Indignaţi-vă!

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

 

„Indignaţi-vă!”, manifestul politic scris de Stephane Hessel, îndeamnă la o „insurecţie paşnică”, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

Francez născut în Germania, erou al Rezistenţei, deportat la Buchenwald, condamnat la moarte prin spânzurătoare, membru al comisiei care a redactat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ambasador al Franţei la ONU, evreu propalestinian, Anti-Sarko, diplomatul francez în vârstă de 94 de ani continuă să uluiască şi să-şi contrarieze contemporanii. Stéphane Hessel şi-a transformat viaţa într-un model de militantism politic.

E greu de spus dacă succesul acestui manifest politic era predictibil. Un milion şi jumătate de exemplare vândute în şaptesprezece ţări! E poate mai degrabă succesul unui om, decât al textului său, căci nu cred că o altă „biografie”, mai cuminte, ar fi născut o asemenea reacţie în conştiinţele cititorilor europeni.

Istoria acestui text începe cu puţin înainte de alegerile prezidenţiale din mai 2007. Atunci, candidatul Nicolas Sarkozy făcea o haltă pe platoul montan des Glieîres, loc cu mare încărcătură în memoria luptătorilor din al Doilea Război Mondial. Aici promite veteranilor Rezistenţei că, dacă va fi ales preşedinte, va reveni în fiecare an. Noul preşedinte se va întoarce în glorie anul următor, apoi din ce în ce mai discret. „Pelerinajul” din 2008 a avut parte de o mediatizare deosebită şi a determinat ca în mai 2009, la iniţiativa Citoyens Résistants d’Hier et d’Aujourd’hui, să se organizeze o manifestaţie care să reamintească francezilor valorile republicane ale solidarităţii şi fraternităţii, ale convieţuirii şi justiţiei sociale, valori conţinute în programul Consiliului Naţional al Rezistenţei, redactat în 15 martie 1944. Atunci, în 2009, Stéphane Hessel a vorbit adunării, iar discursul său s-a constituit, mai târziu, în bomba amorsată numită Indignaţi-vă!

Pentru Stéphane Hessel „motivul esenţial al Rezistenţei a fost indignarea”. De aceea, conştient că sfârşitul său „nu e departe” îndeamnă: „Vă doresc tuturor, fiecăruia dintre voi, să vă indignaţi, să aveţi motive de indignare.” Rezistenţa a fost mai mult decât lupta împotriva ocupaţiei hitleriste. Programul elaborat în martie 1944 a stabilit setul de principii şi de valori care au stat la baza reconstrucţiei democraţiei franceze, s-au schiţat modelul de stat şi dimensiunile modernităţii ce urmau să călăuzească până spre sfârşitul secolului trecut gândirea de la élysée. Politicile stabilite atunci aveau în vedere demnitatea cetăţeanului, care trebuia asigurată şi respectată printr-un sistem de asigurări sociale, echitatea socială, primatul interesului general faţă de cel particular, accesul tuturor copiilor la educaţie, presa independentă etc. Realităţile franceze ale anilor începutului de mileniu trei s-au depărtat de acele deziderate. Distanţa dintre ce au vrut creatorii noii republici şi politicile promovate de conducătorii actuali produce mari tensiuni în starea de spirit a cetăţenilor din Hexagon. Ceea ce era atunci specific francezului revoluţionar – starea de indignare – nu mai este astăzi prezentă în societate la aceeaşi temperatură. Asta îl revoltă pe Stéphane Hessel, faptul că francezul nu mai are aceeaşi capacitate de indignare, dovada unei resemnări nespecifice. Autorul crede sincer că prin indignare ne manifestăm grija de a nu lăsa valori importante să se degradeze. Indignarea devine un fel de valoare absolută, semnul că individul social are încă puls, că se poate ridica să repună ordine în valorile sale şi ale comunităţii în care trăieşte. Contra apatiei şi indiferenţei, indignarea este premisa acţiunii civice.

Lui Stéphane Hessel i s-a reproşat că înlocuieşte problemele cu vinovăţiile. Sau că indignarea nu este suficientă, fiecare dintre noi fiind posesorul propriei indignări, iar indignarea cuiva n-ar avea valoare mai mare decât a altcuiva. Că indignarea pentru indignare nu e un mod de a gândi. I s-a reproşat că nu cere francezilor nici să iasă în stradă, nici să facă o nouă revoluţie, nici să răstoarne actuala guvernare. Ci doar să se indigneze. Dar Hessel ştie ce spune şi ce cere. Ştie că, dacă francezii se vor indigna în masă, vor găsi singuri modalităţile de acţiune, aşa cum au făcut în 1789, sau pe vremea când organizau rezistenţa antifascistă, în anii ’40, sau când îi forţau demisia lui De Gaulle, în anii ’60. Ceea ce le cere Hessel francezilor este însuşi fundamentul oricărei schimbări: Priviţi critic prezentul şi, indignându-vă, refuzaţi să-l acceptaţi. Priviţi critic viitorul pe care acest prezent vi-l impune şi, indignându-vă împotriva lui, construiţi viitoruri alternative. Acesta este mesajul său adresat Franţei. Iar francezii l-au înţeles şi tocmai de aceea mesajul a avut o forţă comparabilă doar cu celebrul „J’accuse” al lui émile Zola, formulat cu un secol mai devreme.

Toate reproşurile ce i se pot aduce sunt risipite de faptul că adevărul unui om nu e doar în ceea ce gândeşte, ci şi în ceea ce el alege ori refuză să facă. Apelul omului Stéphane Hessel ne aduce în plin adevăr, de aceea nu putem să nu-i dedicăm măcar un moment de fraternizare, citindu-l.

Textul lui Stéphane Hessel este evident scris pentru francezi, chiar dacă i-a sedus şi pe germani, şi pe englezi. E un manifest receptabil de occidentalul care trăieşte astăzi în aceeaşi atmosferă social-politică, acelaşi ambient al „corupţiei la vârf”, al idealurilor pierdute, al distanţei din ce în ce mai mari dintre bogaţi şi săraci, al dictaturii pieţelor financiare. Europa e plină de milioane de potenţiali indignaţi. O parte din ei se şi manifestă. Aş putea fi sceptic că manifestul lui Stéphane Hessel va avea în România un ecou comparabil cu cel produs în lumea occidentală. Nu pentru că lectura ar putea părea uşor prea rece, având în vedere specificitatea problematicilor expuse, căci, dincolo de raportarea la contextul francez, textul are o încărcătură care transcende. Atinge sensibilităţi universal umane, expune motive care nu mai ţin doar de un anume tipar de stat, de o anume societate, ci de toţi oamenii, din toate societăţile. Pentru că pe parcursul ultimelor două decenii românii au suportat prea multe, chiar şi atunci când ştiau că sunt îndreptaţi într-o direcţie greşită, fără să ajungă la indignarea la care îndeamnă Hessel. Dacă acest domn de aproape 94 de ani nu este sceptic faţă de pasivitatea din ultimii ani a francezilor, scepticismul nostru, al celor mult mai tineri, nu ar fi decât scuza confortabilă a propriului nostru refuz de a ne indigna.

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

(extras din Cuvânt înainte la volumul „Indignaţi-vă!” de Stephane Hessel – Nemira, 2011)