Interviu cu un „Om cu vâslă pe umăr“- Dinu Flămând

Dinu Flămând este poet, eseist, critic, traducător, jurnalist de presă scrisă, de radio şi de televiziune.

Născut în 1947, în Transilvania, unde a urmat studiile medii şi universitare, a lucrat o vreme prin redacţiile unor ziare şi reviste bucureştene, iar apoi, timp de două decenii, în Paris, la Radio France Internationale, ca jurnalist bilingv, după ce a obţinut azil politic în Franţa în timpul fostei dictaturi comuniste. A publicat în româneşte numeroase volume de poezie, eseuri şi traduceri. Volumele sale de poeme au apărut traduse în Franţa, Portugalia, Spania, Italia, Germania, Grecia, Macedonia de Nord, Mexic, Columbia, Honduras, Ecuador, (Israel, Republica Cehă, Brazilia, în curs de apariţie), deseori cu mai multe titluri. A tradus în româneşte, din cinci limbi, volume şi antologii din Fernando Pessoa, Carlos Drummond de Andrade, Vinicius de Moraes, António Lobo Antunes, Pablo Neruda, Marco Antonio Campos, Antonio Gamoneda, Luis Garcia Montero, Samuel Beckett, Jean-Pierre Siméon, Omar Lara, Marco Lucchesi, Umberto Saba, Mario Luzi, César Vallejo (poezia completă, în pregătire) ş.a. Numeroase distincții, inclusiv premiul Mihai Eminescu pentru întreaga operă poetică.

Cotidianul: Dinu Flămând, am reprodus, mai sus, nota succintă care vă prezintă pe clapeta noii cărți de poeme apărută zilele acestea: Om cu vâslă pe umăr, ed. Tracus Arte. Ce e cu navigatorul care a tras la mal?

Dinu Flămând: Este cunoscutul erou al Odisseii, deci Odiseu, căruia i se mai spune și Ulise, după ce numele lui a fost latinizat. Când coborâse în infern să-și afle viitorul i s-a profețit că odată ajuns în Ithaca va pleca din nou de acasă, până când un om care nu văzuse niciodată marea urma să-l întrebe unde merge purtând pe umăr lopata de vânturat grâne. Confuzia între vâslă și lopată simbolizează amestecul civilizațiilor sau ideea că trebuie să ajungi și printre oamenii care văd altfel decât tine aceeași realitate. Iar călătoria continuă și după ce crezi că ai „ajuns”, dacă ai în tine neastâmpărul vieții în căutare de sensuri.

Cotidianul: E o carte despre eroul homeric?

Dinu Flămând: Nici vorbă. E despre mine și despre rătăcirile mele, prin spațiul fizic dar și prin cel al memoriei. Ultimii ani m-au dus prin multe locuri îndepărtate, din Columbia până în China, cu perioade mai îndelungi în Italia, și am încercat să merg la sursele unor civilizații care mă fascinează. Mă pun sub protecția lui Odiseu fiindcă personajul, care mă urmărește încă din copilărie, mi se pare inepuizabil. Zeci de cărți s-au scris despre el numai în ultimii ani, iar noi generații îl descoperă cu uimire, și pe el și universul imensei civilizații care l-a produs. Noua lui plecare după ce sosise acasă la sfârșitul unei rătăciri de două decenii (tot două decenii am fost și eu plecat de „acasă”) deschide unul din unghiurile simbolice al legendei, care ar trebui să ne dea de gândit. Marea aventură a cunoașterii continuă, trebuie să continue și după ce răsuflăm ușurați gândind că am învins mari dificultăți sau că ajungem să fim răsplătiți și să ne bucurăm de odihna reconfortantă. Elogiez curiozitatea, refuz platitudinea și leneșa autosuficiență. Și încerc să rămân permanent conectat cu moștenirea umanistă a trecutului, să nu intru în mlaștina a-culturală ce se lățește azi. Deci vizitez în această carte locuri și momente care nu marchează doar întoarcerea mea acasă, sau momentele de după, dar și numeroase episoade ce izbucnesc din trecutul meu, și caut sensul ascuns în eterna întrebare: ce urmează?

C. Are și un conținut polemic această carte de poezie.

D.F. Poate unul implicit. Dar nu vreau să fac nici pedagogie nici să rotesc buzduganul pamfletului. Îmi permit destule notații ironice, fără să renunț la palpitația lirică, adică la acea roșeață apărută pe obrajii emoției, care admiră ceea ce i se pare frumos, inteligent și spiritual. Există, cred, în aceste texte îndemnul meu permanent de a merge la sursa unor opere și mituri care ne-au creat întregi. Și la sursa emoției autentice, de asemenea, care este izvorul oricărei opere de artă. Îl adresez celor care cred fie că au văzut destule în viață și se uită apatici cum li se sinucide curiozitatea, dar și mai tinerilor care fug, cu euforică inconștiență, de marea cultură, fără să observe că sufletul lor face încetul cu încetul pareză.

C. Vremurile s-au cam schimbat, marea cultură, cum o numiți, stârnește o amuzată ridicare din umeri, și nu doar pe la noi.

D.F. Numesc mare cultură tot ceea ce a produs mai bun inteligența omului atunci când și-a asociat și sensibilitatea la raționalitate. Este un teritoriu indefinit, care te primește în spațiul lui numai dacă te-ai pregătit să fi acceptat. Dar dacă nu ai intrat niciodată în acest spațiu, ai trăit degeaba. Asta e sigur. Disprețul arătat în aceste decenii unui fabulos trecut de experiențe sensibile, marea moștenire de culturi milenare, e la fel de nociv ca tăierea pădurilor sau ca sufocarea Gropii Marianelor, cu milioanele noastre de tone de plastic bine mărunțite, ca să le înghită balenele acolo în infernul apelor. Cred că ar trebui să ne trezim din infantila și continua prestație a societății de spectacol. Această pseudo-civilizație de discotecă este rușinea unei societăți care produce tehnologiile confortului nostru. Am văzut pe cine au reușit să-l propulseze la vârful puterii emisiunile de tele-realitate, în marile state unite. Trăim deja sub teroarea statisticilor și a sondajelor de opinie, care le interzic oamenilor politici să ia orice măsură de bun simț ce ar deranja confortul vreunei categorii sociale mai speciale. Și încurajăm mediocritatea pretențioasă, mai obedientă decât s-ar crede. Sunt două reacții posibile: sau nu-ți pasă, sau încasezi totul și faci atacuri nocturne de panică, care pe tine te ucid, nu sistemele polimorfe și manipulatoare.

C. Cui îi pasă?

D.F. Mie îmi pasă, dar în mod cert și altora. Cred că fiecare dintre noi trebuie să găsească o modalitate credibilă și expresivă de a spune ce anume-l sufocă. Sau să denumească frumosul, sărbătoarea sufletului, chiar dacă e la modă nihilismul. Sau să încerce să desfacă mecanismul atâtor sisteme care vor să ne ducă de nas, cu zâmbetul larg al bunelor intenții, în numele interesului public. Vine o vreme când trebuie să găsești un limbaj în care crezi că te exprimă, chiar dacă nu e absolut original, dar destul de potrivit să spui ce te doare și cu ce nu ești de acord; în puțina bucată de timp care ți-a rămas, din foarte puțina bucată de viață ce ți s-a atribuit. El trebuie să intrige și să provoace, nu să gâdile orgoliile și nici să se afle doar în treabă. Iar pentru asta nu servesc la nimic practicile minimaliste vehiculate de noile tehnologii. Eu continuă să scriu poezie, să o iubesc dar și să o detest când e proastă. Însă limbajul ei misterios, complex, e amenințat de indiferența față de poezie chiar mai mult decât de masiva, totuși, producție de poezie proastă. Tot așa, detest lenea de gândire tradusă prin lenea de exprimare, sau prin frazarea incorectă, în sintaxa stâlcită sau cu terminologia neadecvată a celor care cred că vorbirea și scrierea sunt dor o funcție fiziologică a corpului, și nu trebuie să le controleze nici creierul nici sufletul nici sensibilitatea noastră. Am spus de mai multe ori că poetul rămâne prin definiție un om revoltat. Ideologii trag cu ochiul la astfel de fraze și în multe epoci au încercat să dirijeze ei revolta poetului. Dar mai nou se mulțumesc și ei să trateze poezia cu indiferență. E mare înghesuială în lumea celor care disprețuiesc poezia. Uitați-vă în jur și veți vedea cum se calcă tot felul de indivizi autosuficienți pe bombeuri.

C. Constatați că poezia e disprețuită, dar literatura în general trece prim momente mai grele, e mai puțin căutată decât în trecut. Unii zic că o explicație ar fi generalizarea imaginilor, alții cred că această comunicare instantanee între indivizii care au acces la tehnicile electronice rapide și comode, dar comunică prin mesaje minimaliste, fac mai puțin interesantă lectura tradițională. Aveți altă opinie?

D.F. Totdeauna cititul a produs imagini interioare în mintea celui care se lasă captat de un text de ficțiune. Sau chiar de un text ce te ghidează printre idei. Sau de narațiunea istoriei. Viața lui Alexandru scrisă de Quintus Curtius Rufus mi s-a părut mai animată decât toate producțiile hollywoodiene. Toate artele alimentează viziunea interioară, și muzica și pictura, chiar și teatrul sau filmul, cu reprezentări pe ecranul interior al imaginației mai bogate decât cele expuse la vedere. Atunci când o lucrare artistică e complexă, ea are mai mult planuri, mai multe tipuri de discurs, iar planurile inaparente stimulează mai mult fantezia celui ce receptează opera de artă decât planul demonstrativ principal. Fiindcă te îndeamnă să faci conexiuni sensibile în sinea ta. Deși par mai spectaculoase decât își putea cineva închipui în urmă cu câteva decenii, imaginile de sinteză din Harry Potter, să spunem, mi se par mult mai sărace decât închipuirile ce defilau fulgerător, cu câteva decenii în urmă, în imaginația un copil când citea basmul cu Făt Frumos scos din genune pe aripile ghionoaiei! Tot ceea ce ne vine gata interpretat și plat, fără profunzime, fie imagine fie text, este o jignire pentru fantezia receptorului. Îi încurajează doar lenea de visa, și-l reconfortează în lenea pasivă de a mesteca ceva gata mestecat. Trebuie să rămână pentru el în planul profund acea neliniște interogativă despre viață și despre lume, care face mai mult decât să depene o istorioară. Probabil că vom pune tot mai mult inteligența artificială sa facă artă artificială. Dar va veni o vreme când printre toate ecranele care afișează în continuu imagini de sinteză plate (calitativ, nu ca reprezentare în spațiu) sau debitează milioanele de textulețe ale pălăvrăgelii electronice, vom vedea câte un om plimbându-se cu o carte în mână și zâmbind secret. Va fi foarte șic pe atunci să-și afișezi lecturile bune, să vorbești despre muzica serafică a lui Couperin sau despre arta maya. Sper eu…

C. De unde vor apărea acei indivizi dornici să se demarce prin cultură asimilată, și care nu se mai lasă duși cu turma?

D. F: Ei sunt deja pregătiți de școlile bune. Poate și de bune exemple în familie. În Coreea de sud și în majoritatea țărilor asiatice mai înstărite o familie cheltuiește mai mult de jumătate din venituri pentru educarea copiilor, de la lecții de pian la cursuri de limbi străine. De ce au devenit asiaticii deseori mai buni interpreți ai barocului muzical european decât interpreții de pe aici? Ei vin din urmă cu un mare respect pentru cultura occidentală, o asimilează temeinic, și cu multă trudă, fiindcă nu li se potrivește, respectând și propriilor lor culturi, fiindcă prin tradiție s-a păstrat la ei și un respect al străbunilor. Există deja o rezistență la uniformizarea postmodernă și in lumea apuseană. Civilizația de tip occidental vrea deocamdată numai tinerețe veșnică și scoate moartea și prezența străbunilor de la vedere, ca și cum ar fi rușinos să mori. Și noi românii suntem în drum spre această higienizare a dramei, deși ortodoxismul rămâne patetic. Iar ca funcție formativă, școala noastră nu se ia în serios, căci admiră în secret modelul chiulangiului șiret care își fură diplomele și puțin îi pasă că produce prostii cu nemiluita. În plin stalinism, mulți dintre noi am avut norocul să dăm peste dascăli care se educau singuri, în permanență, ca să-și poată educa elevii, iar împreună să iasă din pâcla dogmatismului. Despre dezastrul școlii românești de azi inutil să mai glosez și eu. Deși păstrez undeva în sinea mea speranța că tocmai a intrat în clasă un profesor, și începe să le explice cu sinceritate elevilor momentul excepțional care se va produce: vor ajunge să ia contact cu literatura nu cum dau peste încă o „materie” de studiu, ci fiindcă îi întimpină o năvală de emoții care le modelează sensibilitatea și inteligența.

C. Ați lucrat timp de două decenii la Paris la Radio France Internationale, ca jurnalist bilingv. Cum s-a adaptat poetul la stilul unui jurnalist de radio?

D. F. Nu ușor, dar s-a adaptat bine. A trebuit să-mi schimb total stilul suprimând mesajul din planul secund, care e propriu literaturii și ficțiunii în general. Am învățat să scriu nervos și scurt, exact pe ritmul în care vorbeam, căci pentru redactarea unui dosar pe diferite subiecte ziaristul de radio nu dispune de mult timp. Vorbesc de ziaristul unui post generalist, care abordează și probleme politice, și de natură economică sau din zona culturii, nu de un animator de emisiuni in direct, cu reclame și bla-bla la voia întâmplării, cu multă muzică hăhăită, cu dezacorduri gramaticale și cu improprietăți de limbaj pe care toată lumea le consideră ne importante. De aceea auzi deseori vorbită o limbă română cu suplețe de cucuruz uscat. Iar administrația impune niște formule de-ți stă mintea. Nici la tv prezentatorii nu mai spun simplu că o mașină a lovit un pieton pe trecerea rezervată lui, iar șoferul vinovat va fi trimis în judecată pentru că nu a respectat codul de conduită. Nu… șoferul va fi „inculpat sub aspectul nerespectării”, pa-ta-ti, pa-ta-ta…fiindcă un timp care nu stăpânea bine exprimarea cea mai simplă în limba română a stabilit , cine știe când, protocolul oficial al scărpinatului „sub aspectul” scărpinatului, cu prelungitorul pe după ceafă!

C. În 89 și 90, aveați dese comentarii și corespondențe de la Paris pentru BBC și pentru Europa Liberă, plus participarea la emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Înainte să fiți angajat la Radio France Internationale. Și nu erați deloc blând cu regimul comunist din Romania…

D.F. Regimul de la București încă se credea etern deși geniul din Scornicești era deja izolat de tot restul lumii, iar tovarășii tirani de prin alte țări își cam luau tălpășița. Președintele francez Mitterand a dat tonul ostracizării, și-a anulat pur și simplu vizita la București. Nu a amânat-o, cum se anunță de obicei în limbaj diplomatic. Asta a fost și spre norocul meu, căci după un interviu dat ziarului Libération și după ce Le Monde a scris despre decizia mea de a rămânea în Franța, am primit azilul politic în câteva zile. Nu voiam să mă cenzurez la Paris tocmai eu, după ce mă cenzuraseră ani în șir ei, aici, dar nici nu-mi era ușor: cele două familii ale mele se aflau în România, șicane incredibile se organizau să le facă viața un infern. Iar de comunicat, era imposibil să comunicăm, în ambele direcții. Am aflat abia mai târziu cum îi intimidau, dar în acele momente de la început eu eram în plină euforia celui care descoperă libertatea de a se exprima și chiar o face.

C. Spuneți undeva că un jurnalist apusean a încercat să vă aducă la Paris diploma de facultate și alte documente, dar a fost controlat la piele la aeroport și i-au fost confiscate toate.

D.F. Nu uit spaima pe care încă o avea în ochi prietenul meu după aterizare. Era un ziarist portughez care făcea practică la un mare ziar parizian și i se atribuise o sumă de bani să realizeze un reportaj unde dorea el în lume. A ales România, și fiindcă eu îi tot vorbisem despre viața mea anterioară, iar uneori mă privea incredul. Crezuse că nu-i vor mai da drumul să iasă din România! S-a dus acasă la mine să ia documentele, socotind că își luase toate măsurile de precauție, după ce schimbase trei taxiuri și sosise pe la zece seara. Aș, îl urmăriseră tot timpul! Sigur că era sub ascultare telefonul meu de acasă. Și doar îi spusesem să meargă direct, să nu telefoneze… Am și acum hârtia tipizată prin care la vamă i se atesta că i se confiscase o diplomă de absolvire pe numele meu din buletin, plus alte carnete cu însemnări intime pe numele meu literar, ușor diferit de numele civil; plus toate bobinele de film cu imagini din viața capitalei noastre făcute de el în acele zile. Pedanteria asta îi înghețase sângele în vene, aproape că nu mai putea să vorbească. Mi-a fot milă de el, dar aveam nevoie de acea diplomă să o dau la Sorbona, unde fusesem admis la doctorat doar pe baza unei fotocopii. Diploma și carnetele au rămas definitiv în mâna acelor vameși, zac prin cine știe ce arhivă, dacă nu li s-a dat foc de mută vreme, alături de alte mărturii jenante din acel trecut.

C. Din anumite extrase de presă reiese că ați organizat mai multe convoaie umanitare dinspre Franța spre zona Bârgăului, în Transilvania de nord, de unde sunteți.

D.F. Mă împrietenisem cu un ziarist francez de televiziune și l-am îndemnat să nu meargă la București în primele zile ale rebeliunii populare, ca toți ceilalți, ci să se ducă la mine în sat. Tata l-a primit cu brațele deschise, au cinstit împreună din noua producție de prune distilate, alături de slănina pentru care fusese jertfit porcul ritualic de Crăciun (tata îi dăduse animalului numele împușcatului). Imaginile acelea filmate prin toată zona, până la Bobotează, au defilat apoi în reportaje la televiziunea publică franceză. Eu le-am comentat într-o programare în direct, blocat de emoția că îmi revedeam pentru prima dată părinții și frații, care mi se adresau chiar prin intermediul camerelor. În acele zile eram invitat de primăriile unor comune din zona Sancerre, pe Loara, unde le vorbeam francezilor despre țara mea. La sfârșitul acelor conferințe oamenii lăsau benevol cecuri sau diverse sume pentru o asociație de înfrățire Sancerre-Bârgău nou înființată de câțiva viticultori și primari din zonă. Cu acei bani și cu alte donații a fost cumpărat un tractor, urcat apoi pe o platformă cu destinația Transilvania, și au fost umplute câteva camioane cu îmbrăcăminte, medicamente, unelte agricole, rechizite școlare, semințe și nenumărate daruri care au ajuns la oameni și la școli, prin mai multe sate de pe vale. De astă dată la sosirea convoiului francez tata a tăiat vițelul cel gras și toți cei vreo 16 francezi mâncau la noi la prânz, deși dormeau prin casele vecinilor sau prin alte comune. Un an de zile tata a arat gratis ogoarele necolectivizate ale tuturor, impresionat de generozitatea acelor oameni veniți de departe. El întreținea tractorul și celelalte unelte, tot el încerca să-i unească pe câțiva săteni cu mai multă inițiativă, să se gospodărească împreună fiindcă francezii le-au promis un tractor și mai mare, nou nouț, dacă satul punea jumătate din bani. A trebuit să se mai calmeze după ce s-a trezit dat în judecată chiar de vecinul lui zâmbitor, învinuit că și-ar fi însușit tractorașul. Popa de peste drum, căci despre el e vorba, mai practic, înființase o asociație și voia să țină tractorul în curtea bisericii. Și să administreze cum știa el darurile picate din cer, dar trase de mâna mea. Acolo a și ajuns și acolo stă și azi acel tractor, nu mai știu dacă funcționează. Relatez acel episod fiindcă am mers și eu cu un al doilea convoi. Și am constatat, vai, că imaginea mea idilică despre satul copilăriei mele era corectată radical de invidiile, neîncrederea, manipulările deja organizate pentru noile alegeri, sau chiar de răutatea primitivă ce se afișa pe chipurile unora. Aceiași oameni atât de luminoși în amintirea mea, fiindcă așa fuseseră chiar și în teribila perioadă de după război, îmi apăreau schingiuiți și diformi, urâțiți sufletește de lunga domnie a comuniștilor, chiar în momentul în care crema incompetenților și-a analfabeților ieșea victorioasă la suprafață. Nu mă mir că perioada de tranziție, care tot tranzitează, scoate tot această smântână la suprafața societății românești. Însă mult mai acrită.

C. Acum stați mai mult în România. Ce v-a adus înapoi acasă?

D.F. Păi tocmai casa și locurile copilăriei mele, deși eu nu le mai pot lucra, iar tata nu mai e pe aici să le are, nici mama, să depene cânepa, nici bunicul, să altoiască merii… Așa mi-a izbucnit dinaintea ochilor parabola cu această ultimă rătăcire a lui Odiseu, cu care evident că nu mă pot compara altfel decât admirând profunzimea și complexitatea unui poem epic uriaș, cu autor colectiv-individual, vechi de câteva mii de ani.

C. Mai toate poemele din carte sunt datate și localizate prin locurile pe care le-ați vizitat în ultima decadă, pe trei continente. Apar figuri celebre din istoria picturii, a filozofiei, a muzicii și literaturii din diverse epoci, faceți dese referințe la descoperirile și la teoriile din domeniul macrofizicii contemporane, organizați dialoguri, între filozofi, care n-au existat… Sunt ele și o călătorie prin propria memorie?

D.F. Exact. Acesta este un alt sens al culegerii mele de poeme. Călătoria prin memoria personală nu e mai puțin spectaculoasă decât una în care iei avioane sau vapoare sau trenuri rapide. Nu cred că am o memorie mult mai bogată decât a altora, poate ceva mai bine mobilată cu repere culturale. Dar poezia mă ajută să o întrețin vie, să o sistematizez câte puțin, dacă reușesc să îi aplic biografiei mele structuri pe care le impun structura poemului.

C. Volumele dumneavoastră noi continuă să apară în România, mai degrabă întâmpinate de o receptare respectuoasă. Dar sunteți si înjurat. Cineva a scris mai demult că volumul Frigul intermediar ar fi un „rebut literar”.

D.F: Uluit de mârlănie, căci nu folosești un asemenea limbaj față de cineva care are un parcurs literar național și internațional de câteva decenii, am făcut prostia să îi răspund acelui individ. Să-i tălmăcesc pedagogic despre ce era vorba într-o carte nu tocmai simplă, admit, dare care se articula în interior pe câteva idei clare, deși nu explicite. Pierdere de vreme, mi-am dat seama repede… El alesese cu grijă cazul meu, eram un tip rămas undeva prin Franța după ce avusesem parte de atenția presei, pe atunci mai degrabă uitat, însă numai bun să fie demolat, iar demolatorul să-și facă titlul de glorie că el nu se lasă impresionat de nimic. Repet, cred că am fost luat la întâmplare. Iar individul m-a atacat din nou, odată la reeditarea ultimei mele cărți publicată înainte de fuga mea în Occident, Stare de asediu, prin care cenzura umblase cu degetele ei murdare. Încercam să restitui acolo, din memorie, textele modificate. Cum nu îmi aminteam totdeauna varianta mea necenzurată, mi-am exprimat oarecum și deziluzia recunoscând că nimic nu mai poate fi recuperat. Sau chiar regretam eu însumi restituirea în care mă angajasem. I-a fost suficient aceluiași tip să spună că nu mi se întâmplase cine știe ce, și că acea reeditare nu-și avea explicația. Această nouă poliție care face ordine prin literatură, îmi amintește de intimidarea la care a fost supus bietul Arghezi, cu serialul despre „literatura putrefacției, putrefacția literaturii”. Doar că acum violența le aparține fie unor lingușitori sau executanți de mâna a doua, fie unor veleitari agresivi care pur și simplu n-au ce căuta în lumea literaturii. În privința respectivei cărți, mi-e suficient că a fost tradusă și publicată deja în șase limbi, iar ediția franceză are prefața unui mare poet din Franța, care conduce actualmente și secția de poezie de la Gallimard. Dar să nu credeți o secundă că mă plâng. Au scris despre textele mele, cu multă atenție, cei mai prestigioși critici literari români, și numeroși confrați de prin ale țări. Ba am avut parte si de incredibile surprize. Unul din critici care făcea praf cartea mea despre Bacovia, pe drept sau pe nedrept, a scris negru pe alb la cea de a doua ediție, sporită, că mie îmi aparține cea mai interesantă interpretare a lui Bacovia. Chiar dacă el însuși era autorul unui important studiu despre misteriosul nostru poet. Chapeau! Nu-mi fac probleme că nu prea scriu despre noile mele cărții comentatorii mai tineri, deși unii o fac, chiar cu entuziasm. Înțeleg că trebuie să-și susțină autorii din propria lor generație, atâta vreme cât se mai crede, pe la noi, că literatura e și un război între generații sau o competiție pentru ocuparea de posturi. Toate astea i se limpezesc repede celui care a adunat câteva decenii în cârcă, continuând să frece pana pe hârtie, fie ninge fie plouă. E și cazul meu, fără să știu dacă am vreun merit în relativa mea longevitate.

C. Uniunea scriitorilor a fost subiectul mai multor articole critice publicate în ziarul nostru. Multe dintre ele contestă legitimitatea actualei conduceri, mai cu seamă după ce actual președinte a forțat statutele uniunii pentru a fi reales a treia oară. Pe ce baricadă vă situați?

D.F. Pe una mai veche. Eu nu uit importanța pe care o avea această instituție, care organiza o rezistență suplă, poate timidă, dar reală și rară în acele momente, contra tăvălugului ideologic comunist de după „tezele” asiatice ale lui Ceaușescu, redactate chiar de un fel de scriitor, Popescu, poreclit Dumnezeu!, fiindcă decidea în toate. Îl văd, pe acesta, afișându-și mai nou opera „completă”, proză și memorialistică, sub egida anonimă a unor edituri artizanale. Ca și cum tocmai pe el l-ar fi smuls vechiul sistem de la masa de scris, unde abia acum are vreme să-și culce capodoperele… Blândă impostură, biată națiune de cititori care înghite orice! Dar a nega statutul și importanța acestei uniuni, care a preluat la înființare o tradiție interbelică și poate a profitat puțin, însă nu condamnabil, de graba regimului în a-și asocia scriitorii, nu mi se pare corect. Uniunea breslei a pierdut multe din privilegiile care i se cuveneau, fie și doar prin faptul că era depozitara roadelor muncii de creație lăsate de generațiile precedente de scriitori. Competiția de orgolii personale și mișcările de culise din structurile ei organizatorice mai recente nu au dat totdeauna o imagine limpede despre Uniune, de unde și polemicile și contestațiile, care au dreptul să se afișeze, și poate nici nu s-au încheiat. Dar uniunea respectivă asigură actualmente o corectă protecție socială breslei, iar când e ceva mai inspirată, deși ar putea să facă mult mau multe, îi mai scoate pe scriitori în față, la marile praznice ale nației.

C. Statutul scriitorului român de astăzi nu este tocmai de invidiat. Mulți au intrat în politică și s-au expus cotonogelii din bătăliile pentru putere. Ații fac partizanat de presă sau de partid și sunt percepuți ca „influențatori” de opinie, mai mult decât autorii unor opere de ficțiune…

D.F. Să ne bucurăm că au ocazia să se exprime și chiar o fac, mulți dintre ei expunându-se polemicilor, cum spuneați. Se întâmplă la fel și prin alte țări, cu lungi tradiții de dueluri verbale sau în piața publică, cu excomunicări spectaculoase sau elogii pentru poziția unor scriitori (vezi faimosul J’accuse prin care  Émile Zola îi lua apărarea căpitanului Dreyfus). Recentele atentate provocate de reacțiile la caricaturile din Charlie Hebdo, au aprins iar spiritele în Franța, și s-au exprimat pro sau contra argumente dintre cele mai stimabile. E chiar interesant ce s-a petrecut: toată lumea admite că libertatea de exprimare este absolut necesară, inclusiv cei care ar vrea să-i pună o botniță dogmatică… Angajamentul personal în viața publică are încă pentru scriitorul român o tradiție timidă. Și tot felul de lături îți pot pica în cap, de la rubrica de opinii, căci cititorul român este foarte partizan, intratabil și nemilos cu cei care exprimă alte puncte de vedere decât ale lui (am experimentat-o personal când scriam la ziare). Dar e și acesta un exercițiu democratic, demn de respect. Pe mine mă îngrijorează însă altceva. Nu cunosc prea bine cum se alcătuiesc mai nou manualele școlare, dar am impresia că sunt doar cimitire cu autori morți. Deduc asta din faptul că școlile nu prea au obiceiul să-i invite pe scriitorii contemporani să le vorbească și ei elevilor despre misterul tipului de comunicare propriu literaturii, care vine din sensibilitatea omului. Scriitorul le-ar putea vorbi elevilor altfel decât o face un dascăl mediocru care își pune elevii să numere figurile de stil dintr-un text sau să încropească o explicație stângace despre viziunea socială a autorului. Vrând nevrând, aceștia sunt scriitori în viață care scriu despre viața acestei societăți. Ar trebui să fie mai prezenți pretutindeni acolo unde se emit opinii. De ce să se pronunțe despre societatea românească doar grupul câtorva comentatori tv, încălecând-și frazele și revenind invariabil la culisele de partid, care nu interesează absolut pe nimeni? Scriitorul e marginalizat fiindcă literatura și artele au fost marginalizate, în practicile și concepția tuturor guvernelor postdecembriste de la noi, unde a fost perpetuată și falsa democratizare, croită încă de pe vremea Cântării României, prin care se insinuează că e destul să ai o trișcă la chimir sau un creion după ureche, și ești cântăreț sau poet, din popor!

C. Vi s-au tradus mute cărți, în unele țări chiar peste trei titluri. Dar literatura română încă mai este repartizată în librării, de exemplu la Paris, pe raftul „țări din răsăritul Europei”, la grămadă. Când credeți că vom avea un raft special pentru literatura Română?

D.F. Când vor fi suficiente și diversificate traduceri care să facă o „masă”. În ultimele două decenii statul român a susținut mai multe traduceri decât în toată istoria literaturi române. Trebuie să recunoaștem asta, cărțile au apărut, și continuă să fie susținute generos, cum se vede și din programul jurizării recent anunțate de ICR. Și există deja edituri bune care publică autori români și fără finanțare pentru traducere, fiindcă unora formularele noastre li se par prea complicate, sau nu pot îndeplini condițiile care li se cer. Dar e abia un început. Să nu uităm că dinspre limba română spre alte limbi traducătorii nativi, cei care contează cel mai mult, încă rămân puțini. Fiindcă limba română încă mai e studiată prea puțin prin marile universități ale lumii, unde ar trebui să și aibă locul în familia de limbi romanice. Abia prin observația pertinentă din întrebarea dumneavoastră se înțelege cât de greu vom compensa o îndelungă absență a noastră nu doar din librăriile lumii, ci chiar din conștiința lumii. Decenii la rând nu a existat nicio istorie a României în librăriile occidentale și nu s-a vorbit despre noi decât la capitolul faptelor diverse. Abia de câțiva ani figurează și țara noastră, uneori chiar pe zone, cum e Maramureșul, în ghidurile turistice traduse in principalele limbi de circulație. Eu cred că literatura, filmul, teatrul, muzica și arta românească în general sunt cei mai buni ambasadori ai noștri. Popularizarea, traducerea, expunerea, proiectarea lor nu costă chiar enorm, dar e nevoie să li se asigure continuitatea. Cu fiecare schimbare de guvern toate angajamentele noastre internaționale în domeniul artistic, dar nu numai, văd din nou cum li se ridică deasupra grumazului un uriaș satâr care n-ar ezita să le scurteze de câteva capete. In unele domenii nu s-a făcut mai nimic. Nu reușim să ducem nicăieri o mare expoziție de artă românească contemporană (de sculptură, de pictură, de grafică), fiindcă nici la noi aproape că nu se mai organizează nimic decât prin depozite improvizate, prin hale de uzine dezafectate, la grămadă cu circul recordurilor de umplut cârnați sau alte iarmaroace. Mă bucur că începem să avem arene sportive demne de viața noastră sportivă. Dar sălile de expoziții, dar cele de cinema, dar spațiile generoase de interactivitate, cum se spune, altele decât reciclarea unor biete clădiri din Bucureștii vechi, paradisul atâtor șobolani noi?… Să nu ne pierdem speranța, trecem noi și de astea!

C. Sunteți directorul artistic al Festivalului Internațional de poezie din București, FIPB, organizat de Primăria Capitalei și de Muzeul de literatură. În ultimele trei sau patru ediții, ați adus în Capitală, pentru câte o săptămână, în luna mai, prestigioși scriitori, traducători și editori, de pe toate continentele. Iar uneori festivalul este precedat și de conferința unei personalități internaționale. Nu aveți sentimentul că ar trebui să fie un eveniment mult mai cunoscut, în primul rând la noi?

D.F. Aveți răspunsul chiar în întrebare. FIPB și-a câștigat locul pe lista marilor festivaluri internaționale. Peste 50 de scriitori străini, pe lângă cei autohtoni, au participat de fiecare dată, nu doar la recitările din marea aulă a Bibliotecii Universitare, dar și la mesele rotunde, la întâlnirile prin școli sau la sesiunile de autografe prin librării. Ei au devenit ambasadorii culturii noastre, odată întorși acasă. Directorul celui mai vechi festival de acest gen, din Quebec, a venit de două ori la București să vadă cum procedăm, și vrea să mai vină. Directorul Institutului Cervantes ne-a onorat entuziasmat. Nu am putut nici noi să îl ținem anul acesta, din pricini bine cunoscute. Sperăm să-l reluăm anul următor, dacă găsim sprijin la noua conducere a Capitalei. Am o vastă corespondență cu scriitori din întreaga lume care vor să vină la București. Mulți dintre ei chiar își găsesc finanțare la ei acasă ca să-și plătească drumul. Dar nu banii ar fi o problemă, ci pasiunea de a-l continua. Trebuie să o luăm de la capăt, cu fiecare nouă echipă ce decide bugetul, pentru a explica importanta acestui festival pentru imaginea noastră națională, inițiativă echivalentă cu festivalul muzical Enescu. Și totul se face cu fonduri relativ modeste, dacă ne comparăm cu finanțările mult mai generoase pe care le oferă unor asemene întruniri țările care se încăpățânează să le perpetueze existența. Vă dau un exemplu. Orășelul Solothurne din Elveția nici n-ar concepe să renunțe la săptămâna lui literară, în trei limbi, care dublează în acel moment populația orașului. Struga, în Macedonia de Nord, la fel. Granada, Praga, Varșovia, Vicenza…Iar orașele din toată Franța trăiesc în perioada verii din concerte clasice sau din recitaluri de poezie…La festivalul de la București nu vine niciodată televiziunea națională, fiindcă îl tratează sub importanța unui meci de handbal județean. Iar Uniunea scriitorilor, din nefericire, îl ignoră de asemenea, pate fiindcă nu îl organizează ea. Ce stupiditate! Ce risipă de energii…

C. Pledați cu pasiune pentru actul cultural fiindcă vă implicați în producerea și promovarea lui. Dar dacă v-ați situa în viața socială pe alt palier, iubitor al sportului, sau al păsărilor, sau pasionat de pescuit, sau colecționar de arme, sau simplu cetățean cu capul în televizor, tot așa ați vorbi?

D.F. Cum aș putea să știu? Tot ce știu e că fără identitate culturală, identitatea individuală și colectivă a noastră, toți cei de prin aceste locuri, nu ar exista nici cât există. Puteți să mă credeți pe cuvânt!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.