„În ultimii ani simțeam că mă plafonez în sufletul meu” – Anca Iosif, jurnalistă și reporter de mediu

În 2021, Anca a parcurs 700 de kilometri din Via Transilvanica, petrecând 35 de zile pe drum și traversând România rurală, între ploi, căldură, păduri, sate și întâlniri cu oameni care i-au schimbat ritmul călătoriei. A plecat pentru a documenta drumul, dar și pentru a se măsura pe ea însăși.

Patru ani mai târziu, s-a întors pe Via Transilvanica pentru a parcurge și restul traseului, iar experiența acestor două călătorii urmează să fie cuprinsă într-o carte.

În primul ei text despre Via, intitulat „Nu mă întorc, doar ajung”, Anca scria că a pornit la drum pentru a-și descoperi curajul de a merge în ritmul ei. Iar poate că tocmai aici stă miza acestei povești: ce se întâmplă cu noi atunci când mergem suficient de mult încât să nu mai putem fugi de noi înșine?

„Farmecul mersului pe jos mai mult de câteva zile constă în readucerea într-un prezent imediat”

Ce te-a făcut să pornești pe Via Transilvanica? A fost mai degrabă nevoia de a pleca undeva fără să știi exact ce vei găsi?

Am pornit la drum dintr-o sumedenie de motive. În ultimii ani simțeam că mă plafonez în sufletul meu – și după un context social complicat, pe care cred că-l cunoaștem cu toții: pandemie, un război la graniță și niște alegeri prezidențiale cum nu ne-am așteptat – dar și dintr-o înstrăinare de ce-mi făcuse bine alte dăți, natura. Am vreo 20 de ani de când merg prin munți, dar în ultimii 4 ani, înainte de plecare, ajungeam din ce în ce mai rar, și am simțit din plin asta. Nu mă mai bucura mai nimic în oraș, mimam că sunt bine și nici nu știam ce să fac mai exact ca să-mi fie mai bine. Păstram doar amintirea cum că o extragere din contextul ăsta mă poate ajuta spre o minimă resetare.

Ce se întâmplă cu un om atunci când merge zile întregi? Ce începe să dispară din zgomotul de zi cu zi și ce lucruri despre tine încep să se audă mai bine?

Pentru mine, farmecul mersului pe jos mai mult de câteva zile constă în readucerea într-un prezent imediat, cum ar fi normal să ne trăim viețile pe de-a-ntregul, de fapt. Pandemia cred că ne-a arătat cel mai bine că momentul „acum” e cel care contează, că nu știi ce vine peste tine, sau cum va fi mâine. Dar toate trec, și ne luăm cu rutinele clasice, obligații, job, facturi, mult „trebuie”, grijile pentru viitor. La drum știi doar când ți-e foame, când ți-e sete, când ai obosit, când niște bășici vor să te țină în loc. Și printre toate nevoile astea primare, începi să te auzi un pic în capul tău – unde poate fi la fel de zgomotos ca-ntr-un oraș mare, dar pe drum îți creezi un pic de spațiu să te auzi, să te observi.

Când e nevoie să schimbi un plan și te deranjează că a trebuit să-l schimbi, spre exemplu, ai loc să te-ntrebi de ce te deranjează asta, ce din trecutul tău sau din cum îți duci traiul de zi cu zi te-a făcut să crezi că ești mai puțin valoros dacă îți schimbi un plan, dacă mergi mai puțin decât ți-ai propus. Și tot așa. Creezi un pic de loc să ajungi la niște esențe importante, cred eu.

„Suntem într-o continuă schimbare, și noi și vocile din capetele noastre”

Există un moment în astfel de călătorii în care corpul spune „nu mai pot”, dar ceva din tine spune „mai merg puțin”? Cum arată pentru tine întâlnirea aceasta dintre limită și voință?

Fix ce spuneam mai devreme. Da, am avut multe momente de mai „merg puțin”, deși îmi atinsesem limita pentru acea zi. Iar forțarea asta a venit și pe fondul unei versiuni mai vechi din mine, obișnuită să meargă mult într-o zi, 30, poate chiar 40 de kilometri într-o tură prin munți, într-o zi. Iar eu am vrut să recuperez imediat, să șterg ultimii 4 ani în care m-am plafonat, să-mi ignor neputințele și să-mi demonstrez mie și lumii că încă pot, că sunt aceeași.

Surpriză – suntem într-o continuă schimbare, și noi și vocile din capetele noastre, așa că drumul meu s-a transformat într-un proces continuu de îmblânzire a vocilor critice din interiorul meu. Vocile critice sunt omniprezente, cele blânde care-mi repetau că e călătoria mea, că e ritmul meu, că nu am nevoie să dovedesc nimic au trebuit sădite și cultivate cu multă grijă – și probabil voi grădinări la ele toată viața.

„Mi-aș fi dorit în acel moment să existe un ghid audio cu fiecare tronson de Via povestit de el”

Care a fost cea mai puternică întâlnire de pe Via Transilvanica? Nu neapărat un loc, ci un om, o conversație, un gest sau o întâmplare care a rămas cu tine mult după ce ai plecat.

O să regăsiți mai multe astfel de momente în carte decât m-aș fi așteptat să găsesc. Dar mă urmărește și acum vocea lui Alin Ușeriu, una dintre căpăteniile proiectului Via Transilvanica și, implicit, a asociației Tășuleasa Social. Ne-am întâlnit într-o seară într-un camping – și el era pe traseu încercând să facă fundraising pentru proiect, mergând pe jos, covingând comunitatea de drumeți și localnici să doneze recurent pentru Via. Venise în acel camping într-o zi a lui de odihnă, ca să întâmpine și un grup de români din State.

Pentru cine n-a avut ocazia să-l cunoască pe Alin, sper să vă faceți ocazii pe Via, e un mare povestitor și când a început să-mi facă introducerea zonei în care urma să intru, Banatul montan, și ce a însemnat el în Imperiul Austro-Ungar, apoi în comunism, cu toate resursele lui, și cum acum e ca o bijuterie decăzută, uitată, și totuși cu acest potențial imens. Mi-aș fi dorit în acel moment să existe un ghid audio cu fiecare tronson de Via povestit de el, să-mi seteze intrarea în fiecare bucată, cu context social și istoric, cu accentul și felul lui de-a spune lucrurilor pe nume.

Dar nici măcar nu voiam să spun asta neapărat. Când a venit Alin în fața mesenilor să le ureze bun venit, a spus la un moment dat două lucruri care au rămas profund cu mine. Unul a fost că am uitat, în viețile noastre, cum să admirăm, în general, apropo și de toată graba noastră din orașe și că poate una dintre super-puterile Via e să te facă să-ți amintești ce frumos e, ce bine face sufletului să te oprești, să admiri o casă, un arbore, un deal, un fel de mâncare după o zi lungă, ploaia după arșiță, un râu într-o zi toridă și tot așa. Al doilea a fost ceva de genul că poate că am găsit sau că o să găsim, împreună, prin Via, cărarea pe care n-o să ne mai pierdem. La ultima încă mă gândesc, la ce înseamnă pentru mine o cărare pe care să nu mă pierd, și cum mi-ar plăcea să arate.

„Nu mă tem de mine singură la drum”

Cât de importantă este singurătatea într-o astfel de călătorie? E ceva de care te temi, ceva ce cauți sau, la un moment dat, devine o formă de libertate?

Cred că un mix din toate. Eu am început să merg singură pe munte, și înainte de Via, dintr-o nevoie de a fi în natură, în niște momente în care contextele prietenilor se tot schimbau și nu mai aveau loc de asta în viețile lor, sau aveau tot mai rar. Și mergând singură mi-am dat seama cât de liberă mă pot simți într-adevăr. Că eu centrez, eu dau cu capul, eu zic la ce oră plec, eu zic stop. Și e un fel de libertate valoroasă pentru mine, țin mult la această desenare treptată a călătoriei, în general, și nu cred c-aș putea să mai merg cu cineva pe munte care să-mi zică „hai să mergem”, „hai mai repede”, sau „hai că la ora x trebuie să fim în Y loc”.

Și nu, nu mă tem de mine singură la drum, îmi place cu mine, și cu toate dubiile și nesiguranțele mele, cred că e felul meu prin care-mi procesez gândurile. Dar mă tem de o oarecare sălbăticire, să-i spun așa, adică știu și puterea unui grup și cum poate să întărească prietenii o drumeție și de-o zi și nu pot decât să sper să găsesc, la un moment dat o persoană cu care să mă simt 100% în sincron și în largul meu, și viceversa, să fim aliniați în ritmuri.

„Am realizat ce greu e să stai locului”

Ai avut vreun moment în care peisajul sau liniștea să te impacteze? Ce anume te-a atins atât de puternic?

Păi apropo de sălbăticire și sălbăticie, rămâne cu mine probabil cel mai remote loc de pe toată Via, undeva în același Banat, la un canton la care trebuia să înnoptez singură, adică se mai anunțaseră alți oameni la gazda care administra locul, nici el nu era acolo. Pe scurt (că pe lung e în carte) nu am găsit cheia de la canton unde-mi indicase el și am ajuns să dorm în veranda lui, în sacul de dormit, noroc că eram pregătită și cu suita de camping. Eram obosită dar și agitată în același timp, tot mutam lucruri din rucsac dintr-o parte într-alta și nu reușeam să mă liniștesc. Parcă nu puteam face pace nici cu faptul că nu pot ieși din verandă să explorez în jur – că a plouat cam toată după-amiaza și până seara, nici nu puteam intra, nici nu puteam suna pe nimeni, sau să intru pe orice platformă pentru nițel scrolling, căci semnal deloc, deloc.

Am realizat ce greu e să stai locului și parcă m-am zbătut așa ca-ntr-o cămașă de forță, până am început să inspir mai adânc și să mă calmez, să-mi spun că sunt bine, să mă concentrez pe picurii de ploaie, să scriu în carnețel. Suntem obișnuiți să-i tot dăm creierul material și ideea de a sta „degeaba” vine mereu cu multă vinovăție. Nu știu dacă e o treabă de București, sau românească sau balcanică sau ce-o fi, dar mă uit și acum la mine dimineața, când eu, dar și alții spun despre mine că sunt, sau par așa o fire calmă sau zen, dar nu se vede cum mă fâțâi eu dimineața dintr-un colț într-altul, până se face cafeaua și câte dulapuri rămân deschise și cum uit de la ce m-am luat. Acolo n-am avut ce face decât să mă uit în gol și mi-a prins bine.

„Am avut niște frici mai filosofice”

Drumurile lungi au și o frumusețe, dar și o doză de vulnerabilitate. Ai întâlnit frica în aceste călătorii? Dacă da, de ce ți-a fost cel mai tare teamă și ce ai învățat din acea frică?

Am avut niște frici clasice de femeie singură la drum care s-ar putea să o pățească într-un fel sau altul, mai ales când am ajuns în acele zone fără semnal și unde am cam mirosit ceva activitate cu lemne, despre care nu știu cât de legală era, nu știi niciodată de fapt în postura asta, de om care tranzitează o pădure și prinde niște capete de informații. Dar am avut teama asta că o să vină cineva peste mine în cort și c-o să-mi facă rău, că n-o să nimeresc să-i dau cu spray-ul de urs în față (pe care-l țineam în sac cu mine) și poate c-o să-mi fac tot mie rău.

Dincolo de asta, am avut niște frici mai filosofice, că n-o să pot duce traseul la bun sfârșit și cum o să consider asta un mare eșec și mă întrebam cum o să mă demoralizeze, și cum o să duc dezamăgirea asta a mea de min, mai ales că eram într-o perioadă în care aveam nevoie (după mai multe lucruri neterminate) de victoria asta lumească fizică, să ajung la acel finish, să închid un cerc, ca la un semimaraton când vrei să treci de poarta aia de la sfârșit, și să te prăbușești, eliberat.

„E o continuă încercare spre împăcare(a) cu mine”

Dacă ai compara omul care a pornit la drum cu omul care s-a întors, ce s-a schimbat?

Cred că încerc să fiu un pic mai blândă cu mine, să prind vocile alea critice. Încerc e un cuvânt important, căci după jumătate de viață trăită prin comparație, și la școală, și acum cu social media, când mereu vedem pe cineva care face ceva mai bine sau mai competent, e foarte greu, în continuare să te concentrezi doar pe puterile tale și să-ți accepți limitările și să-ți spui că o să încerci mâine mai bine, cu toate bunele intenții, ca și azi.

Deci e o continuă încercare spre împăcare(a) cu mine. Altfel, mi-a făcut foarte bine la tonus, la moral și uite că se simte anul ăsta diferența, când nu am avut din păcate cum să-mi iau o astfel de pauză ca anul trecut și mă năpădește din nou o oboseală și o moleșeală cronică, genul care nu trece niciodată după un weekend la mare. Dar sper să nu mai las să treacă alți patru ani în care să mustesc în ea, cel puțin.

De ce crezi că avem nevoie, din când în când, să plecăm la drum fără să știm exact unde ne va duce? Ce poate să ne ofere o astfel de călătorie și nu ne mai poate oferi viața trăită în ritmul obișnuit?

Păi cred că e vorba de această rupere de ritm de care povesteam. Ești într-o capsulă a timpului pe un astfel de drum, sau pe un munte, sau în orice loc care nu arată ca acel cotidian cu care ești obișnuit. O rupere de ritm și, implicit, o ieșire din zona de confort – și m-am întrebat și eu de ce trebuie să doar, să fac bășici, să transpir ca să mi se lege niște gânduri și răspunsuri. Cred că doar dintr-o ieșire – măcar ocazională – din zona de confort, ar putea să vină surprize în viețile noastre, și poate dintr-alea mai bune decât ne-am fi imaginat și la care nici n-am fi îndrăznit să visăm. Doar trebuie să îți găsești un pic de curaj să pornești la drum, chiar dacă sunt multe incertitudini implicate (și aici folosesc „drum” metaforic, oricare ar fi drumul fiecăruia pe care îi e teamă să apuce, la un moment dat în viață).

„Acele zone scot mereu ceva bun din mine și-mi place nespus”

Există un loc de pe Via Transilvanica în care ai simțit că ai putea rămâne? Ce avea acel loc și ce ai simțit acolo?

Cred că e ceva în zona Gărâna/Brebu/Reșița pentru mine – și pentru că în toate locurile astea sunt niște oameni foarte faini, și pentru că e acolo o natură superbă, chiar și-n jurul Reșiței, cred că spun în carte că-l văd ca pe un văr mai îndepărtat și mai puțin popular al Brașovului. E și o efervescență socio-culturală pe-acolo de care mi-ar plăcea să fiu mai aproape, mai des, poate chiar implicată.

Și prin județul Hunedoara am simțit un calm care mi-ar face bine, aproape de Retezat, Clopotiva, Hobița, Nucșoara. E ceva foarte bun și în acele zone, sau acele zone scot mereu ceva bun din mine și-mi place nespus. (Ce să mai spun, numai locuri „apropiate” de București am pe listă).

Dacă Via Transilvanica ar fi o călătorie nu prin România, ci prin tine, ce crezi că ai traversat de fapt?

A fost clar o călătorie cu mine și prin mine, clar. Am traversat multe intemperii sperând să ajung și la un dram de senin. Un pic cred că am reușit.