Articol scris de dr. Alexandra Rusu, Muzeograf-Sectia Antropologie Urbana Muzeul Municipiului Bucuresti
Secolul al XVIII-lea este martorul naşterii muzeului modern dar şi a unei noi poziţionări vizavi de obiectul de artă, multe artefacte arheologice fiind învestite cu statut estetic. Un prim pas în acest proces de convertire al sensului, de la fragment la simbol, îl constituie mulajul. Apar muzee a căror specializare este tocmai expunerea acestor mulaje, o parte dintre ele fiind fragmentate şi dispuse astfel încât efectul dramatic să fie mărit, întâi într-un context ştiinţific și apoi în scopuri pedagogice.
Criticul şi istoricul de artă Linda Nochlin consideră că ideea fragmentării corpurilor a apărut în perioada Revoluţiei Franceze şi a războaielor napoleoniene. În lucrarea sa „Body in Pieces”, aceasta prezintă modul în care ororile Revoluţiei au influenţat operele unor artişti, care foloseau fragmentarea corpului uman în scopuri alegorice: embleme ale dreptăţii, ale sacrificiului patriotic sau ale bestialităţii naturii umane.
Valenţele pedagogice ale exponatelor arheologice instituie o funcţie formativă a muzeului şi conturează o nouă tendință a secolului XIX: studiul după fragmente autentice sau copii ale statuilor greceşti şi romane. De la un simplu spaţiu funcţional pentru depozitarea bunurilor arheologice, la instituţie cu caracter informativ-formativ, muzeul devine un indice temporal.
În secolul XX, în contextul unor mișcări artistice radicale, muzeul este adesea repudiat pentru puterea sa de a învesti un artefact cu statut estetic. Extrase din context, sculpturile, basoreliefurile, ceramica, podoabele dau naştere unor stiluri aparte, iar instituția pare să le confere nişte calităţi artistice supralicitate. Muzeul este văzut astfel drept o lume ficţională şi artificială în care fiecare fragment capătă importanţa gândită de curatori iar timpul „povestirii” este suspendat.
Artistul este cel care, prin temele abordate, a creat o „unitate de sens” între funcţia muzeului şi conceptul fragmentării. Dacă până în secolul XX artistul se raporta la fragmentele din muzee pentru a reconstitui o imagine ideală a corpului, acum se raportează la fragment şi îl idealizează în virtutea sensului pe care îl conţine.
Întreg secolul este marcat de dezintegrarea structurii corpului uman şi de conştiinţa fragilităţii şi a profanului. Fragmentarea corpului uman din lucrările cubiste şi suprarealiste ne vorbește despre provocările cu care artiștii se confruntau în contextul conflagrațiilor mondiale. Aceștia pun sub semnul întrebării normele ideale ale corpului uman stabilite de anatomie şi de reperele Antichităţii clasice. Corpul devine o mărturie a trecerii timpului, care suportă transformările, înregistrează evenimentele, poartă urmele fizice şi psihice ale unor traume, ipostaze ce rezonează cu caracterul de memorie culturală a muzeului.
Metafora fragmentării în arta sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI înglobează o serie de perspective: hiper-anatomia, frica de dezmembrare, boala, trauma psihică, corpul indice temporal, corp fragmentat-corp ideal. Tehnologia modernă a dematerializat corpul însă o serie de artişti reaprind interesul pentru anatomie şi pentru corpul fragmentat:
Kiki Smith, Orsolya Drozdik, Robert Arneson, Wilma Cruise, Alison Lochhead. Bucăţi hiperrealiste, modele tridimensionale ale organelor umane, reprezentări de radiografii populează imaginarul postmodern, o încercare de a realiza artefacte ale contemporaneităţii cu aceeaşi valoare ca piesele Antichităţii prezente în muzee.
În pofida încercărilor de constituire a unei viziuni de ansamblu asupra faptelor, evenimentelor, locurilor şi oamenilor trecutului, muzeul este locul fragmentului prin excelentă. Metafora fragmentării corpului aminteşte de această memorie trunchiată. Memoria corpului şi memoria umanităţii se concretizează doar prin urme, fie ele artefacte sau amintiri, de unde şi o eternă căutare a unităţii, a unei memorii culturale complete ce se materializează în artă prin căutarea corpului ideal iar în muzee prin perspectiva holistică și metoda comparativă.
O alternativă a contemporaneităţii este muzeul virtual. Exponatele nu sunt doar prezentate ci, în unele cazuri, reconstituite, mediul digital făcând posibilă înlocuirea unor materiale și recuperarea culorilor originale. În muzee fragmentele sunt păstrate şi restaurate. În muzeul virtual ele prind o viaţă nouă departe de reperele temporale.
În vremuri în care viața socială se retrage în intimitatea locuinței, realizăm care este funcția adevărată a muzeului, aceea de pol cultural și promotor al cunoașterii, în care fragmentul este prilej de agregare, integrare socială, experiment cu noi tehnologii în scopul de a transcede cotidianul și a ne conecta la perspectivele trecutului, chiar și sub formă de fragmente.
Bibliografie:
Collins, Judith, Sculpture Today, 2007, Phaidon, New York.
Chasseguet-Smirgel, Janine, Corpul ca oglinda a lumii, 2003, Ideea Europeana, Paris.
Nochlin, Linda, Body in Pieces. The fragment as a metaphor of modernity, 1994, Thames&Hudson, New York.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.