Genocidul săbiilor de paradă

În anii de început, regimul comunist din România a arestat tot ceea ce putea fi arestat: elită politică interbelică, intelectuali, clerici de toate confesiunile, oameni de afaceri, militari cu un trecut glorios, dar și oameni simpli. Tot atunci, comuniștii au reușit o performanță pe cât de ciudată, pe atât de neașteptată: au „exterminat“ și câteva mii de săbii. Erau arme de paradă cu valoare de patrimoniu cultural care, într-o lume normală, s-ar fi regăsit în muzeele de specialitate.

„Sabia este sufletul samuraiului“, spunea, prin secolul XVII, neasemuitul spadasin japonez Miyamoto Musashi. Mai aproape de noi, dar mai departe în timp, în Evul Mediu european, sabia purta un nume și se bucura de un respect aproape egal cu cel acordat războinicului. În simbolismul militar de peste tot, sabia este sacră, iar războinicul o pierde doar odată cu propria lui viață. În condiții dramatice, predarea sabiei este umilința supremă, gestul care marchează pierderea unui război. Iar dacă, într-un fel sau altul, luptătorul care a pierdut un război poate fi umilit, sabia lui niciodată! Să ne aducem aminte că, după victoria asupra Regatului Dacic, romanii au adunat de pe câmpul de luptă toate armele adversarilor, pe care le-au onorat, expunându-le pe Trophaeum Traiani. De obicei, sabia adversarului înfrânt în luptă intra în familia învingătorului, unde este păstrată de urmașii care îl omagiază astfel pe gloriosul înaintaș. Aceasta este cutuma războinicilor adevărați, cutumă care, cu rare excepții, a fost mereu respectată. Din păcate, una dintre excepții, poate cea mai ticăloasă, s-a petrecut chiar la noi, în vremea regimului bolșevic. Un regim bazat, inițial, pe alogeni, oameni fără trecut și fără onoare, ticăloși pe care o istorie dușmănoasă i-a scos din cele mai imunde hrube ale societății, pentru a-i cocoța în cele mai înalte funcții posibile.

Oameni și săbii

Imediat după ce a preluat puterea, regimul comunist a ucis mii de oameni, pe care i-au aruncat în gropi comune sau în morminte anonime, cărora li s-a pierdut urma. Iar atunci când victimele au fost militari ai armatei române, comuniștii le-au aruncat în pușcărie și săbiile de paradă, însemne de prestigiu militar, dar și veritabile relicve istorice meșteșugite cu artă. Mai întâi le-au ,,arestat“ (actele oficiale ale vremii spun că au fost confiscate), iar mai apoi, le-au dus în iadul pușcăriei de la Aiud, unde au fost ,,exterminate“, la fel ca foștii lor proprietari. În cazul armelor, „exterminarea“ a însemnat distrugerea și transformarea lor în niște unelte banale. Totuși, există informații certe că vreo câteva zeci de săbii au fost salvate de către trei deținuți, care le-au ascuns sub podelele unuia dintre ateliere de la Aiud. Dar, în deceniile de când au fost îngropate, topografia locului s-a modificat de multe ori, iar acum, singurii care ar mai putea reuși să le găsească sunt arheologii. Aceiași arheologi care au participat și la identificarea gropilor comune în care au fost aruncați, de-a valma, foarte mulți dintre deținuții politic. Și, în măsura în care a mai fost cu putință, au recuperat rămășițele pământești ale acelor nefericiți. Este aproape un miracol, căci, iată cum, victime ale aceluiași regim criminal, destinul oamenilor se împletește, pentru ultima oară, dincolo de timp și dincolo de moarte, cu aventurosul destin al săbiilor martore ale unui trecut militar glorios. Cel care ne-a ghidat prin cotloanele acestui trecut terifiant este arheologul dr. Gheorghe Petrov, expert în investigații speciale la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Cotidianul: Am auzit despre aceste săbii abia pe la mijlocul anilor ’90, dar fără amănunte. Care este povestea lor, cum de au ajuns și ele să fie „arestate și exterminate“?

Dr. Gheorghe Petrov: Ei, povestea lor începe cu multe decenii în urmă. Imediat după instaurarea regimului comunist, Securitatea a efectuat nenumărate arestări printre militarii de rang înalt ai fostei Armate Regale. Arestările au fost dublate de confiscarea averilor, inclusiv săbiile, ordinele, medaliile şi decoraţiile militare ale acestora. Veritabile relicve istorice, multe dintre acestea le fuseseră oferite de regii României ori de conducătorii armatei, în semn de respect pentru bravura dovedită pe fronturile celor două războaie mondiale. Ulterior, săbiile confiscate au fost adunate la un loc, după care au fost trimise la Penitenciarul Aiud. Ordinul era clar: urmau să fie distruse, iar din lamele lor de oțel să se confecționeze diverse obiecte, precum cosoare, cuţite, bricege sau altele asemănătoare. Din informaţiile noastre, la Aiud au fost aduse şi alte arme albe, precum săbii, spade şi pumnale de epocă, unele cu valoare istorică deosebită, care proveneau din colecţiile particulare ale militarilor arestaţi.

Ați putut estima despre câte săbii era vorba?

Cu exactitate… nu! Probabil câteva mii. Conform mărturiilor unor oameni care au luat parte la acea „operațiune specială“, până în 1956, la Penitenciarul Aiud au fost aduse 12 căruţe cu săbii şi alte arme albe, care au fost depozitate într-o magazie din incinta fabricii. În vara anului 1957, opt căruţe pline cu arme albe au fost scoase din magazie și au fost descărcate lângă atelierul de forjă al fabricii care funcționa pe lângă pușcărie. Săbiile urmau să treacă prin câteva operaţiuni care includeau demontarea gărzilor și a mânerelor, debitarea lamelor la diferite dimensiuni şi apoi prelucrarea acestora prin forjare pentru a realiza din ele obiectele deja menționate.

Ați încercat să dați de urma lor în documentele fostei Securități?

Bineînțeles. Dar, în mod neașteptat, în arhivele Securității nu s-a găsit niciun act privitor la săbiile confiscate de la militarii Armatei Regale. Există despre armele de foc, muniție și explozibili, confiscate în diverse alte împrejurări. Dar, privitor la săbii nu am găsit niciun fel de referință.

Ce era cu fabrica aceea de pe lângă pușcăria de la Aiud? Fusese înființată special pentru deținuții condamnați pe motive politice?

Nu, era mult mai veche. Primele activităţi meşteşugăreşti sunt atestate acolo încă din 1894. Din 1947, întreprinderea a funcționat sub numele de Gospodăria Anexă a Penitenciarului Aiud, administrată direct de penitenciar. Ulterior, în 1963, s-a transformat în Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud (IMP), aflată, până în 1991, în subordinea Direcţiei economice din Ministerul de Interne. În acel an s-a înfiinţat Regia Autonomă Multiproduct Bucureşti din subordinea Ministerului Justiţiei, iar IMP Aiud a devenit o sucursală a acesteia. Din 2008, IMP Aiud a fost preluată de AVAS. Iar la sfârșitul anului 2010, producţia a fost oprită, iar utilajele au fost băgate într-o aşa-zisă conservare. Astfel că, acum, acea unitate de producţie nu are nicio legătură administrativă sau de orice natură cu penitenciarul. Singurul lucru care le mai unește este amplasarea într-o incintă comună. Întorcându-ne în trecut, după 1947, forţa principală de muncă folosită acolo au constituit-o deţinuţii, preponderent cei condamnați din motive politice, folosiţi cu precădere până în 1964.

Ce se știe despre cei care au ascuns săbiile pentru a le salva de la distrugere? În plină teroare comunistă, simpla tentativă de a salva de la distrugere niște simboluri „burghezo-moșierești“ echivala cu o condamnare la moarte. Cine au fost cei care și-au asumat un asemenea risc?

Așadar, în acea perioadă, la forjă munceau doar deţinuţi politic. Unul dintre ei a fost profesorul Gheorghe Popescu-Vâlcea, din Copăceni-Vâlcea. Născut pe 9 august 1912, acesta a trăit până în decembrie 1998. Atunci, el a fost cel mai în măsură să aprecieze valoarea simbolică, dar și artistică a acelor săbii. După școala primară, a urmat Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea. Apoi, a absolvit Facultatea de Teologie din Chişinău și Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În străinătate, a studiat la „Institutul de Artă bizantină şi al Sud-Estului European“ de la Universitatea din Strasbourg, precum şi cursurile de Artă creştină şi Bizantinologie la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. Şi-a dat doctoratul în arte, specializarea istorie şi artă bizantină. A luat parte, ca ofiţer de rezervă în al Doilea Război Mondial, pe frontul din Est, unde a fost decorat cu Ordinul Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi Virtutea Militară. Apoi, în 1948 a fost arestat şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A executat 16 ani şi jumătate în temniţele de la Jilava, Văcăreşti, Aiud, Lugoj şi Gherla. El a fost cel care a înțeles că, prin distrugerea acelor săbii, comuniştii săvârşeau un cumplit sacrilegiu. Astfel că, împreună cu alţi doi deţinuţi de încredere, Savu Popa din Ocna Sibiului şi Gheorghe Martău din satul Bâlta, comuna Runcu-Gorj, au hotărât să salveze o parte din ele. Ei le-au ales pe cele mai interesante, cele pe care existau inscripţii şi reprezentări heraldice, gravate sau reliefate. Au sortat circa 60 de săbii, majoritatea acestora fiind în stare fragmentară, pe care, prin septembrie 1957, le-au îngropat în două şanţuri săpate în interiorul secției forjă. Lamele de săbii au fost în prealabil unse cu vaselină şi introduse în trei ţevi de fontă. Într-o declaraţie dată ulterior de Savu Popa, acesta face menţiunea că în una dintre ţevile de fontă a fost introdusă o singură sabie întreagă, care avea gravat pe ea numele generalului David Praporgescu, erou al Primului Război Mondial.

Câteva dintre săbiile de paradă ale ofiţerilor români au fost salvate de acţiunea unor deţinuţi politici curajoşi

Al doilea ,,transport“

Ce s-a întâmplat ulterior?

Spre sfârşitul anului 1960, înainte de Crăciun, la atelierul de forjă au mai venit încă patru căruţe încărcate cu arme albe, pentru a fi şi ele distruse. Dar atunci, dintre cei care participaseră la prima operaţiune de ascundere mai lucra la forjă doar Savu Popa. El, împreună cu Tiberiu Hentea, un alt deţinut politic, au ales circa 30 de lame de sabii, și acelea tot fragmentare, pe care au reușit să le îngroape tot în secret, aproape de locul unde fuseseră ascunse cele din 1957. Şi acestea din urmă au fost protejate cu vaselină, iar în groapă au fost depuse, de această dată, într-un tub din tablă.

Cum a fost după aceea?

Secretul acelor acţiuni riscante pentru vremurile de atunci a fost păstrat cu sfinţenie de cei implicaţi, care au vorbit despre acțiunea lor abia după căderea comunismului. Primele declaraţii publice s-au înregistrat în 1993, când Savu Popa şi Tiberiu Hentea au vorbit despre ascunderea săbiilor. Cazul a prezentat atunci un interes deosebit, fiind organizată chiar şi o acţiune de căutare. Din informaţiile pe care le deţinem, acea acțiune fost modestă ca desfăşurare şi n-a adus rezultate. Acea primă cercetare s-a derulat în 1994, iar la ea au participat specialiștii Muzeului Militar Central. La săpăturile de atunci au participat și Savu Popa și Tiberiu Hentea. Alături de ei s-au aflat foştii deţinuţi politic Demostene Andronescu şi Gabriel Constantinescu. De-a lungul vremii, topografia locului s-a schimbat de mai multe ori, astfel încât ceea ce se află acum acolo nu mai seamănă aproape deloc cu ceea ce a fost cu decenii în urmă.

Când ați început să vă ocupați de problemele privitoare la acele săbii?

Reluarea căutării acestor săbii a intrat în preocupările noastre în 2011. Prima campanie de cercetări arheologice a vizat verificarea presupusului loc unde s-a aflat fosta anexă a forjei, acolo unde se făcuseră săpăturile din 1993. Zona este cuprinsă în interiorul halei de sudură, construită în 1973, întreaga suprafaţă fiind acoperită la nivelul de călcare cu un strat din beton, cu o grosime de circa 18-20 cm. Strat pe care l-am spart şi îndepărtat pentru a elibera locul pentru săpătura arheologică. Cercetarea n-a mai urmat normele consacrate ale unei săpături arheologice clasice, care prevăd trasarea şi practicarea de secţiuni sau suprafeţe precis delimitate, eventual separate prin păstrarea unor martori de pământ între acestea. Cercetarea s-a făcut cu un scop bine precizat: acela de a căuta şi descoperi locul unde s-a aflat anexa fostului atelier de forjă. În cursul acelei campanii de cercetare, s-a verificat, prin săpătură, o suprafaţă totală de circa 42 mp. Ulterior, în a doua campanie, săpăturile au fost extinse în alte zone din interiorul halei de sudură, în suprafață de încă 28 mp. În anumite sectoare de lucru, adâncimile maxime de săpătură au coborât, în general, până la 1,60 metri. S-au redeschis apoi unele sectoare de săpătură cercetate în cursul primei campanii, mai ales de-a lungul zidului de sud-vest a forjei actuale, unde adâncimile verificate au coborât şi până la doi metri în solul steril. Din păcate, încă nu am găsit ceea ce căutăm. Preconizăm ca investigaţiile să fie reluate după obţinerea unor noi informaţii din arhive, dar și de la alți foști deținuți, informații care să permită localizarea cât mai precisă a amplasamentului fostului atelier de forjă, mai ales a anexei acestuia. Importanţa şi încărcătura deosebită a unei astfel de acţiuni reclamă şi motivează continuarea necondiţionată a demersului nostru. Săbiile trebuie să fie acolo, pentru că nu există absolut nicio informaţie care să presupună că acestea ar fi fost găsite accidental.

Cu siguranță că aceste demersuri merită să fie continuate. Pentru că, dacă acei oameni de mare caracter și-au riscat viața pentru a salva niște săbii, care fac parte din moștenirea noastră spirituală, cu siguranță că nouă ne revine datoria morală de a le recupera și a le acorda toată cinstirea cuvenită unor relicve care vin, direct, din istoria neamului românesc.

General David Praporgescu

Secretul a fost total

Regretatul arheolog prof. Vasile Boroneanț, deținut 14 ani în pușcăriile comuniste, a fost, exact în acea perioadă, la Aiud. Cu toate acestea, și el a aflat de secretul spadelor abia după 1990. „Pe atunci, munceam la tâmplărie. Doar din zvonuri auzisem că au fost aduse foarte multe săbii de paradă, care au fost distruse la Forjă. Dar eram izolați, fiecare la locul unde fusese repartizat să muncească. Astfel că am aflat despre acele săbii abia după 1990“, a afirmat acesta, în urmă cu câțiva ani.

Viața bate filmul

Lamele săbiilor ajunse la Aiud au fost distruse pentru a fi preschimbate în bricege și cosoare. Cei care au văzut „Cel mai iubit dintre pământeni“, în care Dorel Vișan interpreta rolul unui gardian dintr-o pușcărie politică, își amintesc, desigur, tirada stupidă a gardianului: „Cosorul lui Moceanu, se cheamă al lui Moceanu, pentru că a fost inventat de Moceanu!“. Iată, așadar, că acele „cosoare“, indiferent „ale cui“ vor fi fost ele, chiar au existat și nu sunt o invenție a scenaristului.

Dacă săbiile „ucise“ cândva la Aiud vor fi, totuși, descoperite, ele vor ajunge în muzee, unde vor sta alături de alte săbii acoperite de o istorie glorioasă.

– Sabia lui Ștefan cel Mare, aflată acum la Muzeul de Istorie a Bucovinei, „sora geamănă“ a celei de la Muzeul Topkapî.
– Sabia lui Constantin Vodă Brâncoveanu, aflată acum la Muzeul Municipiului București.
– Sabia lui Tudor Vladimirescu, aflată la Muzeul Național de Istorie.
– Sabia lui Alexandru Ioan Cuza, aflată la Muzeul Cotroceni.
– Sabia Regelui Carol I, aflată la Muzeul Militar Central.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.