În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016
„Dacă ar duce-o pe Otilia pe Insula Zu – presupunând că soţia lui Gusti ar fi în stare să perceapă Insula Zu şi, de ar percepe-o, ar accepta să rămână, să se retragă acolo? Căci Insula Zu, în schimbul minunatelor oportunităţi pe care le oferă, pretinde să-i fii fidel până la ruperea pentru mai mult ori mai puţin timp, de fapt, pentru totdeauna, de lumea celor mulţi. Cel puţin, muribunzilor asta le-ar cere-o. Presupunând că Otilia ar fi dispusă să vină pe Insula Zu, atunci ar trebui să-l aducă şi pe Gusti acolo. Otilia poate – poate? – că ar fi dispusă în schimbul vieţii, al unei alte vieţi, să vină pe Insula Zu, dar Gusti ar fi dispus s-o urmeze acolo şi să renunţe la ropotele de aplauze de care nici Robin nu ştie? Dar asta ar însemna că ar trebui să aducă pe Insula Zu nu numai pe cei pe care din motive de altruism ar fi dispus să-i aducă, ci şi pe apropiaţii acestora. Cu toate scenariile lor ştiute şi neştiute. Pe de altă parte, se pune şi întrebarea dacă Insula însăşi ar fi dispusă să primească o asemenea năvală de nefericiţi şi de aparţinătorii acelor nefericiţi, şi de prietenii acelor nefericiţi. O asemenea îmbulzeală – presupunând că ar fi posibilă – ar şterge orice diferenţă dintre Insula Zu şi restul lumii în care trăim…
Nu-i uşor nici să fii altruist! Pentru că altruist este cel ce renunţă la exclusivitate.
Şi mai este ceva:
– Victor şi voi toţi, presupunând că ar exista o insulă izolată de lume, unde aţi dispune de toate facilităţile imaginabile, unde până şi frigiderul vi s-ar autoalimenta continuu, ai fi şi aţi fi dispuşi să mergeţi acolo cu preţul singurătăţii?
Ceilalţi nu şi-au ascuns mirarea: Radu era toată vremea extrem de pragmatic. Chiar şi în vorbire. De la el nu te aşteptai la o întrebare fantezistă. „Ne cunoaştem de atâta timp şi totuşi nu ne cunoaştem” şi-a zis Gusti, iar conferenţiarul doctor a spus:
– La ora asta, diviziunea muncii este obligatorie. Cine ar putea supravieţui singur şi mai ales „ar dispune singur de toate facilităţile imaginabile” aşa cum ai afirmat?
– Ăsta este doar un exerciţiu de imaginaţie, iar în imaginaţie totul este posibil. Chiar şi frigiderul care se autoalimentează. Radu ştia că este periculos de aproape de tabu-ul pe care şi l-a impus, însă nu-i era teamă că secretul ar putea fi descoperit.
– Putem să ne imaginăm ce vrei, dar nu putem face abstracţie că omul este, de când se ştie, un animal de turmă, apartenenţa de turma sa i-a intrat în ADN. Şi asta chiar şi indiferent de diviziunea muncii tot mai accentuată, pe măsura evoluţiei tehnicii.
– Sunteţi extraordinari! Eu nu v-am întrebat decât dacă „presupunând că ar exista o insulă izolată de lume, unde aţi dispune de toate facilităţile imaginabile, unde până şi frigiderul vi s-ar autoalimenta continuu, ai fi şi aţi fi dispuşi să mergeţi acolo cu preţul singurătăţii?” Voi n-aveţi pic de imaginaţie?
Gusti continua să se mire: „Chiar Radu, mereu ancorat în realitatea cea mai concretă, să ne acuze pe noi de lipsă de imaginaţie!” Cu voce tare, Augustin n-a scos decât o înjurătură.
Însă a răspuns tocmai Otilia:
– Eu n-aş accepta un asemenea târg. Eu vreau să rămân alături de Gusti şi de copii. Şi de voi.
Iar Gusti a completat-o:
– Dacă am stabilit că nu ştim nimic despre moarte, aşa că sunt cincizeci la sută şanse ca moartea să fie un răstimp mai bun decât viaţa, de ce ne este totuşi atât de… de antipatică? Fiindcă moartea ne separă de cei dragi, de obiectele şi de tabieturile noastre. Cel puţin aşa suntem învăţaţi să credem. Exact asta ne oferi tu: „moartea bună”, cele cinzeci la sută procente ale unui ipotetic răstimp mai fericit decât viaţa! Mai fericit, însă lipsit de cei dragi, de obiectele şi tabieturile noastre. Şi Gusti a aruncat una dintre cele mai colorate înjurături din repertoriul său atât de bogat.
– N-aţi înţeles nimic!
– Ba, am înţeles foarte bine! S-au revoltat ceilalţi.
Pe Radu, discuţia aceasta l-a convins că teoria cercurilor care nu trebuie să se intersecteze este valabilă nu numai printr-o interdicţie venită de afară: oamenii, nici dacă ar vrea, tot n-ar putea să treacă dintr-un cerc în altul. Pe de altă parte, e de presupus că fiecare îşi are cercul lui, pe care-l păzeşte cu străşnicie, deşi… îl păzeşte cu străşnicie deşi nici un intrus, nici o agresiune nu-l paşte. Mai ales că, în afară de asta, există spaţii între aceste cercuri, spaţiile unde ne întâlnim, ne iubim sau ne urâm, unde au loc veşnicele competiţii. Unde se petrece şi diviziunea socială a muncii cu care-i tot dă conferenţiarul universitar doctor Victor Schneider şi unde se petrec şi celelalte diviziuni şi conglomerate sociale.
Şi i s-a mai arătat lui Radu ceva: verbul „a presupune” s-a repetat de foarte multe ori: presupunem că medicamentul va fi bun, presupunem că vom face aia sau aialaltă, presupunem că celălalt gândeşte aşa (de obicei presupunem că celălalt ar gândi aşa cum am gândi noi în locul său) şi, bineînţeles, facem, de când e omul om, tot felul de presupuneri despre moarte. Adică, aflaţi în spaţiile dintre cercuri nu ştim absolut nimic precis. Doar în cercul propriu, suntem pe teren sigur: acolo totul este limpede, fără dubii, aşa cum ne dorim.
„Ciudat, şi-a spus inginerul Radu V. Pop, în lumea imaginată totul este sigur, fără nici o îndoială, fără nici o împotrivire din partea nimănui, întrucât în cercul tău nu e nimeni care să te contrazică, iar tocmai în lumea aşa-zis obiectivă nu putem face decât presupuneri. De aceea avem nevoie de cercul personal, pentru a ne situa pe un teren sigur. Aşa că şi Victor, şi Gusti, dar şi soţiile toate trebuie să aibă scenariile de siguranţă. Oare animalele au aşa ceva? Noi ne amăgim că nu, că doar noi, oamenii, avem această viaţă dublă, că scenariile imaginative ne despart de animale, la fel ca dialogul cu eternitatea, ca amintirile indirecte, ca strădaniile pentru lucruri nu neapărat indispensabile vieţii etc. Dar, până la urmă, nu facem decât să presupunem, întrucât asemenea chestiuni nu ni le punem decât în spaţiile dintre cercuri.”
După care, Robin îl lasă pe Radu să-ţi fumeze în linişte pipa pe terasa vilei din Strada Constituţiei nr. 74 şi pleacă pe Insulă. Radu era mai mereu tăcut, aşa că parcă mai era de faţă.
Ce-i de făcut? Păi, în fond, tot ce mi se întâmplă şi mi se va mai întâmpla este şi va fi în folosul meu!
Ceilalţi au continuat discuţia. Şi s-au ambalat.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.