Enervant (27)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Enervant– sau Cum s-a descurcat maestrul doctor Gustav R. Propp în scorbură şi ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în Si Bemol Minor apărută la Editura Junimea Iași în 2020

41.

În Sala 24 se desfășoară o speță ce se tot prelungește. Președintele – președintele de treabă, cel care este în stare să-și dea seama de importanța conferinței de presă progra-mată de Doctorul Propp pentru ora unsprezece, spre deosebi-re de Președintele de la Sala 13 care, mereu plin de el, nu ac-ceptă gloria altcuiva – Președintele de treabă îl vede pe Maes-tru intrând și îi face un semn discret că -l va chema imediat ce se termină înfățișarea în curs. Doar că aceasta se tot prelun-gește. Gustav este în criză de timp față de înfățișarea de la 13, bine, acesta-i un lucru obișnuit, o să-l trimită acolo pe Relu, dar „vorbăria fără rost” continuă. Enervant. Enervant de gra-dul I. El ar fi terminat această înfățișare în cinci minute. Foarte enervant. Stă și nu face nimic. De fapt, gândește la nimic. De exemplu la „singura ordine”, singurele momente pentru care merită să trăiești. Or, „Plăcerea este moneda pentru care dăm tot ce ni se cere.” (Pascal) Pentru „singura ordine”, Gustav și-ar da și renumele, împreună cu fiecare nuanță exterioară pentru care este invidiat de cei din jur. Gustav stă în Sala 24 și îi vine în gând că animalele își savurează plăcerile fără să se teamă de viitor. Când ciulesc urechile și intră în alertă, nu mai trăiesc nici ele plăceri. Dar, în rest… Gustav invidiază animalele: se mișcă mereu în căutarea hranei și a securității, în rest n-au nicio problemă. Și nici nu se plictisesc în hoinăreala lor veselă și fără nici un rost. Dacă o maimuță ar izbuti să se plictisească, ar deveni om, a scris atât de potrivit Goethe. Iată, el, Gustav, dacă nu face ceva, se plictisește și nici nu intră în „singura or-dine”! Atât de rar poate să-și permită iubitele-i tabieturi… Cum a izbutit un om atât de cult ca Seneca să spună că doar din plă-ceri se ivesc cauzele durerii? Filozofie de doi bani! Cei doi avo-cați ai speței la care este obligat să asiste se ceartă fără nici un rost. De parcă ar fi animalele din pădure. Doctorul Propp îi fa-ce un semn abia perceptibil Președintelui și acesta îi întoarce semnul. „Imediat se termină!” Dar nu se termină imediat! Foarte enervant! (Enervant de gradul II.) Nu, Gustav nu poate fi animal, oricât și-ar dori-o! Gustav se plictisește. Și, în loc mă-car să se gândească la ce să îndruge jurnaliștilor la conferința de presă – iată, e deja ora zece și optsprezece minute! – și el tot după „adevărata ordine” tânjește. Păi, dacă Seneca, și atâția ca el, spun că plăcerea aduce după sine inevitabil durere, toți ăștia n-au decât să fugă de satisfacție! Dar fac ei așa ceva? Nici vorbă! Vor primi plăcerea în viața de apoi, dacă n-au decon-tat-o în viața asta? Să fim serioși! Ei susțin că plăcerea e male-fică (!), doar pentru a se arăta virtuoși în ochii celor din jur. Iar, când nu-i vede și nu-i simte nimeni… Nu, să fie clar: plăcerea e satisfacție, iar căutarea satisfacției este mobilul tuturor activi-tăților, nevoia de securitate și satisfacția. Gustav încearcă să facă abstracție de locul unde este și se gândește la ale lui: „Dacă satisfacția…” Gata, cauza aceasta s-a terminat. În sfârșit e solicitat la bară. E ora zece și douăzeci și cinci. La zece și douăzeci și nouă, fuge deja spre Sala 13. Relu abia se poate ține după el. Nu-i vede pe cei ce încearcă să-l abordeze pe drum. Nu-i dă nici o importanță nimănui, nici mă-car profesorului Șorban – asta-ar mai lipsi acum! – ajunge la țanc. Relu nu știe dacă să fie bucuros sau trist că vorbește Ma-estrul și nu apucă el să se afirme cu lecția atât de bine învățată. Totul se petrece atât de repede! Este ora zece și patruzeci și unu de minute. Gustav revine în încăperile sale. Să-și scoată roba pentru conferința de presă? Își întreabă secretara, apoi pe Iudith. Femeile au mai mult fler la așa ceva. Dar femeile nu apucă să-i răspundă pentru că hotărăște singur că e mai bine să meargă în robă dincolo, în Cabinetul de Avocatură Doctor Gustav R. Propp. Așa va fi mai oficial. Lucru stabilit, întreabă secretara ce solicitări au mai sosit, ce telefoane. „Nu, asta nu mă interesează acum!… Nici asta!… Nu înțelegi că am acum alte priorități?” Nu, secretara nu înțelege și nici n-are cum să înțe-leagă că Maestrul în clipele acelea nu este preocupat decât de ce gândesc, ce vor și ce inițiază marii oameni din culise în legă-tură cu Cazul Adam. Nu, din păcate, secretara, deși lucrează cu Doctorul Gustav R. Propp de peste zece ani, nu simte ce-l inte-resează pe șeful ei în clipa aceea atât de importantă. Așa că mai enumeră câteva apeluri și câteva adrese, până ce Maestrul o oprește. „Destul! Continuăm când mă întorc.” În felul acesta, secretara n-apucă să-i spună că s-a primit un apel de la un oa-recare necunoscut, un anume „locotenent-colonel Rodriguez” și nici un alt apel de la un la fel de necunoscut… ăăă… unde l-am notat… ăăă… un „doctor Waiss”. „Necunoscuți”? Pe dracu, amândoi sunt foarte cunoscuți, doar că nu față de martori. Amândoi au insistat că ceea ce au de transmis este foarte im-portant. Păi, toată lumea care sună la Cabinetul de Avocatură Doctor Gustav R. Propp pretinde că lumea atârnă de acele spuse… Dacă ar fi apucat să-i spună șefului, acesta bineînțeles că ar fi știut că „locotenent-colonelul Rodriguez” nu este nici

vorbă „locotenent-colonelul Rodriguez”, la fel cum nici „docto-rul Waiss” nu este „doctorul Waiss”. Seara, în „bârlogul lui căp-tușit cu nerușinat de multe obiecte de patrimoniu”, șezând în spatele elegantului birou, se întreabă dacă a fost bine sau a fost rău că secretara n-a apucat încă de dimineață să-i rapor-teze mesajele „locotenent-acolonelului Rodriguez” și ale „doc-torului Waiss”. Dar până seara mai e mult timp… E zece și cincizeci și șase de minute. Privind pe geam, vede că în fața Cabinetului de Avocatură Doctor Gustav R. Propp e îmbulzeală mare. Și cei câțiva polițiști își mai pierd vremea acolo, pasămi-te să asigure ordinea. Maestrul nu trebuie să se grăbească, fără el spectacolul oricum nu poate avea loc.

O întreabă pe Iudith ce a găsit în arhivă despre cazul pro-gramat pentru ora doisprezece în Sala 13. N-o să aibă loc la ora doisprezece, îl asigură Iudith, „Cazul nostru este al unspre-zecelea pe avizier, iar ei nu sunt decât la al patrulea. Or, dacă Președintele a decretat că nu e dispus să schimbe ordinea nici pentru «Dumnezeul din Ceruri», e de așteptat ca noi să intrăm abia pe la trei sau patru.” „Da, Gudfrend – care numai good friend nu este – e cel mai căpos frustrat pe care-l cunosc” spu-ne Maestrul. (Se spunea că Gudfrend ar fi fost numit Președin-tele Adjunct al Tribunalului, dacă Propp ar fi acceptat să fie Președinte. Cum acesta a refuzat, noua conducere nu l-a mai agreat pe Gudfrend, iar acesta nu l-a mai suferit de atunci pe Gustav. Totuși, în procesele unde se nimerea să judece pe un client al Maestrului Doctor R. Propp, era cât se poate de preca-ut să nu greșească, de frică să nu fie acuzat de rea intenție. Așa că nu uita să amintească „Uite, deși inculpatul a fost apărat de Propp, mie nu mi-a păsat și i-am făcut dreptate”!)

E unsprezece fix, dar Maestrul o învață pe stagiară cum trebuie să pledeze, folosindu-se de „aberația” găsită în arhivă (citatul fiind corect memorat de Gustav). „E unsprezece și do-uăsprezece minute!” îi atrage atenția secretara. „Îți merge prost ceasul!” răspunde Gustav. La unsprezece și cincisprezece decretează că toate ceasurile de pe glob, din cine știe ce cauză, au luat-o razna. În sfârșit, iese, coboară scările și traversează strada. Iudith și Relu nu-l însoțesc, ei vor urmări conferința de pe transmisiile în direct ale televiziunilor. Acolo, în sala aceea, va fi mult mai greu de răsuflat, darămite de ascultat. Iar Șeful va fi gardat de doi avocați din echipa sa. E unsprezece și opt-sprezece minute. Înainte de a apuca să intre în spațiosul Cabi-net de Avocatură Doctor Gustav R. Propp, mai mulți jurnaliști îl interceptează cu microfoanele îndreptate spre el.

„Poftiți înăuntru! le spune. M-ar împușca doamnele și domnii din cabinet dacă v-aș spune ceva aici!” Apoi le face semn polițiștilor și aceștia îi asigură un culoar să poată intra.

42.

Și înăuntru e nevoie să i se facă o pârtie pentru a putea să-și ocupe locul. Au fost deschise toate ușile, dar și așa, îm-bulzeala este uriașă. Spațiosul Cabinet de Avocatură Doctor Gustav R. Propp nu mai e spațios! Locul a devenit chiar strâmt. Extrem de strâmt!

„Ar fi trebuit selectați cine să intre!” strigă o doamnă strivită între doi zdrahoni și perete. Și alții se asociază acestei păreri.

„Dacă aș fi făcut-o, răspunde impunător în roba sa Maes-trul, dacă aș fi făcut așa, aș fi fost acuzat că pun călușul în gură unei anumite părți a presei. Nu, ceea ce voi declara acum, tre-buie să afle toată lumea!”

De fapt, ce va declara? În general, pentru dezbaterile de la tribunal, Gustav se pregătește, dar sunt și situații în care-i spune instinctul că e mai bine să lase totul pe seama inspirați-ei. Mai ales când știe că va trebui să se plieze pe așteptările de moment ale auditoriului, așteptări ce se pot modifica din clipă în clipă. Când cei aflați de față vor… Brusc, atenția i se fixează pe Eduard Portal. Chiar s-a mirat că nu l-a zărit pândind pe coridoare, dar să vină aici!? Cu ce scop? Cu ce așteptări? Roti-țele din creierul lui Gustav se mișcă repede, însă, de data asta, nu găsesc niciun răspuns. Mai grav este că prezența lui Edi îi

deturnează gândurile de la ce să le spună jurnaliștilor.

Pauza de aproape un minut și-a făcut efectul. Hărmălaia s-a oprit cu totul și o liniște deplină acoperă oamenii strâns înghesuiți unii în alții. Iudith, Relu și Secretara urmăresc pe canalul național evenimentul. Maestrul a cerut ca în timpul conferinței, cele două televizoare, cel din cabinetul lui și cel din sala de așteptare să rămână stinse: pe de o parte, din cau-za îmbulzelii, tot nu s-ar putea urmări cele de pe ecran, pe de altă parte, transmisiunea având loc pe mai multe canale, ar naște comentarii ce post să fie ales.

Maestrul se uită la ceas, după care sparge tăcerea:

„Vă rog să mă scuzați că am întârziat douăzeci și trei de minute. Cine mă cunoaște știe că nu-mi stă în obicei să nu fiu punctual. Punctualitatea este condiția obligatorie a eficienței, după cum a spus John Stenway. (Doctorul Propp folosește des citate: acestea dau greutate afirmațiilor. Atunci când nu-i vine în minte un citat, inventează pe loc unul și-l lipește de un nu-me celebru sau de un nume și el inventat pe loc. Cine să se considere atât de cult încât să se îndoiască de veridicitatea «citatului»? Plus că un citat dă nu numai autoritate discursu-lui, dar și distrage atenția măcar pentru câteva secunde, peri-oadă cât este acceptat tot ce spui.) Așadar, să încercăm să fim eficienți, chiar dacă n-am fost aici fix la ora anunțată. Dar, în primul rând, trebuie totuși să-mi justific întârzierea! (Faptul că Maestrul este atât de migălos trebuie să facă auditoriul să fie încredințat că vorbitorul nu intenționează să ascundă ni-mic. Și chiar și cei ce au venit cu convingerea că Doctorul Propp va încerca să le vândă povești, încep să fie mai puțin sceptici.) Am întârziat pentru că, așa cum v-am promis încă de ieri, în dimineața asta a trebuit să aflu anumite informații ab-solut necesare pentru înțelegerea acestui caz atât de mediati-zat. Atât de mediatizat pe bună dreptate: prea multă lume este implicată în consecințele afacerii SABOLA. Iar oamenii aș-teaptă de la dumneavoastră știrile care să-i lămurească pentru a-și putea face planuri pentru cum… pentru mai departe. După cum știți, atunci când lucrurile nu depind numai de tine, nu poți să te ții întotdeauna în limitele timpului planificat și așa s-a întâmplat și astăzi. Una dintre sursele mele…, unul dintre partenerii mei de discuție n-a putut fi contactat decât abia du-pă ora unsprezece, mai exact la ora unsprezece și un sfert”.

O nouă pauză. După care Maestrul trântește citatul din Freud cu care a impresionat de atâtea ori instanțele: „În această speță sunt implicate mai multe persoane, mai multe interese și apar mereu alte persoane și alte interese. Or, după cum știm, fiecare caz se prezintă altfel, acest lucru depinzând dacă «retragerea libidoului» are loc într-un complex accesibil conștiinței sau într-unul inconștient, după cum a spus încă Freud. Este doar unul dintre răspunsurile pe care trebuie să le găsim pentru a putea încadra corect rolul fiecăruia dintre mulții competitori”.

Maestrul mai face o pauză, dar una mai scurtă. Liniștea este încă fără fisuri. Dar lucrul acesta nu poate dura: în spațiul atât de limitat este prea multă lume, căldura de vară își pro-duce și ea efectele, interpelările atent pregătite vor izbucni cât de curând și ele.

„Ceea ce vă pot spune este că situația mi se pare cu atât mai complicată, pe măsură ce aflu mai multe amănunte des-pre ea. Și, vă rog să mă credeți, amănuntele la care mă refer nu sunt nici puține, nici ușor de încadrat, ne aflăm, dacă-mi permiteți o comparație nu foarte originală, ne aflăm în fața unui puzzle extrem de întins, la care marginile nu ne sunt încă nici pe departe cunoscute… nici pe departe. Iar amănuntele trebuie plasate fiecare la locul potrivit. Așa că vă întreb cum doriți să procedăm: să vă înfățișez eu ceea ce știu, ceea ce văd eu din acest puzzle conținând încă multe pete albe și frag-mente neașezate la locul potrivit lor și… să vă spun ceea ce îmi permite deontologia profesională să divulg… sau să-mi puneți dumneavoastră întrebări.”

Brusc, liniștea se sparge în nenumărate cioburi. Unii își strigă întrebările, alții îi cer să spună mai întâi el ceea ce știe. Este exact ceea ce și-a dorit: dacă ar începe el să vorbească de unul singur, în mod sigur ar fi întrerupt de nenumărate ori și fiecare cuvânt i-ar fi răstălmăcit atât pe loc, cât și în comenta-riile ce vor veni. De aceea, după introducerea în care n-a spus nimic, întrebările vor veni pe un teren pe care se află doar preconcepțiile cu care a venit fiecare de acasă, convingeri pro-prii sau convingerile celor cărora anumiți jurnaliști le devin portavoce. Ceea ce ar trebui să urmeze ar fi o dispută între ce-le două tabere, dispută la care Maestrului să-i rămână doar rolul de arbitru și nu cel de combatant.

Gustav face semn pentru a se lăsa iarăși liniștea, dar va-carmul odată pornit nu mai poate fi oprit.

„Așadar, ieri mi-ați pus o serie de întrebări – unele chiar foarte pertinente. Acum e momentul să vă răspund la fiecare, dacă veți avea bunăvoința să le repetați. (Vacarmul crește.) Vă rog să procedăm disciplinat. Dacă vom vorbi toți deodată, nu ne vom putea înțelege! (O clipă se face liniște și folosind răga-zul, Maestrul continuă): Singura rugăminte pe care o am este să fiți conștienți că afacerea SABOLA, sau „afacerea ADAM”, cum mai este numit tot mai celebrul dosar PE20219372 per 007239, are conotații atât de largi – așa cum v-am precizat an-terior, acest puzzle are limitele încă neclare – încât conține și aspecte ce deocamdată sunt clasificate. Ținând cont de acest lucru, vă asigur că nici măcar eu nu cunosc unele aspecte.” (Aici a vrut să ajungă: din clipa aceasta, orice i s-ar imputa, a etalat pe masă cartea care-l exonerează până și de prezumția de partizanat: „în context sunt aspecte deocamdată clasificate, de care nici el nu știe, așa că dacă greșește cu vreo afirmație, aceasta se datorează doar faptului că atât cât știe la acea afir-mație duce. Și, mai mult, în calitate de avocat al unei părți, are acces la probele care pot fi consultate, dar nu poate răspunde la întrebări care privesc strategia apărării sau care ating aspe-ritățile sensibile clasificate. La asemenea întrebări nu poate răspunde!”)

Acestea fiind zise, Maestrul își desface larg brațele: „Vă stau la dispoziție!”

Vacarmul revine cu și mai mare intensitate, cel cu vocea mai puternică îl acoperă pe cel cu glasul mai firav.