Glorioleta lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu este câștigătorul celei de-a XXVI-a ediții a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România și totodată președintele juriului de acordare a acestui premiu, i-a înmânat poetului cununa de lauri la Botoșani, în seara zilei de 15 ianuarie. În acest fel, autorul volumului nimic (cu n mic… ) a intrat în posesia sumei de 30.000 de lei (din partea municipalităţii botoşănene) și a titlului de cetățean de onoare al orașului Botoșani. Acceptarea acestei înalte distincții ne arată că Mircea Cărtărescu s-a împăcat cu sistemul de premiere și juriul său, după ruptura produsă în anul 2016, când poetul a refuzat nominalizarea la premiu.

Laudatio a fost rostit de criticul Ion Pop. Pentru ediția din acest an a marelui premiu au fost nominalizați opt poeți – Mircea Cărtărescu, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu și Lucian Vasiliu.

Juriul, neschimbat de mai mulți ani, care l-a stabilit ca laureat pe Mircea Cărtărescu a fost format numai din critici: Nicolae Manolescu (președinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu și Ioan Holban.

De ce se exclude din start participarea unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții?

Întotdeauna m-am întrebat cum ajungi să fii nominalizat și, mai departe, să fii laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Și iată ce aflu din presă. Laureatul premiului de poezie de la Botoșani este hotărât de un juriu pe baza nominalizărilor făcute în urma unui sondaj național, realizat de Fundaţia Culturală Hyperion Botoşani în toate filialele Uniunii Scriitorilor. Nominalizările se fac, așadar, de către filialele USR, iar fundația cu pricina le adună și le propune juriului. Dar s-au întâlnit vreodată cu adevărat membrii filialelor USR pentru a răspunde acestor „sondaje”? Sunt semne că nu. Și dacă nu filialele fac nominalizările din care se alege câștigătorul, atunci cine face, de fapt, nominalizările? La bunăvoia cui sunt ele?

Spre deosebire de această misterioasă metodă a nominalizării „prin sondaj”, care pare să fie unul de-a dreptul imaginar, alți scriitori cred că un premiu de anvergură națională atât de important ar trebui să fie acordat în urma unei competiții într-adevăr naționale, adică una la care pot să participe toți poeții care se simt capabili. De ce, prin sistemul actual de selecție a nominalizaților, se exclude din start participarea unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții? Cine ar putea crede de exemplu că, după ce s-a recuzat anul trecut de la premiu, Cărtărescu nu a fost nominalizat în acest an tocmai pentru a fi premiat?

Mircea Cărtărescu, premiat pentru texte produse prin imitație sau plagiere

Dintre poeții astăzi în viață, Mircea Cărtărescu este cel mai premiat poet. De aceea, mi se pare interesant să ne facem o idee despre cum arată cea mai apreciată și premiată poezie de către critica literară românească.

Încă de la începutul activităţii sale literare, poezia lui Mircea Cărtărescu a fost influențată nu doar de poezia colegilor săi din Cenaclul de luni, ci și de scriitori străini. În volumul de debut Faruri, vitrine, fotografii (1980) este cuprins de exemplu poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu, un poem care plagiază pagina 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne (ELU, 1969). Drept urmare, volumul Faruri, vitrine, fotografii al lui Mircea Cărtărescu a primit Premiul pentru debut al USR. Un premiu acordat, așadar, și pentru plagiat!

Dezvăluirea plagiatului în presa literară a vremii nu a condus la nimic. Nici semnalările ulterioare, de după Revoluție, ale acestui plagiat, nu au știrbit cu nimic imaginea de poet de top a lui M.C. și nu au determinat retragerea premiului, așa cum ar fi fost normal. Proptelele lui M.C. erau prea puternice, aşa că poetul a rămas pe vecie, spre surprinderea breslei scriitorilor, cu un premiu fraudulos.

În anul 1990 Mircea Cărtărescu publică volumul de versuri Levantul, o epopee eroicomică de secol XVII, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei.

Levantul este însă o carte de versuri concepută în umbra altor poeți, prin imitarea poeziei acestora. Iată spre exemplu câteva versuri din volumul semnat de levantin:

O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare,

Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare

Noaptea tulbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,

De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român!

Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare

Să jelesc ticăloşita a poporului meu stare

Peste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpîni deplin,

Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!

Mircea Cărtărescu imită în acest fragment, ca și în alte zeci de pagini, poezia unui poet român destul de știut… Nu ne sună cunoscut ritmul, lexicul, sintaxa acestor versuri? Dar imitarea poeziei câtorva poeţi predecesori, români sau străini, constituie regula de construcție a întregului volum Levantul.

Dacă M.C. citește poezie, atunci el o face cu intenţia expresă de a-i imita pe poeții citiți, deci de a extrage din ei „propria” poezie… Astfel, Mircea Cărtărescu imită, prelucrează, pastişează şi parodiază în volumul de versuri Levantul lexicul, temele, ritmul, rimele, sintaxa, simbolurile lui Eminescu, ale poeţilor pre şi posteminescieni (Anton Pann şi, respectiv, Ion Barbu etc.) sau ale unor poeţi străini (Byron, Baltrusaitis, Borges), alcătuind din aceste imitații și pastişe-parodii o epopee eroicomică retro postmodernistă, fără nerv poetic, cărturărească, prozaică, imensă, obositoare. Așa încât Levantul apare ca fiind consecinţa unor influenţe şi imitaţii poetice. Nu merită volumul Levantul, care imită poezia altor poeți, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia?

Creativitatea poetică a lui M.C. se manifestă mai cu seamă atunci când se află în faţa unor texte poetice concepute de alții, iar Levantul este fabricat tocmai prin imitarea şi prelucrarea poeziei altor poeți. „Eu am imitat tot ce am citit”, spune Mircea Cărtărescu, declaratul şi autodeclaratul lider al generaţiei ’80, cu privire la poezie, într-o emisiune la TVR 1, în octombrie 2010, sigur de faptul că religia postmodernistă la care a trecut este cu adevărat arta poeziei. Tehnica postmodernistă retro, așadar tehnica imitației, a prelucrării poeziei altor poeți, este considerată de M.C arta marilor scriitori.

„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali” (Zen, jurnal 2004-2010, Humanitas, 2011),

spune Mircea Cărtărescu după scrierea Levantului, punctând în acest fel faptul că postmodernismul retro pe care îl practică este în mod esenţial o imitare a unor modele poetice şi că el, care face acest lucru, este un mare scriitor… Sub hârtia de calc pe care levantinul își scrie versurile se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”.

Dar faptul că sub hârtia de calc a lui Cărtărescu se văd versurile altor poeți nu este nicidecum o glorie, pentru că la această tehnică nu apelează decât poeții lipsiți de viziune proprie, poeții care nu au capacitatea de a produce poezie prin propriile forțe creatoare. Iar dacă marii poeți sunt inconfundabili prin viziunea și originalitatea lor, Cărtărescu este confundabil cu toți poeții din care se inspiră, pe care îi imită. Fără a fi nicidecum de valoarea lor, tocmai pentru că îi imită. Ideile estetice ale lui M.C. sunt idei antipoetice, idei crematorii.

Nu merită acest mod de a concepe poezia prin imitarea, prelucrarea sau plagierea operelor altor poeți sau prozatori Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia?

Oricum, este de remarcat faptul că, dintre poeții nominalizați la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia în ediția 2017, poetul nominalizat și premiat Mircea Cărtărescu este singurul care își concepe poezia prin imitarea, prelucrarea sau plagierea unor creații semnate de alți poeți sau prozatori.

Volumul de versuri nimic sau poetica nimicului

La început, Cărtărescu a fost influenţat de poezia colegilor săi din Cenaclul studenţesc bucureştean de luni, mai precis de Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Alexandru Muşina, cărora le-a preluat conceptul.

„Am reuşit în cele din urmă să înţeleg formula lor [poezia optzecistă] şi să o pot folosi”, spune marele premiat. Dar să citim câteva versuri semnate de Cărtărescu, scrise în perioada 1988-1992, culese din volumul nimic (cu n mic), publicat la marea Editură Humanitas, Bucureşti, 2010, pentru a vedea la ce rezultate concrete ajunge sincronizarea cărtăresciană cu poezia optzecistă:

„şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38).

„Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45).

„o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57).

„Nimeni nu mă fute la cap” (p. 73).

„Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80).

„Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95).

„era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96).

„Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100).

„E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102).

„Mai demult iubeam constelaţiile,

azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).

„cu viața lui futută definitiv.” (p. 107).

Dar să urmărim şi câteva exemple în care Cărtărescu leagă „poetic” versurile:

„Am fost pe la CR, la amici

pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici

cu negri colanţi pe sub fuste de blugi” (p. 62).

Câtă sensibilitate, câtă magie… „Poezia de dragoste” a lui M.C. este populată de o mulţime de „gagici”, pe care poetul le întâlneşte în călătoriile sale cu autobuzul sau pe jos. Uneori, „poezia de dragoste” a lui M.C. ne oferă un fel de instrucţiuni sexuale pentru adolescenţi:

„femeile sunt interesante

până în 20 şi peste 30 de ani

cu 5 ani înainte şi 5 după (…)”. (p. 17).

Concluzia la care Cărtărescu ajunge în clipele lui de singurătate de apartament este fără îndoială remarcabilă, profundă:

„Ce-i mai mișto pe lume decât să te fuți?” (p. 17).

Nu merită aceste versuri Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia?

Când autorul nu cade în mirajul gagicilor, magnetofonul Kashtan îi produce adevărate revelaţii:

„adesea, când plec de la şcoală mă opresc la electronice

la Doamna Ghica

şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon,

la figura lui simpatică pătrăţoasă

la rolele lui inteligente şi blânde (…) (p. 16).

Stupidităţi de felul acesta, prezente în toate textele din volumul nimic, nu trebuie să ne surprindă prea mult, pentru că Mircea Cărtărescu scrie, în fond, un fel de odisee a nimicului, cu „role inteligente şi blânde”, cu „femei şi gagici”, cu „ghete adidas” şi „jackă de piele”, cu vedetele muzicale ale anilor ’80-’90, cu străzile şi mijloacele de transport ale Capitalei etc.

În această poezie realitatea/lumea, nu este nici transfigurată, nici scociorâtă în vreun fel, iar abundenţa de elemente aparţinând realului minor exclude orice urmă de metafizic, iluzie, poetic, stranietate, mitos, emoţie, viziune, ceea ce ne arată că lucrurile nu reușesc să se lege într-un plan superior, într-o viziune sau emoţie. Poezia din volumul nimic exprimă, de fapt, gradul zero al imaginaţiei și sensibilității poetice. Textele în versuri semnate de Cărtărescu nu ne surprind artistic şi existenţial, nu ne tulbură în niciun fel, locul comun este regula, afixiantă, a fiinţei lor. Cărtărescu vede lumea strict epidermic, ca un şofer.

Moşit de critici bine plasați în literatura română încă din ieslea Cenaclului de luni (anii ’80) şi până azi, Mircea Cărtărescu este fără îndoială cel mai promovat autor, pe toate canalele ştiute şi neştiute.

Canonizat în manualele şcolare cu Poema chiuvetei, Cărtărescu este totodată și favoritul excursiilor literare în străinătate, este poetul care „ne reprezintă” în lumea occidentală pe banii neoccidentali ai instituţiilor de cultură româneşti. M.C. este scriitorul român în care Statul a investit cele mai mari sume de bani de la Ienăchiță Văcărescu încoace, în speranța că i se va oferi Premiul Nobel, după cum aflăm din articolul lui Ion Spânu din Cotidianul, publicat în data de 08 octombrie 2012:

„Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului!”

Cât despre cărţile sale de poezie, nu cred că vom găsi două titluri care să nu fi fost premiate de USR și alte instituții de cultură importante. În fond, după ce au investit atâția bani în el, trebuie ca cel puțin cu aceste premii să demonstrăm că obiectul investițiilor noastre are valoare…

Cert este că fără efortul unei armate de criticatori, care betonează temelia deja pusă în tinerețea versificatorului, Cărtărescu ar fi rămas, ca poet, de-a dreptul anonim. Ca poet, Cărtărescu este în mod vizibil un produs al marketingului literar, iar nu al harului poetic. Când acest marketing va dispărea, va dispărea și calitatea de poet a levantinului.

Până atunci nu avem decât să înregistrăm faptul că deși poezia lui Cărtărescu este de-a dreptul modestă, artificială, contrafăcută, căznită, prozaică, inspirată de poezia altor poeți, vidă de imaginaţie şi emoţie, o consecinţă expresă a unui susţinut act de voinţă și a unor lecturi exprese, acestui autor i s-au acordat totuși cele mai importante premii ale culturii române. Cine are atâta putere încât să orchestreze lucrurile în acest fel? Oricum, se vede că arta „copistului și a caligrafului” care scrie poezie pe hârtia de calc este astăzi cât se poate de apreciată.

„Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti” sau Conștiința de sine cărtăresciană

Faptul că poezia despre care vorbim este lipsită de substanţă poetică şi viziune o ştie foarte bine însuşi Cărtărescu. În nota de jurnal din 13 februarie 1990 M.C. declară cu privire la volumul Levantul (1990):

„Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia. Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…” (Jurnal, Humanitas, 2001, p. 15).

Cine l-ar putea contrazice în această evaluare pe Mircea Cărtărescu? Cel care mai înainte se înfrupta din gloria copistului care îşi elaborează opera pe hârtia de calc aşezată peste operele mai marilor sau mai micilor poeţi recunoaşte că „poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti”; recunoaște că este în afara poeziei…

Culmea este că, în timp ce M.C. recunoaşte, în mai multe rânduri, atât în cele două masive jurnale publicate la Humanitas, cât şi în câteva articole, debilitatea poeziei pe care o concepe, el este socotit în continuare de către o mică parte a criticii care deține puterea un poet de prim rang şi ca atare i se acordă cele mai importante premii.

Supraevaluarea și premierea poeziei lui M.C. nedreptăţeşte şi umileşte întreaga poezie românească de valoare. Să fii distins cu premiul pentru poezie care poartă numele Mihai Eminescu și să te numești Mircea Cărtărescu este pentru marele poet o jignire! Altfel, firește că „succesul de critică” şi „de jurii literare” a poeziei lui M.C. ne arată în mod concret cum se supraevaluează poezia anumitor poeți în dealul-valea literară românească.

Dar supraevaluările sunt ca o apă curgătoare… Cineva se întreba, de pildă, ce s-ar întâmpla dacă cei care decid asupra marelui premiu ar fi poeți sau critici douămiiști. Ar mai fi, atunci, Mircea Cărtărescu, cel mai modest dintre poeții nominalizați astăzi, laureat al marelui premiu? Și ar mai fi nominalizați atât de mulți poeți optzeciști, unii de trei sau de patru ori?

Cât despre cei care, prin natura lucrurilor, vor schimba mâine garda, aceștia vor avea, desigur, nominalizații și premiații lor. Altă listă, alți favoriți, alte premii, alți mari poeți… Și totul întru gloria literaturii române!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.