În volumul său de amintiri ”Între linii” (Editura RAO, 2011), celebrul grafician româno-american Eugen Mihăescu descrie, cu un talent scriitoricesc de excepţie, fauna politicii româneşti din perioada 1990-2004, plină de politruci, securişti, turnători, borfaşi, şuţi, slugi ticăloase, curve şi nebuni, toţi intraţi pe scena societăţii în urma ruperii zăgazurilor din 1989. În această frescă extraordinară realizată de maestrul Eugen Mihăescu sunt dedicate câteva pagini urâtelor evenimente din 13-15 iunie 1990.
Acum, cu ocazia inculpării lui Ion Iliescu în dosarul mineriadei din iunie 1990, vă prezentăm impresiile din acele zile ale unui om care nu numai că în acel moment era un apropiat al lui Ion Iliescu, dar avea în spate experienţa de viaţă în Statele Unite ale Americii.
“Am plecat de la Bucureşti cu două zile înainte să înceapă mineriada. Voiam să particip la congresul Academiei Româno-Americane, care se ţinea, în acel an, laMontreal. Înainte de plecare l-am văzut pe Gelu-Vocan Voiculescu şi i-am spus:
– Gelule, nu care cumva să intraţi peste ăia din piaţă, că nu ne mai spală nici Dunărea!
– Ai stat prea mult în Piaţa Universităţii, Eugen! N-ai nici o grijă!
N-am ajuns bine în Canada că am auzit şi apoi am văzut la televizor cum forţele de ordine, însoţite de civili, au intrat în corturile de pe peluza din faţa Teatrului Naţional, cu o barbarie de nedescris, au înhăţat greviştii foamei şi, dându-le cu sete în cap, i-au îndesat în dube. Eu şi prietenul meu Dan Hanganu (Dan Sergiu Hanganu, arhitect canadian de origine română, membru de onoare al Academiei Române din 2003 – n.red.) am rămas muţi, lipiţi de ecran, urmărind îngroziţi luptele de stradă, incendiile şi distrugerile din 13 iunie. Apoi au venit minerii… Cred că cel mai bine mi-a descris acest episod un prieten american, Franck Bergman, care se afla la Bucureşti în acele zile. Locuia la hotelul Intercontinental şi, pentru că era cald, ţinea fereastra deschisă. Îmi povestea că s-a trezit dimineaţa, foarte devreme, când cerul cenuşiu abia începe să se coloreze în roz semn că, în curând, va răsări soarele. Un zgomot straniu, care venea din stradă, îi tulburase somnul cel mai dulce. Se auzea un hârşt-hârşt! Nici marş, nici blindate. Curios să vadă ce se întâmplă, s-a dus la fereastră: piaţa era invadată de minerii care se scurgeau ca un râu de lavă dinspre bulevardul Magheru. Cu lămpile aprinse la cască, aidoma unor ciclopi luminoşi, păreau nişte extratereştri. Soseau minerii târşâindu-şi gumarii cu zgomot. Şi erau mii! Apoi a început bătaia şi Franck s-a speriat, şi-a făcut bagajele în grabă, a lăsat baltă afacerile şi a fugit înapoi în America.
M-am întors şi eu la New York cu moartea în suflet. Nu puteam să îmi revin după grozăviile pe care le văzusem. În această stare m-a găsit Stelian Tănase. Nu ştiu cu ce treburi era peste ocean, dar devenise redactor şef la Revista 22 şi m-a căutat să-mi ia un interviu. Am acceptat, ca să pot să-mi vărs năduful. Recitesc interviul şi mă îngrozesc de cât de actuale sunt cuvintele mele! Mă gândesc la vorbele lui Brucan şi cred că nici în visele sale cele mai urâte nu şi-a imaginat că românii nu vor ajunge să înveţe democraţia nici după douăzeci de ani. Nu! Le-au trebuit două decenii ca să se întoarcă de unde au plecat pe 22 decembrie 1989!
Stelian Tănase: Cum se vede din America România?
Eugen Mihăescu: Se vede o intoleranţă nemaipomenită şi o coborâre a discuţiei politice la o mică bârfă de cafenea fără nici un fel de anvergură.
S.T.: Aducerea minerilor în Bucureşti nu e «ca o bârfă de cafenea». Asta-mi aminteşte de un batalion de asalt sau de «Brigăzile roşii» de la Pekin în 1966.
E.M.: Am avut întotdeauna o admiraţie extraordinară pentru mineri. Mie nu-mi vine să cred că s-a întâmplat aşa ceva. Depăşeşte orice fel de imaginaţie. A fost o orbire nemaipomenită. Universitatea este un lucru sfânt. Să vii să distrugi planşetele, aparatura, să distrugi munca studenţilor înainte de examene, mi se pare de necrezut! Asta nu e o greşeală, e o crimă!…
S.T.: Ce ar putea acum România, guvernul român, să facă pentru a-şi corecta această imagine dezastruoasă pe care o are în Statele Unite?
E.M.: Ce trebuia să facă de la bun început – să aibă un limbaj democratic. Or, după forţa asta oarbă dezlănţuită, îi e foarte greu acum. Situaţia e asemănătoare cu cea a unui croitor care încearcă să dreagă o haină pe care a greşit-o de la bun început; dacă tăietura mânecilor e proastă, oricum ai pune vatelina înăuntru, n-ai să le faci să stea bine. Pot ei să se schimbe? S-ar putea întâmpla să reuşească, dar sunt foarte pesimist.
S.T.: Îl vezi pe dl. Iliescu rupându-se de convingerile sale comuniste?
E.M.: Aşa am crezut, dar în momentul în care văd că a chemat minerii şi văd că nu încearcă să-şi apropie ce are mai bun – intelectualitatea română – sunt foarte dezamăgit. (…) Am crezut în Iliescu şi pentru că ăsta a fost sloganul (pacea socială – n.red.), asta a fost deviza lui. Dar şi-a contrazis toate declaraţiile din timpul campaniei electorale. Când un desenator care ar face faţă peste tot în presa mondială, cum este Cristian Topan, e maltratat, bătut, ajunge la Spitalul de Urgenţă numai pentru că este caricaturistul «României Libere», iar cei care au făcut asta sunt nepedepsiţi, este o situaţie groznică. Asta putea să mi se întâmple şi mie dacă eram la Bucureşti, pentru că purtam barbă şi umblam cu o mapă de desene. Lui Tonitza, când făcea desenele pe care le făcea în 1907, i-a spart capul cineva pe stradă? Mâine o să fie bătuţi alţi desenatori, alţi jurnalişti, dacă nimeni nu condamnă…
S.T.: Oricum, cineva i-a cărat cu nişte trenuri speciale din Valea Jiului la Bucureşti. Asta nu se putea face decât cu ordin de foarte de sus. Adică masarea acelor trenuri, scoaterea lor din depouri, ora fixă la care au fost acolo, faptul că au fost goale, că au avut combustibil, că au avut trasee libere. Asta nu se putea face decât de foarte de sus.
E.M.: Imaginea, aşa cum se vede de aici, este dezastruoasă pentru că, după o agresiune ca asta, după ce dezlănţui o furie de magnitudinea asta, este foarte greu să mai faci ceva pentru ţară, chiar dacă vrei să ajuţi la păstrarea imaginii revoluţiei române. Nu te mai ascultă nimeni, întrucât toată lumea, începând cu colegii de redacţie, nu vin decât să spună «Uite, dom’le, ce se întâmplă în ţara aia! Cum este posibil aşa ceva?». Au venit colegi de redacţie care mi-au spus: «Aţi ajuns America de Sud a Europei!».
(…) Iar ceea ce s-a văzut aici la televiziune – eram în Canada pe 13, dimineaţa – oamenii ăia au fost băgaţi în dube cu violenţă, bătuţi de poliţie, bătuţi şi de mineri. Greviştii foamei au fost aruncaţi în dube şi bătuţi cu o violenţă nemaipomenită. Asta s-a văzut aici şi a făcut o impresie groaznică. Iar a doua zi au bătut tot ce, în ochii lor, era suspect. Când a apărut în revista Time o fotografie cu zeci de topoare şi de cuţite de bucătărie luate de la manifestanţi (indiferent cum erau manifestanţii: pro sau contra) imaginea României a fost distrusă. Adică suntem nişte oameni care nu putem să polemizăm, să ducem o discuţie politică. Noi punem mâna pe topor, pe cuţit, suntem nişte barbari… Asta a distrus imaginea României în străinătate. Unii pot să spună: «Şi ce ne interesează, noi o să ne descurcăm şi singuri!». Nu se poate asta! Suntem integraţi într-o economie mondială, avem nişte decalaje tehnologice fără precedent de umplut. Or, atâta vreme cât nu este o adevărată deschidere – dar nu pe vorbe, ci concretă – nu o să ieşim din dezastrul în care ne aflăm.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.