Ia-ţi un lag

Motto:

Suntem dominaţi de forţe biologice profunde,

dar optăm pentru a ne amăgi singuri,

gândind că ne alegem în mod conştient activităţile

(Arthur Schopenhauer)

Ce nu e înzestrat cu raţiune

nu poate fi condus prin raţiune

(Terenţiu)

Într-o conversaţie cu fiica mea pe care am purtat-o acum cca 2 ani, am reuşit să înţeleg un termen din argoul internetului pe care îl tot auzeam pronunţat de ea sau de amicii şi de aliaţii ei în jocurile pe calculator. Era vorba de lag. Termenul desemnează un fenomen tipic jocurilor pe calculator, dar poate fi perceput şi în cazul transmisiei tv prin cablu sau prin satelit. Dacă jocul este foarte alert şi conţine elemente de grafică, efecte speciale, imagini în interiorul altor imagini, sunet partiţionat pentru a crea impresia că se aude din mai multe locuri (cel mai cunoscut sistem audio de acest gen este dolby stereo) sau alte elemente care necesită o memorie RAM foarte mare şi internet de mare viteză, iar calculatorul nu are aceste caracteristici ori internetul are viteză mai mică decât trebuie, atunci imaginea se blochează sau, după caz, mişcările “eroilor” se încetinesc, dând impresia că pierd tempo-ul. Îmi imaginez că, mai ales atunci când jocul este în sistem competiţional (nu joci de unul singur, ci cu adversari, eventual în echipe, conectate la internet), lag-ul este foarte, foarte enervant. Cu semnalul tv se poate întâmpla cam aceleaşi lucruri, mai ales când îl primeşti prin cablu digital şi conexiunea la internet e proastă. Într-adevăr, un meci de fotbal sau un spectacol live care se blochează sau care încetineşte din cauza lag-ului te poate scoate din ritm şi, în mod evident, lag-ul devine iritant.

Dar lag-ul este, uneori, necesar şi util.

Hai să vedem de ce.

Lumea vitezei, a bombardamentului informaţional, a advertising-ului omniprezent, mediul tensionat urban în care trăim pot duce la suprasaturarea memoriei conştiente. Mintea noastră nu mai are timp şi nici resurse suficiente pentru a procesa informaţia prea abundentă, derulată la viteze prea mari şi cu un grad ridicat de redundanţă.

În astfel de situaţii, în care te simţi depăşit şi supraîncărcat (overloaded, în limbajul IT), îţi poţi construi tot felul de ziduri de protecţie sau de scuturi. Asta facem toţi, şi nu numai când dormim, ci şi când ne punem căştile pe urechi, când zappăm cu telecomanda de pe un post tv pe altul, când pescuim, când cumpărăm sau când refuzăm să mergem la vot.

Dar soluţia cea mai comodă, cea mai la îndemână, o soluţie (semi)inconştientă, este să îţi “opreşti” conştiinţa şi să îţi laşi “înţelepciunea trupului” să preia conducerea, ca şi când ai naviga pe pilot automat. E important de ştiut că intrăm pe “pilot automat” chiar şi când nu suntem conştienţi de acest lucru sau când deciziile automate se iau după acumulări comportamentale infinitezimale, sedimentate în interiorul subconştientului. De exemplu, eu, după 20 de ani de şofat, am ajuns să percep, cu vederea periferică, un câine care se pregăteşte să traverseze şoseaua, deşi rulez cu 120 km la oră, iar câinele este la peste 100 de metri în faţă, ceea ce îmi permite să iau din timp măsuri pentru a-l evita. Intrarea involuntară pe pilot automat nu este doar o comandă a „înţelepciunii” trupului, ci şi un efect al declanşării unor mecanisme mentale sau emoţionale automate de adaptare la realitatea imediată sau, chiar mai mult decât atât, de reconstrucţie a realităţii imediate pe baza a ceea ce ştim că ştim. De exemplu, chiar dacă nu am văzut niciodată un elefant, ştim, totuşi, cum ar arăta şi, dacă am vedea un elefant real de la 15 metri, l-am recunoaşte. Cu toate acestea, nu am putea recunoaşte un elefant dacă l-am vedea de la 1 cm sau dacă l-am analiza cu microscopul, fără să ştim cum arată celulele de elefant. Sau, şi mai simplu, întrucât ştim cum arată un scaun, adică ştim conceptul de scaun, vom califica fără probleme drept scaun un obiect care arată ca un scaun. Nu e nevoie de procesarea acestei informaţii, întrucât ea este întipărită în mentalul nostru individual şi colectiv, fiind “descărcată” automat pe măsură ce apar elemente reale care seamănă ori se identifică de-a dreptul cu conceptele noastre.

Asaltul informaţional determină necesitatea unei reacţii în intervale de fracţiuni de secundă şi imperativul auto-conservării şi, de aceea, creierul îşi creează, în timp, bariere sau debouche-uri, ca mod de apărare şi reacţie imediată. De aici, deciziile emoţionale, negândite, pe care le luăm în mod curent, uneori având impresia sau certitudinea că aceste decizii sunt liber asumate şi personale, subiective. De aici şi virarea pe “scurtăturile” mentale care ne fac să luăm decizii simplificate, pe baza unor informaţii singulare, incomplete. Aceste „scurtături” mentale sunt mecanisme în baza cărora luăm decizii apelând la un singur aspect al realităţii, întrucât, mental şi emoţional, ne-am obişnuit cu eficacitatea acestei decizii simplificate, iar la aceste scurtături apelează şi ceilalţi, ceea ce probează încă o dată eficienţa lor.

Psihologii spun că funcţionăm aşa în 95% din timpul pe care ni-l petrecem într-o viaţă. Ne mai mirăm că folosim doar 10% din materia noastră cenuşie?

Aceste decizii ne-gândite sunt, de regulă, eficiente, întrucât toată lumea a ajuns să funcţioneze în acest fel.

Dar ele pot avea consecinţe periculoase, prejudiciabile, atât pentru cel care le ia (sau crede că le ia, dar, de fapt, se lasă dus de val), cât şi pentru cei cu care decidentul intră în contact sau în relaţie.

De aceea, înainte de a lua o decizie, e bine să avem un pic de răbdare, să ne luăm un timp de reflecţie, în care să apucăm să procesăm informaţia care ne vine în avalanşă sau cu energia unui tsunami.

Aşa că: ia-ţi un lag, chiar dacă poate să pară iritant.

Dă-te un pas în spate.

Gândeşte-te un pic.

Vezi dacă decizia de achiziţie pe care te pregăteşti să o iei sau pe care tocmai ai luat-o e decizia ta. Sau dacă nu cumva e decizia altora (validarea publică, spiritul de turmă, empatia, reciprocitatea sau concesia reciprocă îţi impun decizii care nu sunt chiar în asentimentul tău, deşi aşa par). Sau dacă nu cumva sunt “opera” unor mecanisme interne, profunde, biologice, de care nu eşti (pe deplin) conştient, ori a pilotului automat.

N-o lua pe scurtătură

Ca să achiziţionezi ceva trebuie să accepţi, să consimţi, să te conformezi. Cu unele contracte eşti de acord pentru că nu ai de ales: aşa sunt contractele forţate (asigurări obligatorii, furnizări de utilităţi). Cu unele contracte, chiar dacă nu eşti de acord, trebuie să înveţi să trăieşti: aşa sunt contractele de adeziune sau cele cu clauze pre-formulate (contractele de credit, contractele de transport de călători). Sunt şi câteva contracte pe care le poţi negocia. Cele mai multe contracte se încheie, însă, în baza unor mecanisme psihologice (semi)automate, în cadrul cărora voinţa ta are doar un rol aparent.

Deciziile din viaţa de zi cu zi, achiziţiile minore de care nici măcar nu suntem conştienţi, alegerile şi opţiunile care ne modifică permanent realitatea, toate acestea au doar în mică măsură fundamente voliţionale conştiente. Ele sunt:

(a) fie rezultatul unor “scurtături” mentale;

(b) fie rezultatul conformării automate, netrecută prin filtrul gândirii şi, deci, străină ideii de liber arbitru.

Psihologii au descoperit, destul de recent, nişte aşa-numite “scurtături” mentale pe care le folosim în judecăţile noastre zilnice[1]. Prin intermediul acestor scurtături (shortcuts), procesarea mentală a realităţii în vederea trecerii la acţiune este simplificată la maxim, fiind “bazată”, de regulă, pe o singură caracteristică a realităţii. Aceste judecăţi scurte sunt rezultatul unui forme de gândire simplificată utilă, fiind sinonime cu stereotipurile[2]. Întrucât sunt aceleaşi condiţii care se repetă la nesfârşit, acţiunile ghidate de această gândire simplificată se repetă ele însele la nesfârşit, sunt neschimbate, se transformă, prin repetare, în obişnuinţe, se banalizează prin repetare.

Stereotipurile sunt, pentru psihologi, sinomine cu judecăţile “euristice”, adică acele adaptări ale mentalului şi ale emoţionalului la rapiditatea şi complexitatea vieţii de zi cu zi care determină individul ca, la fel ca peştii din interiorul bancului de peşti sau ca graurii în interiorul stolului, să se mişte sincron, conservând energia şi econimisind timpul necesar hranei sau evitării răpitorilor.

Aceste acţiuni, deşi sunt rezultatul unor “unelte” mentale tocite, care repetă un şablon sau care se înscriu într-un trend, sunt totuşi utile, întrucât în marea majoritate a cazurilor au fost şi sunt eficiente şi, în plus, au marea “calitate” de a scuti individul în cauză (sau comunitatea din care acesta face parte) de efortul de procesare mentală şi de auto-apărare. Scopul intrinsec al scurtăturilor îl reprezintă maximizarea beneficiilor unită cu minimizarea costurilor. E ca şi când corpul nostru biologic sau social ar fi o mare corporaţie condusă pe principii neo-liberale.

Soluţiile obţinute pe scurtătură, judecăţile euristice sau automate, sunt reacţii la un factor declanşator al unei crize, una care complică situaţia individului în condiţiile în care reacţia trebuie să fie rapidă, în termeni de milisecunde, iar individul este într-o situaţie confuză, incertă, este tulburat şi dezorientat. Judecăţile eurostice îi permit individului să economisească timp, energie şi capacitate mentală. Acest tip de management de criză practicat permanent de mentalul şi emoţionalul nostru individual sau colectiv nu e ceva rău în sine. Cu atât mai eficient este acest managmenet atunci când individul se poate folosi de energia grupului şi de elementele comportamentale cu care se poate pune în sincron. E rău, însă, atunci când acest management de criză este manipulat. Soluţiile scurte, judecăţile eurostice, pot deveni chiar malefice prin consecinţele pe care le poate declanşa atunci când sunt manipulate sau păcălite de cineva care încearcă să extragă un profit sau un emolument oarecare din această manipulare.

Poate că pare incredibil, dar omul modern a dobândit capacitatea de a fi de acord, de a accepta şi a se conforma fără dubii, fără întrebâri, fără preget. Victimă sau complice, el se lasă tras şi dus de curentul principal (main stream) al influenţării automate şi al persuasiunii. În aceste situaţii generate de societatea post-modernă, nu prea se mai poate vorbi de liberul arbitru. Conştiinţa se ascunde în umbră, de bunăvoie. Oamenii se lasă atraşi de bunăvoie în întunericul unei nopţi care pare calmă[3]. Ca la tv, atunci când intenţia sau obligaţia producătorului emisiunii este de a proteja identitatea persoanelor arătate la tv, feţele sunt “blurate” (imaginea este în mod intenţionat înceţoşată). Identitatea se pierde. Prima consecinţă a blurării liberului arbitru este lipsa asumării conştiente a acestor opţiuni sau acceptări tacite, de unde rezultă o angoasantă lipsă a responsabilităţii.

În filmul clasic al lui Stanley Kubrick, Portocala mecanică[4], personajul principal, un adolescent violent, infractor, lider al unei bande de cartier, este supus unui proces experimental de spălare a creierului, în timpul căruia este pus să asculte la nesfârşit Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven. După finalizarea experimentului, personajul este eliberat, fiind lăsat să acţioneze ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, doar că în momentele de tulburare emoţională era obligat să asculte din nou Odă bucuriei, ceea ce îi calma imediat pulsiunile criminale. Doar că liberul arbitru îi era anihilat. Derulat ca model ce ar fi trebuit să fie transformat în instrument de politică penală a statului britanic, experimentul ar fi trebuit să fie repetat la toţi cei aflaţi în situaţia personajului nostru. Planul a fost, însă, oprit pentru că s-a observat că beneficiile prezumate ale experimentului (eliminarea riscului unor infracţiuni violente) erau cu mult depăşite de riscurile acestuia (transformarea omului într-un zombi, într-un soldăţel de plumb acţionat de o cheiţă).

Mecanismul automat presupune un program (o înregistrare), un marker comportamental, în cazul oamenilor, şi un factor declanşator (starter). Odată apăsat starter-ul, apare secvenţa comportamentală corespunzătoare, programată. În lipsa factorului declanşator, mecanismul nu se activează, dar, atâta timp cât programul, marker-ul comportamental, este întipărit în sistem, secvenţa comportamentală poate fi declanşată oricând, exact aşa cum se întâmpla cu personajul din Portocala mecanică.

Preocupant este că factorul declanşator poate fi introdus şi artificial sau fraudulos. Mai mult chiar, programul poate fi păcălit prin introducerea unui factor declanşator care să imite originalul[5].

Şi omul “posedă” astfel de mecanisme, ele fiind utile şi lucrând, de regulă, în avantajul nostru. Dar factorii declanşatori ne pot păcăli şi pe noi. La animale, reacţia automată la un singur stimul e naturală. La om, reacţia la un singur stimul (factor declanşator) e ne-naturală şi, în plus, e o chestie deprinsă, mai degrabă decât înnăscută. La om nu acţionează un singur factor declanşator, ci o combinaţie de astfel de factori, iar scurtăturile sunt chestiuni culturale şi sociologice, destul de diferite în funcţie de societate şi epocă. Dar e cert că, din raţiuni de adaptare la lumea modernă, la viteză, am ajuns să utilizăm din ce în ce mai des scurtături[6] şi să reacţionăm semi-automat la starteri, ceea ce poate fi în dezavantajul nostru, mai ales dacă starter-ul e apăsat de profitori sau de cei care abuzează de puterea lor economică.

De regulă şi pe termen lung, judecăţile euristice sunt eficiente[7].

Dar cei ce le cunosc şi le exploatează pentru a ne determina decizii greşite de cumpărare şi care ne prejudiciază pot fi acuzaţi de practici înşelătoare.

Scurtăturile mentale şi emoţionale ne fac vulnerabili faţă de oricine ştie cum funcţioneaza acestea.

Cei ce ştiu deţin puterea economică şi abuzează de ea (R. Cialdini nu se fereşte să îi denumească “profitori”) pot activa factorii declanşatori ai acestor mecanisme automate, pe care le vor manipula, pentru a profita declanşând reacţia pe care şi-o doresc. R. Cialdini spune că “specularea scurtăturilor e o armă de influenţare automată şi gata pregătită pentru cei încă ne-expuşi la bombardamentul informaţional al lumii post moderne; noi, cei expuşi atâta timp acestor stereotipuri comportamentale, cu greu mai putem să ne dăm seama de forţa lor[8]”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.