Grigore Arbore – Învingătorul Berlusconi

În apartamentul care ii era rezervat la Spitalul San Raffaelle, unde a ajuns vineri 9 iunie se părea că se instalează doar câteva zile, pentru câteva examene medicale de rutină. Își adusese cu el, conform obiceiului, “dosarele în lucru”.

Ca și ceilalți lideri ai coaliției de guvernământ care a dus la formarea guvernului de coaliție de centru – dreapta după alegerile din 25 septembrie 2022, dorea să participe constant la deciziile privind redresarea economică și poziționarea politică a Italiei într-o situație care în ultimii ani a dat multe dureri de cap tuturor guvernelor tarilor din Uniunea Europeană, din NATO și în general în mai toate țările lumii. Sigur, la formarea actualului guvern de centru dreapta contribuția electorilor formațiunii Forza Italia a fost redusă la minimum față de cifrele prestațiilor din alegerile ce au urmat triumfalei victorii din 1994.

Oricum, pentru formarea actualului guvern al Italiei, acel procent de 8,3% care a votat pentru partidul lui Berlusconi a justificat pretențiile acestuia că pentru victoria dreptei este indispensabilă participarea forțelor conservatoare moderate, care, cu ajutorul dreptei italiene, ar putea schimba actuala stare de fapt în gestionarea treburilor UE, aflată de mulți ani în mâinile social democraților și aliaților acestora. Sâmbătă Berlusconi a lucrat “pe dosarele problematice”.

Sâmbătă seara a văzut finala pentru Champions League între Inter Milano și Manchester United. Această ultimă internare a survenit la mai puțin de o lună după externarea recentă din 19 mai 2023, începută în sectorul de terapie intensivă cu 45 de zile înainte de acea dată, fiind determinată de o pneumonie acutà care a cerut și o recuperare pe măsură. Suferea de altfel de ceva mult mai grav. Abia în timpul acelei internări s-a știut că în decembrie 2021 îi fusese diagnosticată o leucemie aflată în fază avansată.

Ideea că va trăi cu mult peste 100 de ani o ventilase chiar el, în repetate gânduri, cu acea doză de încredere în faptul că își poate stăpâni destinul, care l-a caracterizat toată viața, încredere care putea foarte bine să pară a fi o manifestare de bravadă, din seria gasconadelor cu care ne-a obișnuit în ultimele trei decenii, de când a intrat în politică. Optimismul, perseverența și curajul au fost, de altfel, motoarele existenței sale de întreprinzător și om politic. Erau alimentate de un dinamism ieșit din comun. Acesta l-a ajuta constant la depășirea dificultăților și atingerea obiectivelor.

Planurile de viitor și le stabilea ca și cum s-ar fi crezut nemuritor, țintind la obiective îndepărtate temporal și care păreau de neajuns. În 1975 a fondat holdingul Fininvest care și astăzi deține acțiunile tuturor întreprinderilor controlate de familia Berluconi.

În 1976 a achiziționat o mică televiziune regională Telemilano care în 1980 a devenit Canale 5 și care împreună cu încă vreo 30 de televiziuni mai mici au constituit în 1986 Grupul Mediaset, scorporat din Finivest, care a rămas până azi “cutia” operațiilor economice ale familiei. Mediaset a devenit, sub bagheta lui Berlusconi, primul și cel mai agil “conglomerat” privat de televiziune comercială di Europa.

Primatul RAI, cu numeroasele sale canale, cu conduceri lotizate în funcție de ponderea principalelor partide la activitățile guvernamentale, a fost pus la încercare. Faptul a avut o relevanță politică. Se ieșea în fine din “epoca” în care principalele canale de informare urmau liniile conforme orientărilor partidelor de referință. Cu timpul Mediaset s-a transformat într-un concern cu ramuri externe a căror expansiune în alte țări europene a fost obstructionată de la bun început de autorități de stat (în Franța, Spania etc) ce au întrevăzut pericolul concurentei modelului creat de aventurosul italian.

În februarie 1986 Berlusconi a cumpărat clubul de fotbal Milan, al cărui proprietar a fost timp de 31 de ani și a cărui echipă a învins, în “era sa” , 28 de mari trofee interne și internaționale. Între timp la Milano i se formase faima de constructor. Din această poziție a oferit Italiei un model de eficientă operativă și de intervenție ordonată în structura urbană, stimulând prin mecanismele financiare, promovate ad-hoc, cumpărarea de locuințe de bună calitate, înconjurate de spatii verzi, în zone urbanizate.

Cartierele milaneze construite de el par a fi inspirate de “orașul grădină” al lui Ebenezer Howard (teoretizat în Tomorrow: A Peaceful Path to Social Reform, 1898) și de lecțiile de funcționalitate ale edificiilor lui Le Corbusier. Milano 2 este creația lui și a arhitecților ce l-au urmat în temerara lupta cu birocrația.

Clădirile construite de societățile sale s-au vândut în timp record. Erau o garanție de calitate și modernitate. Se părea în acei ani că orice atinge Berlusca – con era poreclit de milanezi – se transformă în moneda sunătoare. Era încă tânăr și era conștient de faptul că în lumea sfârșitului de mileniu puterea economică, într-o orânduire liberală, nu poate să fie doar remorca puterii politice. Unii adversari – nu puțini din rândurile intelectualității radical-chic ce gravita în universități și în viată publică în jurul PCI – îl socoteau un nou parvenit, un Crasus incult al zilelor noastre, o caricatură descinsă din istoria republicană a Romei.

O comparație mai pertinentă ar fi fost cu mitologicul Cresus, chinuit de faptul că tot ce atinge se transforma în aur. Ambele personaje figurează în dicționarele de istorie generală, în care, volens-nolens, în pofida detractorilor, va intra și Berlusconi, despre care se vor emite judecăți diferite și chiar în contradicție unele cu altele, în funcție, ca de obicei, de proiecția politică a istoricilor.

Cred că Berlusconi a fost conștient de la început că intelectualitatea blazonată a Italiei îl va considera un intrus. A sfidat-o dorind probabil să arate că regulile democrației, constând printre altele și în respectarea opiniei celuilalt, se pot aplica și în sistemul distribuirii opiniilor.

În 1991 a reușit, cu sprijinul unei părți a moștenitorilor Mondadori, să obțină majoritatea acțiunilor (53%) din cadrul celui mai important grup editorial italian și unul dintre principalele 4 din Europa, obținând astfel și majoritatea în acțiunile subgrupului Elemond (Electa, Einaudi, Mondadri Arte), ale cărui componente erau dintre cele mai influente din lume în domeniile tematice specifice promovate. Am fost de fată la această “operație” care în linii mari s-a rezumat la evaluarea eficienței muncii prin prizma monetizării rezultatelor și înscrierea lor în capitolul profituri.

Fără însă a se interveni în “procesele de producție”. Toți autorii-colaboratori au fost respectați. Einaudi a rămas, de pildă, ceea ce era și înainte de 1989: “casa” intelectualilor “de stânga”, legați de structurile și proiecțiile ideologice ale Partidului Comunist Italian și partidelor succesoare prin aparenta metamorfoză dinastică. În Mondadori au “comandat”, până și după sosirea ca președinte a Marinei Berlusconi, directorii generali, administratorul delegat desemnat de acționariat ocupându-se în principal de implicațiile economice ale activității editoriale.

Multe din cărțile critice la adresa lui Berlusconi s-au publicat chiar sub emblema editurii Mondadori.

Acumularea de către o singură persoană de mijloace de mediatizare a informației politice și culturale nu putea să nu trezească bănuieli, suspiciuni și chiar ură. Nu întâmplător primele încurcături juridice ale lui Berlusconi au început prin 1992, când s-a născut suspiciunea că puterile sale pot fi amplificate de mijloace de mediatizare proprii.

Suspiciune legitimă, cum legitimă ar fi fost și contracararea posibilităților de acest gen. Între 1992 și 1993 s-a configurat în jurul lui Berlusconi un grup de intelectuali și colaborator apropiați care în tăcere s-au ocupat de redactarea unei analize politice în vederea identificării unui potențial bazin electoral. Partidele politice principale din “arcul constituțional” erau în criză, lovite fiind de repetatele “avize de garanție” destinate unor lideri, avize urmate de anchete care – și aici nu se poate ocoli adevărul – în marea lor majoritate erau coordonate de exponenți ai curentului politic reprezentat de “Magistratura democratică”, legată în multe cazuri ombilical de PCI.

Epicentrul demolării pentru autorității partidelor a fost Milano, orașul în care clasa muncitoare încă exista și vota masiv PSI, adică partidul socialist al lui Bettino Craxi, pus sub acuzare pentru finanțare ilicită a partidului. Nu este cazul să intru aici în detalii. Fapt este că în timp ce Craxi era hârțuit pentru finanțare ilicită și terfelit în toate felurile, PCI, care timp de decenii fusese finanțat direct de către Moscova, iî diferite forme, în scopul desigur, “promovării democrației”, nu a fost atins de nici-o anchetă.

Momentul de maximă criză a partidelor ce dominaseră scena politică a Italiei postbelice a coincis cu acumularea de suspiciuni și asupra lui Berlusconi căruia i s-a reproșat, în mediile de stânga, atitudini dezinvolte în operațiuni financiare de anvergură. Pe acest fundal a avut Berlusconi intuiția că toate aripile de dreapta din partidele “arcului constituțional” ar fi putut furniza unui nou partid, cu un program liberal-democratic ce ar fost necesar să fie definit pentru a răspunde aspirațiilor unui evantai larg de cetățeni, suportul electoral necesar pentru a încredința guvernul Italiei unei forțe politice aflate la antipodul partidului comunist. Intuiția a fost justă. La elaborarea programului viitorului partid au contribuit personalități de prim rang din rândurile universitarilor cu vederi liberale, dintre care citez doar pe Antonio Martino (1942-2022), strălucit economist, viitor ministru de externe în Guvernul Berlusconi I (mai 1994 – ianuarie 1995 și ministru al apărării în Guvernele Berlusconi II și III (2001-2006) și politologul Giuliano Urbani (n. 1937), viitor ministru al funcțiunii publice în Guvernul Berlusconi I și ministru bunurilor și activităților culturale în guvernele Berlusconi II și III.

De realizarea structurii organizatorice a viitoarei Forza Italia s-au ocupat persoane cu responsabilități directe în întreprinderile controlate de Berlusconi prin Fininvest. Poziții importante în partid au fost încredințate de la bun început colaboratorilor apropiați ai liderului, mulți dintre ei funcționari ai Publitalia, instituția ce absorbea publicitatea ce la rândul ei furniza resursele ce făceau să funcționeze televiziunile lui Berlusconi.

Alegerile din primăvara lui 1994 (27-28 martie) s-au desfășurat după noile reguli introduse de legea ce poartă numele inițiatorului ei, deputatul Matarella, actualul președinte al Italiei. Noutatea lor consta în introducerea unui sistem electoral mixt: majoritar cu un singur tur pentru repartizarea a 75% de scaune parlamentare și, pentru celelalte 25% din locuri prin recuperarea proporțională de cei mai votați dintre ne-aleșii pentru Senat și la proporțională cu baraj de 4% la Cameră. Partidul lui Berlusconi a devenit prin alegerile respective primul partid italian (cu peste 8 milioane de voturi) și a deschis porțile alianței de guvern spre dreapta către (Alleanza Nazionale _MSI), autonomiști (Lega Nord) și Centrul Crestin-Democratic. Ce a urmat apoi va fi scris în cărțile de istorie. Berlusconi și-a condus partidul în mod managerial, contribuind direct la menținerea acestuia în competițiile electorale și inspirând legi care, după criticii săi, i-au protejat propriile întreprinderi.

Ultimul său guvern, Berlusconi IV, trebuia să dureze pentru toată a XVI-a Legislatură ( 29 aprilie 2008 – 23 decembrie 2012). A durat până la 16 decembrie 2011 când deteriorarea situației financiare a Italiei – ce deja avea o enormă datorie publică în raport cu PIB-ul – prin urcarea fulminantă a spread-ului a stârnit, în condițiile perspectivei riscului de default, reacția BCE și Uniunii Europene, care au cerut în mod peremptoriu corectarea parcursului economiei.

Situația a determinat demisia lui Berlusconi și formarea, sub impulsul președintelui Republicii, Giorgio Napolitano, a guvernului Monti (16.11.2011 – 28.04.2013), al cărui rol a fost acela de a lua măsurile de urgență, dureroase, pentru lichidarea stării de neîncredere a piețelor financiare în capacitatea țării de a plăti datoriile suverane. Din acel moment parabola lui Silvio Berlusconi a fost descendentă. Forza Italia și-a micșorat treptat forța de atragere de noi electori și capacitatea de agregare a altor formațiunii politice într-un grup coordonat de ea. Lega s-a autonomizat și ea, intrând pentru o scurtă perioadă într-o nefirească alianță cu Movimento 5 Stelle (1.06.2018 – 05.08. 2019).

Intrarea lui Berlusconi în politica italiană a avut efectele unui ciclon. A devenit prim ministru dupà alegerile din 1994 avand o zestre de 21% din voturi exprimate pentru Forza Italia care a devenit primul partid din clasament. In 2001 Forza Italia l-a reimpus pe Berlusconi prim ministru cu 29,4% din voturile exprimate. In 2008 consensul obținut del Popolo della Liberta Forza Italia + Alleanza Nazionale) s-a ridicat la 37% din electorat si Berlusconi s-a întors la Palazzo Chigi.

Se spune cà el ar fi inventat bipolarismul. Este inexact: a exploatat cu inteligență oportunitățile oferite de Legea Matarella. Si-a fàcut din anticomunism o profesie fiind sigur că va polariza astfel in jurul său o parte a clasei mijlocii care detestă statalismul: operația i-a reusit de cateva ori, fără prea mari rezultate în planul îmbunătățirii condițiilor de viată ale populației. Economia Italiei este in “crestere plată”, adică inertă, de trei decenii.

Cateva observatii remarcabile asupra modului său de a fi a făcut Maurizio Belpiero, directorul cotidianului “La Verità” (“Adevărul”). L-a definit “un geniu care vindea visuri chiar si sie insusi”. “Cavalerul – scrie acesta – era un vrăjitor inăscut si curta pe toatà lumea, nu doar pe doamnele frumoase. Crezând în imposibil a schimbat politica, fotbalul, televiziunile si finanța.

Si spre deosebire de cine l-a persecutat timp de 30 de ani sau l-a considerat terminat prea devreme, a făcut istorie”. Berlusconi a fost simultan admirat de unii si detestat de alții, atat ca intreprinzàtor cat si ca om si personaj politic. In viața de toate zilele era cordial si generos. Acorda o atenție cu totul iesità din comun fiecàruia dintre salariați.

In studiourile Mediaset se intreținea de fiecare datà cu personalul si se interesa de conditiile de viatà ale fiecăruia; acelasi lucru se intampla in raporturile cu sportivii din echipele sale de fotbal. Era atat de simpatizat de „procurile” din Italia incât vreo 60 dintre ele au deschis proceduri penale împotriva sa, ceea ce l-a fàcut să remarce in martie 2011 într-o salà de tribunal cà “sunt omul cel mai imputat din univers”. In intreprinderile sale s-au efectuat vreo 400 de perchezitii si sechestràri.

Este practic imposibil a se determina numărul proceselor in care a fost parte implicată. Dupà un calcul al jurnalistului Eugenio Cipolla, publicat acum câțiva ani intr-o carte intitulată “Condannate Berlusconi” (“Condamnati-l pe Berlusconi”) numàrul acestora s-ar situa intre 2500-3000 si acuzațiile aduse aproape epuizeazà numàrul delictelor din codul penal (cf. https://www.ilriformista.it/la-persecuzione-giudiziaria-di-berlusconi-accusato-di-tutto-tranne-abigeato-e-furto-di-bestiame-60-processi-e-3mila-udienze-362197/).

Acesta este omul care s-a stins țn cateva clipe in dimineata zilei de luni 12 iunie in Spitalul San Raffaelle si pentru care in Italia s-a proclamat doliu national in ziua de miercuri 14 iunie, când a avut loc ceremonia funebră in domul din Milano, unde in ultimii 70 de ani nu s-au făcut decat vreo 7 slujbe de înmormantare.

Erau prezente toate principalele autoritàti ale Statului in frunte cu presedintele Republicii. A fost o ceremonie sobră oficiată de arhiepiscopul Mario Delpini. Nu au fost alți oratori. Dintre comunicatele fàcut de autoritàți cu ocazia dispariței lui Berlusconi cea mai plină de intelepciune si ințelesuri a fost, cred, a Presedintelui Mattarella:

“Ca lider a contribuit la plasmarea unei noi geografii a politicii, ceea ce i-a permis să asume de patru ori functia de presedinte al Consiliului. In această calitate s-a confruntat cu evenimente de dimensiune globală, a integrat în mod progresiv miscarea politicà de el fondată în familia populară europeană favorizand continuitatea orientării atlantiste si europene a Republicii noastre. A fost o persoană înzestrată cu o mare umanitate si un intreprinzător de succes, un inovator în domeniul său”.

În piața Domului se aflau, în timpul slujbei, aproximativ 15.000 de persoane. La ieșirea coșciugului din bisericà corurile Clubului Milan scandau “Silvio! Silvio !” Părăsea stadionul lumii terestre ca învingător.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.