Inundaţii şi austeritate

Când e să vină necazul, atunci el nu vine singur. Ştie românul ce ştie. (Eventual şi UDMR-ul.) Apar şi alte nenorociri, ca să fie dandanaua mai mare. Nu eram noi destul de necăjiţi – un cuvânt „soft” şi cumva scos din circuitul nostru lexical, unde se vorbeşte şi se trăieşte „hard”, „Ce p… mea!” devenind un fel de simbol naţional – cu măsurile de austeritate, că am fost pocniţi, iar, de efectul devastator al inundaţiilor. Şi al inundaţiilor.

Ce să mai urmeze după sarabanda de tăieri de salarii şi măriri de impozite şi taxe, de deprecierea leului şi aprecierea TVA, care aduce un lanţ întreg de scumpiri? Nici Dumnezeu şi nici FMI-ul nu ştiu bine. De Guvern, nu mai spunem nimic, este oricum depăşit, orice ar face sau ar întreprinde. De ce? Pentru că şi-a pierdut autoritatea şi credibilitatea. Ce autoritate să mai aibă premierul când îl auzi cum se răţoieşte la un prefect care chiar avea treburi de rezolvat în teritoriu şi nu să trăncănească la videoconferinţă ascultând toate balivernele şefului Executivului?

Ce autoritate să mai aibă preşedintele când el e mai interesat de cine va fi şeful televiziunii naţionale şi năimeşte prin pedeleii lui şefia Radiodifuziunii, condiţionând-o de sprijin parlamentar pentru trecerea unor legi aberante? Ce autoritate să mai aibă Curtea Constituţională – puterea judecătorească supremă într-o societate democratică – atunci când exceptarea pensiilor magistraţilor de la tăieri, oricât de legală, devine vizibil imorală?

Lipsa de încredere în autorităţile statului şi în instituţiile ei este cea mai rea dintre nenorocirile de acum. Un individ, o familie, un grup sau un popor chiar pot trece peste multe drame şi nenorociri – cum s-a şi întâmplat deseori în istoria lumii -, dar trebuie să creadă în ceva şi în cineva. Speranţa şi încrederea sunt „elemente” – cuvânt drag barosanilor din „structuri” – indispensabile pentru prezentul şi viitorul unei naţiuni.

Şi în loc să insuflăm puţină speranţă şi încredere în semenii noştri, aflaţi la greu – că sunt ei pensionari, bugetari sau afectaţi de inundaţii (oare şi ăstora cu casele luate de ape li se vor reduce salariile cu 25%?) -, noi le livrăm prin şedinţe CSAT fel de fel de scenarii care atentează la „siguranţa naţională”. Că evaziunea, că fiscalitatea, că mogulii, traficul de droguri, că terorismul, că presa. Despre prostie şi incompetenţă nu se pomeneşte nici o vorbă. De ticăloşie, nimic. Marile ameninţări la adresa securităţii naţionale vin din lipsa de speranţă şi încredere în clasa politică şi în cei care ne conduc.

Astăzi.

Să nu uităm: contractul de 130.000 de euro preconizat de Institutul Cultural Român cu firma lui Mihai Craiu, pentru a face promo centrelor culturale române, este chiar o „prioritate strategică”, cum s-a menţionat, sau un simplu gheşeft, legal, desigur, tras la botul calului? Avem mari rezerve vizavi de utilitatea şi eficienţa acestei afaceri în vremuri de răstrişte. Nu prea miroase a „măsuri de austeritate”. Avem toată încrederea în neîncrederea noastră.