Hoțul striga ”hoții!” sau operațiunea Pandemia

”«Trump este o comorbiditate», i-a spus un oficial din sănătate jurnalistului și scriitorului Michael Lewis, care l-a citat în cartea sa ”Premoniția”. Este un citat memorabil și unul care contrariază. Lewis scrie că ”e limpede că abordarea lui Trump a fost doar o parte din poveste și poate că nu cea mai importanta.

Cele de mai sus nu fac parte din viziunea de mainstream, care ne spune că pandemia a produs un dezastru în Statele Unite tocmai din cauză că președintele era un populist incompetent. Aceeași viziune este împărtășită și de presa britanică în relatările despre pandemie, cel puțin până când vaccinurile au salvat situația și l-au salvat și pe premier. Chiar și așa, atenția presei a fost atrasă doar de acele fragmente din audierea consilierului Dominic Cummings în care îl critică pe Boris Johnson și spune că nu era pregătit pentru a fi premier. The New York Times a scris că Cummings ”l-a acuzat pe premier de incompetența care a cauzat zeci de mii de victime”, scrie istoricul Niall Ferguson, într-un eseu publicat de UnHerd.

Pentru editorii și jurnaliștii liberali care aveau deja o aversiune față de liderii populiști, tentația de a da vina pe ei pentru mortalitatea mai mare de anul trecut a fost irezistibilă. Putem vedea aceeași abordare și în Brazilia, unde Jair Bolsonaro este prezentat ca populistul cu mâinile pătate de sânge, în India, unde Narendra Modi are parte de același tratament din partea rivalilor politici.

Un articol publicat de The Atlantic în iunie anul trecut arată că incompetența ”persoanei de la vârful sistemului” este singura explicație pentru răspunsul slab al SUA în fața pandemiei. Articolul citează un anonim ”veteran din lumea informațiilor” – unul dintre ”cei 30 de oameni de știință, experți în sănătate și foști și actuali oficiali guvernamentali” care spune: ”Sistemul nostru a avut un singur punct vulnerabil – un președinte irațional”.

Autorul articolului nu se întreabă de ce oare atât de mulți oficiali, experți și oameni de știință dau vina cu atâta ușurință pe Trump. Autorul a fost foarte mulțumit de analogia dintre Trump și pilotul unui avion. El trage concluzia că puteau fi salvate sute de mii de vieți, însă pilotul nu a fost atent la avertizările de furtună, pentru că era ocupat să scrie mesaje pe Twitter.

Puteți găsi analogii și articole similare despre aproape toți liderii populiști. The New York Times scria că Jair Bolsonaro a dorit ca Brazilia să ajungă la imunitatea de turmă, indiferent de consecințe și că știa că vor fi cel puțin 1,4 milioane de decese în Brazilia din cauza covid-19. The Washington Post scrie că premierul indian Narendra Modi a grăbit al doilea val al pandemiei printr-o serie de măsuri nesăbuite. Articolul arată ca premierul a dat dovadă de „insensibilitate și prostie pură și a acționat doar pe considerente electorale”.

Generalizarea vine de la sine: populismul ucide. Christian Science Monitor scria, în aprilie 2021, că primele cinci țări din topul mortalității erau conduse de lideri populiști la începutul pandemiei – SUA, Brazilia, Mexic, India și Marea Britanie. ”Dacă vă uitați la liderii lumii, este limpede că țările conduse de populiști au plătit un preț mult mai mare sub aspect economic și uman”, scrie Yascha Mounk, de la Council on Foreign Relations. El îi include în rândul populiștilor pe președintele Mexican Andres Manuel Lopez Obrador, pe președinții Boliviei, Ecuadorului și Filipinelor.

Contraargumentul la toate cele de mai sus nu este că liderii populiști au făcut o treabă bună și că trebuie apărați. Nu, populiștii s-au descurcat îngrozitor, iar Bolsonaro și Trump au făcut o mulțime de lucruri stupide și iresponsabile (Trump și-a refăcut imaginea prin campania de vaccinare de succes pe care a apucat să o lanseze, însă Bolsonaro a făcut o treabă de mântuială în Brazilia din acest punct de vedere).

Însă concluzia că aceste țări s-ar fi descurcat mult mai bine dacă ar fi avut alți lideri este eronată. Asta ar însemna să tragem concluzia că, înlocuindu-l pe Trump cu Joe Biden, americanii au rezolvat problema care a cauzat atât de multă suferință și moarte în ultimul an. Ar însemna să credem că brazilienii, indienii, mexicanii și-ar rezolva problemele în același fel, votând împotriva populiștilor.

Atrăgând atenția că nu toți liderii populiști au minimalizat gravitatea pandemiei și că unii au impus măsuri foarte dure, sunt trei erori în viziunea de mai sus. Prima este că nu este deloc limpede că țările conduse de populiști stau mult mai rău decât altele în ce privește mortalitatea. A doua eroare este că, la o privire atentă, greșelile care au cauzat multe decese în timpul pandemiei nu pot fi atribuite președinților și premierilor. Greșelile au fost făcute mult mai jos pe lanțul de comandă, de oficiali din sănătate, consilieri științifici care nu au judecat corect problema cu care se confruntau. În al treilea rând, argumentul contrafactual că aceste țări s-ar fi descurcat mai bine cu alți lideri nu stă în picioare.

Să începem cu mortalitatea în exces. Un studiu făcut pe 32 de țări în 2020 a calculat excesul mortalității pe grupe de vârstă și a ajuns la următorul top negativ: Bulgaria, Polonia, Chile, SUA, Slovenia, Belgia, Cehia, Spania, Anglia, Țara Galilor, Scoția. Unii ar putea spune că guvernele din Bulgaria, Cehia, Polonia și Slovenia sunt conduse de populiști, la fel și cel din Anglia, în timp ce SUA au fost conduse de populistul Donald Trump. Însă Chile, Belgia și Scoția?

Apoi avem un top publicat de Financial Times despre mortalitatea în exces. Marea Britanie și SUA sunt la mijlocul clasamentului, cu un exces de 17-18%. Brazilia lui Bolsonaro stă mai rău, cu 34%, iar Mexicul lui Lopez Obrador și mai rău, cu 55%. Însă mortalitate foarte mare s-a înregistrat și în Peru, Ecuador, Bolovia, Armenia, Azerbaidjan. Problema este că în aceste ultime țări nu este la putere un lider populist.

În Peru, pentru a da doar un exemplu, puterea este deținută de Congres, nu de președinte. Congresul i-a dat jos pe ultimii trei președinți. Ultimul președinte, Martin Vizacarra, a fost supus procedurii de destituire de două ori în anul pandemiei și a fost forțat până la urmă să demisioneze, deși avea o rată de aprobare de 60% în rândul populației. În Bolivia, pandemia a lovit după ce populistul Evo Morales a fost îndepărtat de la putere.

Ideea că, în timpul unei pandemii, președinții sunt pentru o țară ceea ce sunt piloții pentru un avion este eronată, cel puțin din punctul de vedere al unui istoric. Realitatea este că bărbatul sau femeia din fruntea statului trebuie să se lupte cu o mulțime de agenții guvernamentale implicate în sănătatea publică, pentru a nu mai vorbi despre administrațiile locale.

În practică, așa cum știe orice student serios, deciziile cruciale în crizele sanitare nu se iau la vârf: cei care decid sunt consilierii științifici și agențiile de resort. Președintele sau premierul se implică doar dacă apar dezacorduri majore între grupurile relevante de experți și de oficiali  sau între miniștri și directorii din ministere. Dacă este consens pentru strategia ”imunității de turmă”, așa cum pare să fi fost cazul la Londra în primele două luni și jumătate din 2020, atunci este puțin probabil ca premierul să se opună acelui consens, indiferent că este distras de la treburile administrației de lansarea unei cărți, de o iubită supărată sau de nota de plată pentru tapetul din reședința oficială.

Cummings a și spus că ”dezastrul nu este doar vina premierului”. Dimpotrivă, întregul sistem a greșit, nu doar politicienii aleși, ci și funcționarii publici și experții în sănătate. Cu alte cuvinte, Boris Johnson a fost o comorbiditate. Într-o măsură mai mică sau mai marte, același lucru se poate spune și despre Bolsonaro, Modi sau Lopez Obrador.

Poate cel mai bun mod de a dovedi fragilitatea ipotezei pandemiei populiste este să gândim contrafactual. Dacă Joe Biden și-ar fi început mandatul în ianuarie 2020, oare rata mortalității în SUA ar fi fost mai mică? Este simplu să presupunem că așa ar fi fost, pentru că Biden și administrația sa ar fi „urmat știința”. Însă Ron Klain, șeful de cabinet al lui Biden a recunoscut în 2019 că, dacă gripa porcină din 2009 ar fi fost la fel de gravă ca și covid-19, administrația Obama nu s-ar fi descurcat mai bine decât Trump. ”Am greșit totul atunci. 60 de milioane de americani s-au îmbolnăvit de gripă porcină. Doar întâmplarea a făcut ca acea epidemie să nu producă cel mai mare număr de victime din istoria SUA. Nu s-a întâmplat așa datorită nouă, ci datorită norocului”.

Ce a făcut administrația Obama când s-a confruntat cu epidemia opioidelor? Între 2009 și 2016 au murit 365.000 de americani din cauza supradozelor. De la un an la altul,  tot mai multe decese. Cei mai afectați erau cei între 25 și 54 de ani. Numărul total de ani de viață pierduți ar putea să-l depășească pe cel din cazul covid-19. Însă nu a apărut niciun articol despre ”eroarea de pilotaj” a lui Obama.

Nu îi apăr pe Boris Johnson, Trump și altii. Spun doar că este foarte ușor și este și eronat să dai vina pe liderii populiști pentru excesul de decese din 2020-2021, cu toate că deciziile lor sunt responsabile pentru o parte dintre aceste decese. Indiferent că erau conduse de populiști, de liberali sau tehnocrați țările vestice au înregistrat eșecuri sistemice ale birocrației din sănătatea publică. Existau planuri pentru pandemii, însă ele nu au funcționat. Capacitatea de testare nu a fost sporită repede, urmărirea contactelor abia de a fost încercată, nu au fost impuse carantine, cei vulnerabili nu au fost protejați, ci mai degrabă expuși.

Nu este plauzibil ca premierii și președinții să fi fost personal responsabili pentru aceste greșeli. Ideea că îndepărtarea liderilor populiști ne-ar face mai rezistenți la următorul dezastru este o amăgire. Gândind astfel nu vom reuși să identificăm adevăratele verigi slabe și să le reparăm, în toate domeniile în care au fost disfuncții.

Consilierul Cummings a spus că Marea Britanie credea că are un plan pentru imunitatea de turmă ”de primă clasă”, însă acest plan s-a dovedit parțial inexistent și parțial dezastruos. Criticile lui Cummings nu au de-a face cu personalitatea premierului. Întrebarea lui fundamentală pleacă de la recompensele politice prin numirea în posturi nepotrivite a unor clienți politici. Aceasta este adevărata întrebare care trebuie pusă, și ea trebuie pusă nu numai la Londra, ci și la Washington.

Ironia este că, în 2016 și 2017, oamenii i-au votat pe liderii populiști pentru că erau nemulțumiți de inerția disfuncțională  a ”statului profund” de la Washington, de la Brasilia sau de la Bruxelles. Evenimentele din ultimele 16 luni au dovedit că, așa cum era evident de la început, populiștii nu sunt soluția acestei probleme. Însă pandemia a mai arătat cât de grave pot fi consecințele nerezolvării acestei probleme. Or, această problemă va rămâne nerezolvată dacă vom ajunge la concluzia prematură că numai și numai populiștii sunt de vină pentru decesele din pandemie.”