Iluzia prosperității

Din perspectiva simplului particular, decizia financiara se concentreaza pe evolutia in timp a economiilor si a datoriilor. Multora dintre noi creditele ipotecare sau creditele pentru achizitia de bunuri de folosinta indelungata, intinse pe perioade medii sau lungi de timp, nu ne apar ca fiind alarmante. Fiind increzatori in viitor si, mai ales, facand o analiza superficiala a veniturilor actuale, a capacitatii de munca, a starii proprii de sanatate si a perioadei de rambursare, consideram ca aceste credite sunt usor de rambursat pe termen mediu sau lung, iar costurile – rezonabile. Chiar si posibilitatea schimbarii conditiilor initiale pare a fi usor gestionabila, intrucat este perceputa linear, deci pare usor predictibila.

Numai ca in economie, in viata reala, schimbarile sunt non-lineare. Eroarea fundamentala de apreciere a simplului particular este de a echivala mental schimbarile lineare cu cele non-lineare. Economiile bancare si fondurile de pensii sunt bune exemple de astfel de erori de judecata prospectiva.
Daca decidem sa economisim in fiecare luna cate o suta de lei, putem usor sa ajungem la concluzia ca, intr-un an vom avea in cont economii de 1200 de lei, in 5 ani de 6 mii de lei si in 10 ani de 12 mii de lei. Dar aceasta predictie poate fi conforma cu realitatea doar daca se mentine decizia initiala, de a economisi in fiecare luna cate o suta de lei, iar suma acumulata nu este purtatoare de dobanzi si nici nu este afectata de fluctuatiile valorice ale monedei. Daca sumele economisite difera, daca perioadele de depozit sunt mai mici sau mai mari, daca banii (sau o parte din bani) sunt retrasi inainte de scadenta, daca dobanzile fluctueaza in functie de factori obiectivi sau subiectivi, daca banca da faliment (sau daca banca centrala decide sa confiste depozitele bancare pentru a salva banca, in detrimentul prudentului cetatean), sumele acumulate in cont vor fi total diferite, intrucat schimbarile care le afecteaza sunt non-lineare. Din aceasta confuzie rezulta grave erori de decizie financiara, care pot ruina o persoana, simplu particular.

In cazul fondurilor de pensii administrate privat (Pilonul II de pensii, cum i se mai spune in jargonul economic romanesc), o parte din contributia pentru asigurarile sociale (CAS) este virata in contul personal al asiguratului. Daca aceasta suma este, sa zicem, de 400 de lei in fiecare luna, iar randamentul anuntat de administratorul fondului de pensii este de 10% pe an, atunci majoritatea celor ca noi (aflati in largul lor in prezenta unor schimbari liniare) ar spune ca suma acumulata dupa 40 de ani de prelevare din CAS a sumei destinate Pilonului II de pensii ar ajunge la 223 mii de lei. Foarte putini, familiarizati cu analiza matematica, ar spune ca in cont am avea de fapt 2,5 milioane de lei (suma contine randamentul anuntat, de 10%, dar calculul este tot de factura liniara, caci tine cont doar de randament, nu si de alti factori perturbatori). In realitate, schimbarile la care sunt supuse sumele acumulate in contul de pensii sunt non-lineare, intrucat administratorul fondului de pensii percepe un comision anual de cca 3,5% asupra sumelor gestionate si, in plus, aceste sume nu sunt pur si simplu stocate (depozitate), ci investite in diverse instrumente financiare, cum ar fi obligatiunile de stat sau municipale si actiunile sau obligatiunile corporatiste listate la bursa, iar aceste instrumente financiare sunt generatoare, dupa caz, de pierderi sau de dobanzi ori de dividende in proportii si in cuantumuri care nu pot fi prevazute nici macar pe perioade scurte (si cu atat mai putin pe perioade foarte lungi de timp, cum este cea din exemplul luat, de 40 de ani).

In materie de carduri de credit, cutuma americana impune bancii sa notifice clientul ca are o datorie scadenta rezultata din utilizarea cardului de credit si ca, pentru a mentine deschisa posibilitatea utilizarii in continuare a acestuia, trebuie achitata o suma minima (care nu este egala cu datoria scadenta, plus dobanzi, ci este considerabil mai mica). O mare parte dintre utilizatorii acestor carduri achita aceasta suma minima, lasand permanent deschis (cel mai adesea, neintentionat si inconstient) un rest de plata care va produce in continuare dobanzi. Suma de plata fie va ramane constanta, fie chiar va creste, indiferent de numarul platilor minimale facute de utilizator. Constient exclusiv de platile astfel efectuate, nu si de faptul ca restul de plata este producator de dobanzi, utilizatorul cardului de credit nu realizeaza ca, de fapt, nu reuseste sa achite toata datoria, ramanind perpetuu dator la banca.
Cutuma in discutie este o practica incorecta din cel putin doua puncte de vedere: (i) indeamna implicit clientul sa achite la scadenta mai putin decat datoreaza efectiv, exploatand iluzia ca suma este decenta si poate fi achitata intr-o perioada rezonabila de timp; (ii) profita de confuzia in care se afla debitorul, care echivaleaza inconstient schimbarile lineare cu cele non-lineare ale totalului obligatiei de plata.
Din aceasta practica inselatoare rezulta dobanzi si, in caz de neplata la scadenta, penalitati, care suplimenteaza suma de platit. Respectiva suma minima, pe care clientul o percepe ca pe un cadou din partea bancii, ca pe un gest de generozitate care ii rasplateste atasamanentul (parteneriatul) cu banca, este calculata in asa fel incat sa acopere in mod prioritar dobanda, numai restul fiind alocat unei mici parti din suma efectiv imprumutata. In cazul foarte probabil in care debitorul decide sa achite suma minima si nu intreaga rata scadenta plus dobanda, cu cat perioada de plata a acestei sume minime este mai mare, cu atat suma alocata rambursarii sumei efectiv imprumutate este mai mica, iar suma alocata platii dobanzii este mai mare. In plus, intarzierile in plata sumei minime determina penalitati, ceea ce determina cresterea suplimentara a sumei datorate.
Acest practica inselatoare genereaza nu numai dobanzi si penalitati, ci si captivitate juridica. Prin acest mecanism al platilor minimale, debitorul nu mai reuseste sa achite intreaga datorie practic niciodata. O tragere de pe cardul de credit de 10 mii de dolari, cu o dobanda de “doar” 12% pe an si cu plati minimale de 110 dolari pe luna, va fi rambursata integral doar dupa 20 de ani[1]. Suma achitata bancii in toata aceasta perioada este de 26.400 de dolari, adica de doua ori si jumatate mai mult decat suma initiala. Ca sa scape din captivitate, tot ceea ce ar trebui sa faca debitorul ar fi sa achite rate mai mari decat suma minimala sau, si mai eficient, sa ramburseze anticipat suma. Numai ca doar un sfert dintre familiile americane se declara capabile sa faca rost in maxim 30 de zile de 2000 de dolari, iar familia americana medie care se apropie de pensie dispune de economii suficiente cat sa traiasca doar 3 ani[2].
Cardul de credit genereaza, in plan economic si psihologic, adevarate adictii si obiceiuri pernicioase. Cardul de credit nu numai ca este omniprezent in SUA, dar a devenit un marker cultural american. Cum tendinta intregii lumi este de a-i copia pe americani practic in orice, acest marker cultural are minunata aptitudine de a fi importat in Europa si, evident, si in Romania.
Din punct de vedere economic, cardul de credit este chiar in centrul modelului american al societatii de consum. Nu numai ca majoritatea platilor pentru bunurile de consum se efectueaza prin carduri de credit, dar cvasi-totalitatea serviciilor necesita indicarea prealabila a unui card de credit, care reprezinta garantia de plata ceruta clientului. Hoteluri, masini de inchiriat, sisteme de asigurari, magazine de bricolaj sau companii de constructii si utilitati etc., toate solicita pentru garantie carduri de credit, refuzand (in mod surprinzator) cardurile de debit, chiar alimentate cu sume suficiente pentru a acoperi sau chiar depasi volumul platilor necesare. Mai mult chiar, pentru a accesa un credit ipotecar, un credit de studii sau un credit pentru achizitia unei masini, este suficienta proba unor plati frecvente cu cardul de credit timp de cateva luni in cuantumuri minimale. Practic, pentru a lua un credit mai mare, pe o perioada mai lunga de timp, este suficienta proba faptului ca viitorul debitor este deja captiv in mecanismul unuia sau mai multor carduri de credit si si-a dezvoltat din timp comportamentul adictiv.
Creditele ipotecare se caracterizeaza prin lungimea perioadei de rambursare si prin afectarea imobilului achizitionat pe credit garantarii creantei bancii imprumutatoare in caz de neplata. Caracterul complex al acestor “produse” financiare este dat de non-linearitatea schimbarilor la care sunt supuse in decursul perioadei contractuale. Nu numai dobanzile si celelalte costuri ale creditului sunt supuse unor schimbari non-lineare, haotice chiar, ci si valoarea imobilului este fluctuanta intr-un ritm si cu amplitudini imprevizibile, iar situatia personala a debitorului sau a familiei sale poate amplifica riscul unor consecinte incalculabile. Cu toate acestea, debitorii (“alimentati” iresponsabil in iluzia lor de bancile comerciale si de scenaristii planurilor de marketing care tintesc un cat mai mare volum de vanzari, dar omit consecintele hazardului) isi construiesc in continuare naratiunile pentru perioadele lungi de rambursare a creditului lor ca si cand acesta ar fi supus unor schimbari lineare, predictibile.
De regula, creditele ipotecare sunt construite in asa fel incat platile lunare (care includ dobanda si alte costuri mai mult sau mai putin transparente ale creditului si mici parti din suma totala imprumutata) sa se mentina relativ constante pe toata perioada rambursarii (15-30 de ani). Cu cat termenul de plata este mai lung, cu atat platile lunare par mai mici si mai usor de rambursat. Numai ca, la inceptul perioadei de rambursare, ratele contin mari portiuni din dobanda totala si fractiuni mici sau infime din suma imprumutata. In primii ani, practic, debitorul achita doar dobanzi si alte costuri, nu si portiuni consistente din imprumutul propriu-zis. Daca un debitor ar lua cu imprumut, sa zicem, 250 de mii de euro cu dobanda de 5% pe an, in 15 ani suma platita bancii ar fi de 355 de mii de euro, iar in 30 de ani suma platita bancii ar fi de 483 de mii de euro, adica, un plus de nu mai putin de 233 de mii de euro, care inseamna numai dobanda. De fapt, suma de platit va fi cu mult mai mare, din cel putin doua motive: alaturi de dobanda, bancile comerciale pun in sarcina consumatorului si alte costuri, cum ar fi felurite comisioane, speze, polite de asigurare etc., iar suma echivalenta in lei va fi mult mai mare (cel putin pana la ipotetica, dar putin probabila, aderare a Romaniei la Zona euro), data fiind devalorizarea monedei nationale fata de moneda creditului. In cazul creditelor in valute exotice, cum ar fi creditele in franci elvetieni (CHF), suma de plata va fi suplimentata de dubla devalorizare a monedei in care debitorul isi obtine majoritatea veniturilor fata de moneda de referinta europeana (leu fata de euro) si a monedei de referinta fata de moneda creditului (euro fata de CHF), plus comisioanele necesare efectuarii schimbului valutra. Desigur, in caz de neplata, se adauga si penalitati, care pot spori suplimentar cuantumul datoriei. In cazul creditelor in moneda nationala, riscul suplimentarii la infinit a cuantumului datoriei este dublu – inflatia erodeaza in timp valoarea reala a monedei nationale, iar dobanzile variabile cresc constant, mai ales in perioade de criza economica.
Cei mai multi dintre debitori ignora aceste riscuri date de non-linearitatea schimbarilor creditului, fie pentru ca opereaza subconstient cu sinonimii intre aceste schimbari aleatorii ale dobanzilor si ale conditiilor externe si schimbarile lineare din propria naratiune, fie pentru ca reactioneaza si se comporta in baza unor euristici simple (stereotipii), cum ar fi tentatia de a plati lunar rate cat mai mici[3], ignorand extinderea suplimentara a lungimii perioadei contractuale initiale. Iar comportamentul de acest gen este iresponsabil alimentat de profesionistii creditului. Debitorii ajunsi in stare de supra-indatorare sau de insolvabilitate ca urmare a acestei stereotipii alimentate de marketingul bancar sunt debitori – lipsa si nu persoane prospere, pe seama carora economia bancarizata, financiarizata, sa poata supravietui. Prosperitatea pe datorie este o iluzie. De aceea, educatia financiara ar trebui sa inceapa cu bancile si cu consultantii lor in strategii de vanzare si in marketing.