Gloria & Miseria Romaniae (IV) – 23 noiembrie 1940

În vara acestui an, s-au împlinit optzeci de ani de la dezmembrarea României Mari. Punctul culminant al acestei tragedii naţionale l-a constituit Diktatul [socotit de istoriografia ungară, „al doilea arbitraj“] de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania şi Italia au atribuit nordul Ardealului Ungariei.

Cu aceeaşi ocazie, cele două mari puteri au impus explicit şi rezolvarea diferendului teritorial cu Bulgaria, în sensul retrocedării sudului Dobrogei, operaţiune care s-a desfăşurat în virtutea prevederilor Tratatului de la Craiova, semnat la 7 septembrie, prin care cele două state renunţau la orice pretenţii viitoare vizând revizuirea graniţei terestre dintre ele. Acest tratat a fost ratificat de generalul Ion Antonescu, în condiţiile în care beneficia de puteri excepţionale în conducerea Statului Român.

In schimb, textul Diktatului nu a fost nici măcar semnat de ambii împuterniciţi ai României (Valer Pop refuzând să facă acest lucru), ceea ce deschidea una dintre căile de atacare a acestuia. De asemenea, la Bucureşti, nu a avut loc nici un fel de simulacru de dezbatere parlamentară ori de ratificare printr-o lege specială în simulacrul de adunare legislativă care mai fiinţa în ultimele zile de domnie a regelui Carol II, nefiind publicat nimic în Monitorul Oficial echivalent unei recunoaşteri dincolo de acceptarea tacită. România s-a situat ferm pe poziţia de a face din noua delimitare cu Ungaria doar o linie de demarcaţie (de la Ciumeghiu, în Câmpia Tisei, trecând pe culmea Feleacului de deasupra Clujului, pe la cotul Oltului de lângă Braşov şi prin Carpaţii Orientali, până la izvoarele Ceremuşului Alb), după modelul celei instituite în Franţa prin convenţia de armistiţiu cu Germania din 22 iunie, ce distingea teritoriul ocupat de trupele germane de cel rămas liber, sub autoritatea guvernului de la Vichy.

Marile Puteri au avut atitudini diferite faţă de amputarea teritorială suferită de România. Dezastrul militar al Franţei, a cărui consecinţă, atât de îndepărtată în spaţiu, a fost libertatea de mişcare exploatată de toţi vecinii nutrind ambiţii asupra spaţiului românesc, a făcut ca vocea acestei naţiuni să nu se mai poată exprima în sprijinul aliatului părăsit din sud-estul Europei Centrale. Singură Marea Britanie, uşurată, deşi ar fi putut fi şi ofensată, de renunţarea de către regele Carol II, îndată după admiterea ultimatumurilor URSS, la garanţia oferită la 13 aprilie 1939 (care devenea o obligaţie pe toate planurile diplomatico-militare în condiţiile în care România ar fi înţeles să se opună oricărei agresiuni cu arma în mână, chiar şi mimând acest fapt), a condamnat energic Diktatul de la Viena, dar numai referitor la Ardeal. În privinţa sudului Dobrogei, nevroind să vadă şi această ţară, esenţială pentru securitatea intereselor britanice în Balcani (Grecia) şi Mediterana, căzută în sfera de dominaţie a Germaniei ori a Italiei (ce masa trupe în Albania, pe care o ocupase din aprilie 1939), premierul Winston Churchill s-a pronunţat în favoarea Bulgariei.

In condiţiile în care, de la dispariţia statelor cehoslovac şi polonez, SUA se plasau pe poziţia de a nu recunoaşte noile realităţi europene înfăptuite prin forţă sau prin ameninţarea cu folosirea acesteia, de dincolo de Atlantic nu i s-au oferit României decât mesaje de simpatie disparate. Insă toate cele trei mari puteri continentale ale Europei au acţionat de o manieră conjugată pentru a-l convinge pe regele Carol II să accepte dezmembrarea ţării fără luptă. In sfera atitudinii vecinilor României, dincolo de adversitatea constantă a Ungariei şi de cea tot mai accentuată a URSS începând din toamna anului 1939, două aspecte sunt relevante. In iunie 1940, mai funcţiona, încă, alianţa dintre România şi Jugoslavia, atât pe linia ca şi defunctei Mici Inţelegeri, cât şi în cadrul Antantei Balcanice. In cazul unui conflict armat cu Uniunea Sovietică pentru Basarabia (eventualitate pentru care diplomaţia germană are, totuşi, meritul de a fi îndemnat stăruitor Ungaria şi Bulgaria să se abţină de la a ataca simultan România), singură Turcia şi-a declarat disponibilitatea de a sprijini rezistenţa României, inclusiv prin deschiderea Strâmtorilor pentru un improbabil ajutor militar venit din Occident, dar, până la urmă, nu a mai fost cazul. Atunci, însă, URSS şi-a asigurat sprijinul indirect al Jugoslaviei. Diplomaţia de la Belgrad se găsea, în zilele ultimatumurilor sovietice adresate Bucureştiului, în starea de relativă efervescenţă determinată de reactivarea vechilor simpatii pro-ruse, căci tocmai ce se restabiliseră relaţiile oficiale cu Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, după 28 iunie 1940, diplomaţia moscovită a încurajat constant tendinţele revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, inclusiv prin masări de trupe şi prin provocarea de incidente pe Prut şi în Bucovina. Mai mult, Sofia era îndemnată explicit să solicite României cedarea Dobrogei întregi, până la Dunărea maritimă, astfel încât URSS şi Bulgaria să devină vecine pe fluviu. Această atingere constituia una dintre spaimele emblematice ale naţiunii bulgare, fiind, în ciuda însemnatei prezenţe a unor minoritari bulgari în Dobrogea devenită românească la 1878, garanţia că Bulgaria nu va revendica niciodată acest teritoriu. Expresia plastică a acestui angajament o constituiau spusele lui Stoian Danev, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Bulgariei la începutul secolului şi, pentru o lună, în acel fatidic an 1913, într-un timp când Basarabia era stăpânită de Imperiul Rus: «Nu ne trebuie Dobrogea nici dacă românii ne-ar da-o pe gratis!».

Partea favorabilă, dacă nu e prea mult spus, a Diktatului de la Viena a constat în faptul că a fost însoţit de garanţia comună a Germaniei şi Italiei acordată României în privinţa noilor graniţe ale ţării ciuntite. La acea dată, exista un precedent în acest sens – o garanţie similară acordată Slovaciei în martie 1939, stat care, însă, era doar formal independent, aflându-se oficial „sub protecţie germană“ şi cu trupe ale Reichului dislocate mai ales în vestul ţării, în „zona de protecţie specială“ de lângă Bratislava. In ciuda garanţiei germane, Ungaria lansase un război nedeclarat asupra zonei de est a ţării, reuşind aă anexeze o parte a Slovaciei, în primăvara aceluiaşi an 1939.

Cu toate acestea, garanţia germano-italiană pentru România reprezenta un succes al reorientării politicii externe înfăptuite rapid, în disperare de cauză, de către regele Carol II (care, conform Constituţiei din 1938, avea un rol executiv oarecum echivalent celui al preşedinţilor americani). Schimbarea de curs a însemnat, însă, şi o ruptură majoră cu tot trecutul recent în care, ca unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor, România fusese ataşată atât de ferm principiilor acesteia. La 11 iulie, guvernul român condus de industriaşul Ion Gigurtu, ce a funcţionat până la formarea celui condus de generalul Antonescu la începutul lunii septembrie, a notificat la Geneva retragerea ţării din organizaţie, însă aceasta urma să devină efectivă (în lipsa unei eventuale reveniri) în termen de doi ani, adică în vara anului 1942.

Garanţia primită la 30 august 1940 constituia un motiv major de frustrare pentru diplomaţia sovietică (ce şi-ar fi dorit să-şi trimită reprezentanţii, ca „arbitri“, la Viena, calitate pe care şi-au asumat-o miniştrii de externe ai Axei Berlin-Roma, fără ca România să fi cerut acest lucru în mod expres), întrucât punea o stavilă în faţa tendinţelor expansioniste spre Carpaţii Moldovei şi spre Dobrogea, unde prindea contur viziunea de a forţa instalarea unei baze militare, după modelul celor instalate în Ţările Baltice – în 1939 şi în Finlanda – în 1940. Ca urmare, în următoarele luni, Moscova s-a concentrat asupra includerii Bulgariei în propria sferă de interese.

De asemenea, la Budapesta, unde primul-ministru al Ungariei, contele Pál Teleki, devenit cel mai înverşunat susţinător al revizionismului integral, făcuse o obsesie din crezul politic exprimat succint prin sloganul „Totul înapoi!“ [„Minden vissza!“], garanţia era percepută ca un obstacol în faţa redobândirii, cumva tot la masa verde, dar fără a exclude o agresiune contra României, a părţii de sud a Ardealului.

Ea nu condiţiona schimbarea de regim din ţară şi ar fi putut constitui un argument în favoarea regelui Carol II în faţa valului de indignare ce cuprinsese întregul popor român. Acesta fost un proces real, dincolo de ingerinţele străine (căci Hitler simţise că se putea debarasa de antipaticul rege al României, pe care îl cataloga drept un obsedat sexual şi o persoană pe care nu se poate conta în „noul concert european“), doar manipularea factorilor politici, în primul rând a mişcării legionare anticarliste, conducând la instalarea generalului Antonescu în fruntea Consiliului de Miniştri, cu acordarea unor depline puteri în stat, şi la părăsirea tronului şi a ţării (nu şi a metresei şi a unor membri ai camarilei sale) de către cel ce avea să rămână oficial, de atunci înainte, doar „Majestatea Sa Carol II“.

Intr-o jumătate de an, România a ajuns, practic, în sfera de dominaţie a Reichului. Acestă nouă stare de lucruri s-a concretizat în mai toate domeniile şi s-a înfăptuit sub toate guvernele. Deşi tratatul comercial bilateral din 23 martie 1939 mai păstra aparenţele unor relaţii reciproc avantajoase, aservirea economică a intervenit prin semnarea Paktului Armament-Petrol [Ölpakt, pentru istoriografia germană] din 27 mai 1940, când era premier Gh.Tătărescu. Nu e cazul de a repune în circulaţie etichete ale propagandei comuniste din 1946, când, în octombrie, la deschiderea unui nou proces politic la Bucureşti, ziarul „Scânteia“ l-a numit al judecării „lotului de miniştri antonescieni, autorii aservirii României la carul imperialismului fascist german“. Printre acuzaţi figura şi Mircea Cancicov, fost membru PNL devenit carlist şi numit ministru al Economiei, calitate în care a negociat şi semnat acordul respectiv, dar opinia larg împărtăşită de istorici este că a fost vorba de o înţelegere dezavantajoasă pentru ţară. [Cancicov, preluat de generalul Antonescu cu acelaşi portofoliu în primul său an de guvernare, profesor universitar şi academician, a fost şi el un martir al închisorilor comuniste.]

Despre petrol se pot scrie multe. Din cauza războiului şi în lipsa altor debuşeuri, cea mai mare parte a extracţiei resurselor petrolifere ale ţării a fost pusă la dispoziţia maşinii de război germane, care a absorbit circa trei sferturi din cantitatea extrasă, din 1941 până la „întoarcerea armelor“ din 1944. Faţă de maximul producţiei de 8,7 milioane tone, atins în 1936, când Germania importa sub un milion de tone, lăsând la dispoziţia celorlalţi clienţi peste 6 milioane tone, s-a ajuns ca în 1943, când s-au produs 5,3 milioane tone de ţiţei, circa 4 milioane să fie exportate în Germania. Sume impresionante i s-au decontat României, în cliring, dar cu o parte consistentă a excedentului convertită în aur, în ciuda faptului că preţul convenit nu era cel de pe piaţa internaţională, atâta cât mai era ea reglată de mecanismele de formare a preţurilor din timp de pace.

Preţurilor livrărilor germane de armament nu li s-a aplicat rigiditatea cu care s-a plafonat, periodic, preţul ţiţeiului românesc. Aceasta nu s-a manifestat nici în privinţa celorlalte importuri esenţiale pentru industria de război a Germaniei – minereurile de fier din Suedia (circa un sfert din nevoi), respectiv cele de crom din Turcia. Importanţa importului de petrol şi de produse derivate dinspre România a fost reliefată, în contextul geopolitic din toamna anului 1940, de însuşi Hitler, în cadrul unui dineu ce a avut loc în obscura staţie de cale ferată Immola din Finlanda, la 4 iunie 1942.

La acea dată, mareşalul Mannerheim marca a 75-a aniversare a zilei sale de naştere, motiv pentru care Führerul i-a făcut surpriza unei scurte vizite, de numai şase ore, în timpul căreia cei doi conducători şi-au ţinut discursurile, iar apoi s-au retras în compania preşedintelui Finlandei şi a mareşalului Keitel în vagonul-salon al trenului comandamentului suprem al armatei finalandeze. Tehnicianul delegat de postul naţional de radiodifuziune de la Helsinki (denumire pe care Hitler o rostea Helsinski!) şi-a permis să-şi plaseze microfonul, cu care înregistrase cele două scurte alocuţiuni, pe un suport din interiorul salonului, în timp ce, în vagonul alăturat, s-a continuat operaţiunea, înregistrându-se 11 minute din conversaţia privată, ce tindea să se transforme, conform obiceiului său, într-un monolog al Führerului, până când cineva din anturajul său şi-a dat seama şi a întrerupt totul. Din fericire, suporţii magnetici nu au fost distruşi, ci doar sigilaţi, reapărând, după decenii, ca singurul discurs al lui Hitler neafectat de voltele sale înspăimântătoare. Evident, acesta nu urla tot timpul, dar, în înregistrarea respectivă, el apare mai uman, copleşit de forţa colosului sovietic, cu toate că datele oferite interlocutorilor săi în privinţa producţiei de tancuri a URSS sunt uşor exagerate.

Deşi finalul destăinuirilor despre România lipseşte, înregistrarea fiind stopată tocmai când se referea la garanţia din august 1940, pe parcurs a spus următoarele: «în toamna târzie a acelui an, m-am temut tot timpul că Rusia va ataca România prin surprindere, fără ca noi să fim pregătiţi, pentru a ocupa câmpurile petrolifere. Dacă Rusia ar fi pus stăpânire cu adevărat pe puţurile României, atunci Germania ar fi fost pierdută. Le-ar fi fost suficiente 60 de divizii pentru a se ocupa de problemă. In acel moment, noi nu aveam mari unităţi acolo. Guvernul român abia ce se orientase spre noi; era de râs ce le puteam oferi. Trebuia [ca ruşii] doar să ocupe câmpurile petrolifere. Cu armele noastre, nu puteam lupta în septembrie sau octombrie.»…«Dacă ruşii ar fi cucerit România în toamna anului 1940, nu ştiu ce am fi făcut în 1941.»…«Iar fără cele 4-5 milioane de tone de petrol românesc, nu am fi putut susţine acest război şi ar fi trebuit să lăsăm situaţia aşa cum era, asta a fost marea mea grijă!»

In fine, Hitler a povestit şi despre conversaţia cu Molotov, din noiembrie 1940. Când acesta a susţinut că o ţară minoră, cum e Finlanda, îşi permite să persecute o mare putere, ca Uniunea Sovietică, Führerul ar fi replicat: «Să nu-mi spuneţi că existenţa vă este ameninţată de Finlanda!», insistând că Germania nu va accepta să privească pasiv un nou război în spaţiul baltic…[Era perioada în care convoaie feroviare ale trupelor germane, invitate de guvernul finlandez pentru o misiune de întărire a capacităţii de luptă a armatei proprii, epuizată după Războiul de iarnă cu URSS, se intersectau cu convoaiele sovietice ce traversau ţara spre baza militară de la Hanko.]

In replică la dezacordul referitor la pretenţiile sovietice asupra Finlandei, Molotov l-a întrebat pe Hitler dacă nu cumva garanţia oferită României nu era îndreptată împotriva Rusiei, primind următorul răspuns: «Nu consider că garanţia e contra voastră, pentru că nu cred că aveţi intenţia de a ataca România. Intotdeauna aţi susţinut că Basarabia e a voastră, iar acum o aveţi, şi aţi mai declarat că niciodată nu veţi ataca România.». Conform relatării lui Hitler, Molotov ar fi zis: «Da, aşa e!». Ultimele cuvinte din înregistrarea secretă rostite de Hitlet au fost: «dar ar fi vrut să ştie mai precis dacă această garanţie…» Apoi s-a deschis o uşă şi totul s-a încheiat. Evident că evocarea Führerului a continuat cu detaliile oferite lui Molotov în legătură cu garanţia.

Dacă premierul sovietic, care îndeplinea şi funcţia de comisar al poporului pentru Afacerile Externe, s-a putut lăuda la sfârşitul lunii iunie 1940 că i-a smuls României nordul Bucovinei, care nu fusese niciodată în stăpânirea Rusiei ţariste, jucând la cacealma cu Hitler, prin intermediul ambasadorului von Schullenburg acreditat la Moscova, în noiembrie, la Berlin, cancelarul german i-a dat replica. El a salvat, pentru a doua oară, sudul Bucovinei în faţa pretenţiilor sovietice, în condiţiile în care cele mai apropiate unităţi de luptă care ar fi putut interveni în sprijinul României erau la 400 de kilometri de Arad. In acel timp, prezenţa în România a unei misiuni militare de instruire (e adevărat, solicitată încă de la mijlocul lunii iulie de regele Carol II, dar sosită pe teritoriul amputat abia la mijlocul lunii octombrie) avea doar o valoare simbolică. Abia după mai multe luni, aceasta misiune avea să devină o forţă de câteva sute de mii de soldaţi cu o capacitate combativă însemnată, urmând a fi folosită pentru invadarea Greciei, în primăvara anului 1941, dincolo de sarcina protejării antiaeriene a zonei petrolifere din Muntenia.

Ceea ce nu era un bluff era realitatea că, deja, ramurilor economiei naţionale li se impuseseră programe specifice de adaptare la nevoile economiei germane, în timp ce regimul politic intern se transformase din unul autoritar (cum fusese pe vremea lui Carol II) într-unul quasi-totalitar, prin instituirea statului naţional-legionar, la 14 septembrie 1940, cu toate excesele antisemite de inspiraţie nazistă pe care acesta le ridica treptat la rang de politică oficială. Sigur, România nu era singura ţară din Europa bântuită de ideologia rasială ce avea să transforme aproape tot continentul într-un teritoriu destinat Shoahului. In acest caz, exacerbarea antisemitismului era consecinţa firească a adversităţii alimentate, timp de decenii, de presiunile externe în favoarea împământenirii en masse a evreilor şi doar într-o neînsemnată măsură a pretenţiilor apartenenţei românilor la o rasă superioară.

Ca un corolar al acestor evoluţii, prin semnarea, la Berlin, la 23 noiembrie 1940, a aderării la Paktul Tripartit, România a acceptat să se integreze în „noua ordine europeană“ impusă de Germania şi Italia, victorioase împotriva Franţei, la sfârşitul lunii iunie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.