universitatea din Berlin, se studiau civilizațiile orientale: cursuri de limbă sanscrită, de pali (limba în care au fost scrise primele texte buddhiste), precum și prelegerile ținute de Albrecht Weber despre imnurile antice Rig Veda și Atharvaveda. Astfel se face că Mihai Eminescu vorbea în cunoștiință de cauză atunci când scria ,,Eu nu cred nici în Iehova,/Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în viața, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.” Iar ,,stingerea” pe care o pomenește este starea de Nirvana, promisă de filosofia Budhistă. Tot la vechiul Panteon indian face referință atunci când îl pomenește pe zeul hindus al iubirii: ,,Cu durerile iubirii/Voind sufletu-mi să-mi vindec,/L-am chemat în somn pe Kama/Kamadeva, zeul indic.” Dar, niciunul dintre istoricii literaturii nu ne spun dacă veșnic îndrăgostitul Eminescu o fi avut ocazia să citească și Kama Sutra, subtilul ,,manual” erotic venit tot din India. Toate acestea sunt, însă, doar niște detalii creative pe care ,,Poetul național” le-a inclus în creațiile sale. Dar interesul său pentru civilizația indiană și, concret, pentru limba sanscrită a fost cu mult mai profund. Biblioteca Centrală Universitară din Iași păstrează manuscrisul unei lucrări eminesciene cu totul deosebite. Este vorba despre traducerea lucrării ,,Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite”, de Franz Bopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate are intercalate pagini în care Eminescu transcrise și glosarul sanscrit-latin întocmit de către același autor. De asemenea, acest manuscris, mai puțin cunoscut publicului larg, conține și transcrierea cuvintelor scrise în ,,Devanagari” – grafemele specifice limbii sanscrite. Specialiștii consideră că însemnările cuprinse în acest manuscris reprezintă o  încercare de a studia, în mod serios, limba sanscrită, ale cărei prime elemente și le însușise la Universitatea din Berlin. Plasată de către istoricii literaturii române în cursul anului 1886, această tentativă a rămas doar la nivelul unei simple intenții. Din păcate, starea de sănătate, din ce în ce mai precară, nu i-a permis lui Eminescu să mai continue în această direcție. Însă chiar și așa, dorința de a deprinde subtilitățile acestei limbi exotice depune mărturie asupra complexității unui geniu. Iar asta confirmă ceea ce a spus, cândva, George Călinescu: ,,Fără Eminescu, am fi altfel, am fi mai săraci.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.