Jazz at Lincoln Center Orchestra și National Symphony Orchestra of Romania au strălucit

Am fost la concertul de la Lincoln Center, sâmbătă pe 12 ianuarie, la Frederick P.Rose Theater, unde îmi place să stau în pauză, în marele Atrium Ertegun care poată numele familiei de filantropi și mari susținători ai jazz-ului Mica Ertegun, născută în România și Ahmet Ertegun, născut la Istanbul, un cuplu celebru la New York, în lumea designului, muzicii, filantropismului în artă și educație, ultima mare donație fiind făcută la Oxford University. Spațiul amplu din Atrium are magnificență și opulență și degajă în același timp atmosfera cluburilor celebre de jazz. Redesenat grație unei donații generoase de multe milioane de dolari, făcută de soții Ertegun, acest Atrium spectaculos își întâmpină publicul și artiștii cu un perete înalt de peste 8 metri, prevăzut cu o acustică excepțională. Scena și ferestrele dau spre Central Park, unde ne plimbăm după concerte de cum vine primăvara până toamna târziu. Redesenarea spațiului public a avut loc începând cu 2013 și noul spațiu a fost deschis în 2015.

Mica Ertegun, prezentată drept “one of the world’s pre-eminent designers”, în toate publicațiile de promovare scoase de Jazz Lincoln Center, a colaborat cu Jazz Lincoln Center, comitetul executiv care se ocupă de Frederick P Rose Hall și cei de la Enneads Architects conduși de Richard Olcott și Molly McGowan. Rose Hall. Costul lucrărilor a fost plătit ca un dar generos și vizionar de Mica Ertegun, Fundația Ford și de orașul New York. Acest Atrium impresionant a beneficiat și de contribuția unui designer cunoscut de decenii la New York, cum e Mica Ertegun, o mare doamnă a eleganței, și acum la 90 de ani, un arbitru al bunului gust și originalității, o profesionistă în crearea unor spații, scenografii și ansambluri vestimentare memorabile. Și o remarcabilă cunoscătoare jazzului, grație atâtor decenii petrecute alături de soțul ei, fondatorul celebrului Atlantic Records, unde au apărut sute de înregistrări, și s-au impus atâtea personalității ale muzicii, începând cu John Coltrane, Ray Charles.

Un imperiu al muzicii-Atlantic Records

Ahmet Ertegun a înființat, în 1947, Atlantic Records împreună cu Herb Abramson, una din cele mai importante companii specializate în jazz, rythm and blues(R&B), soul, care s-a extins spre rock și muzica pop. Aici au fost înregistrate și difuzate creațiile purtând numele Aretha Franklin, Ray Charles, Wilson Pickett, Ruth Brown, Sam and Dave. Lista e lungă, iar succesul pe piață a fost imens.Pe unul din pereţii laterali din noul Atrium, amenajat ca o suită de mari panouri ale gloriei, descoperim fotografiile-portret ale unor monștru sacri ai jazz-ului pe care le privesc și memorez de câte ori ajung aici. Ei sunt, în majoritatea lor, parte din această istorie de aur a jazz-ului pe care am început s-o cunosc cât de cât, s-o adulmec. Pe telefonul meu celular am fotografiat portretele și numele lor.

Lincoln Center este și o casă și academie a jazz-ului american, a cărui enciclopedie o parcurg rapid în Atrium, pregătindu-mă de viitoare concerte. Aici se împlinește cu adevărat o misiune, aceea de a răspândi, educa și aprofunda muzica de jazz. Aici se dezvoltă sensibilitatea creației spre deschidere și improvizație, aici descoperi hibridarea unor stiluri de muzică din istoria jazz-ului și provocarea virtuozității instrumentale și vocale. Aici înțelegi, urmărind seria concertelor de la o stagiune la alta, cât de bogat e întregul relief pe care îl poate dezvolta un instrument și polifonia unor grupuri sau orchestre de jazz. La Rose Theatre am avut marele eveniment din 2015 cu Alina Cojocaru și prietenii ei, când am văzut-o pe Mica Ertegun și pe prietena ei, regretata Prințesă Marina Sturdza.

Iar pe 17 decembrie 2015, am fost la un concert de jazz de sărbători, susținut de Jazz at Lincoln Center Orchestra, condusă de marele trompetist Wynton Marsalis, dirijor și compozitor de jazz, care este și manager și director artistic. Am ascultat piese compuse pentru sărbători, în noi orchestrații și aranjamente, cântate de de Denzal Sinclaire și Audrey Shakir.

În 2019, la începutul lunii ianuarie, nu puteam să ratez Programul concertului din 12 ianuarie. Concertul a început cu Lamentation din Simfonia nr. 1 de Leonard Bernstein, într-un aranjament de David Berger. Cunoscută sub numele de Simfonia Jeremiah, piesa dramatic-liric reflexivă a fost prezentată doar orchestral, fără vocea mezzo-sopranei. Compoziția lui Leonard Bernstein a cunoscut diverse modificări, rescrieri și completări. A fost concepută de compozitor ca o expresie a crizei secolului XX care alege între credință și pierderea credinței. A urmat Rhapsody in Blue, de George Gershwin, într-un aranjament de Billy Strayhorn, transcris de David Bergen. E foarte cunoscută înregistrarea Rapsodiei lui Gershwin cu Leonard Bernstein, la pian, din 1976. În cele patru decenii și mai bine care s-au scurs de atunci, au apărut și alte înregistrări. L-am ascultat, de data aceasta la pian pe Dan Nimmer, un pianist american din Wisconsin, energic, subtil, atras de swing, care posedă o tehnică remarcabilă, dar și o versatilitate benefică în jazz, având studii clasice de pian, intuiție și o experiență, bazată pe colaborări cu muzicieni de top. El s-a mutat de la orchestra din Chicago la Orchestra de jazz de la Lincoln Center și face parte și din cvintetul lui Wynton Marsalis.

Rapsodia lui Enescu a lipsit în programul tipărit

Fără să fie înscrisă din păcate în program, din pricina veșnicelor decizii românești din ceasul al 12-lea, și fără să fie menționată nici măcar printr-un fluturaș în “Playbill”, din luna ianuarie 2019, m-am bucurat să ascult Rapsodia lui George Enescu, și cuvintele rostite pe scenă de muzicianul de mare clasă Wynton Marsalis.

Orchestra Simfonică Națională din România a cântat bijuteria lui Enescu, Rapsodia celebră pe care a compus-o la numai 12 ani, una din piesele precocității sale uluitoare. Firește, am ascultat-o, mai de mult cu Sergiu Celibidache la pupitru, iar acum am fost atentă, foarte atentă la Cristian Măcelaru, un dirijor care a crescut foarte mult. Mi-a plăcut mai ales felul în care a făcut trecerile și legăturile, acoperind cu minunata orchestră venită din România, bogăția muzicală, alunecarea și trecerile dintr-un dans în altul pe care le trăiesc întotdeauna, nu doar ca pași, vertij și Ciuleandră simfonică.

E atât de cosmică și atât de pământeană această dumnezeiască rapsodie, ca o întrecere de alaiuri, ca un zbor de ciocârlie, deal-vale și mereu în înaltul cerului, o muzică a mândriei umane în sărbătoare, a artei de a juca falnic atâtea ritmuri din muzica populară a dansurilor românești dar și Doina elegiacului, sfâșietorului solo de vioară, un recviem și câtec de dor, unic, în muzica simfonică. Nu e momentul să compar interpretarea de la Lincoln Center cu aceea realizată de London Symphony Orchestra, condusă de Antal Dorati, aceasta din urmă, mai mândră, cu accente ale percuției și instrumentelor cu coarde, parcă mai contrastante. Câteva ocoluri prea lungi sau prea largi, în prima parte, dar e poate doar o senzație. Reacția sălii s-a arătat în acel delir de aplauze, dăruit Orchestrei din România, dirijorului. Am suferit că marele George Enescu nu era în program, că numele lui nu a apărut decât pe scenă, rostit de Wynton Marsalis. Rapsodia română nr. 1 a cucerit publicul, dar personal nu pot să trec peste neprofesionalismul și impietatea de a nu-l include, în programul tipărit, pe George Enescu. Nu era în program nici un rând despre compozitor, cu atât mai puțin despre Rapsodie, pe care a compus-o la adolescență, o simfonie a dansurilor, plaiurilor și sufletului românesc.

Cristian Măcelaru, un dirijor pe culmi

Cristian Măcelaru are un turneu cu Orchestra Simfonică din România, una dintre cele mai bune orchestre internaționale cu instrumentiști foarte tineri. Sunt absolut convinsă că acest turneu i se datorează lui Cristian Măcelaru. Contactele lui și valoarea pe care o are îi deschid ușile din față ale scenelor simfonice. De curând a fost numit dirijor principal la WDR Sinphonieorchester din Köln

După Rapsodia română no.1 a lui George Enescu, a urmat Uptown Downbeat, o piesă excepțională a lui Duke Ellington, pe care am ascultat-o într-o înregistrare din 1936, cu Ellington cântând la pian. Ce diferență de tempo și mișcare. Dansul a trecut de la rural la urban, de la plaiuri bucolic-mirifice la pavajul orașelor, metropole sau suburbii, industriale, frenetic, smucit, bătând un ceas metalic, în ritmurile izvorâte din step, swing. Splendidă compoziție, departe de stilul sentimental al lui John Coltrane, dar nu mai puțin emoționant pentru mine. Uptown Downbeat a fost interpretată într-o transcriere a lui David Berger.

După pauză, am ascultat The Jungle, Simfonia nr. 4 de Wynton Marsalis cu toate cele șase părți ale ei:

• I. The Scream( Black Elk Speaks), II. The Big Show, III.Lost in Sight(Postpastoral), IV. La Esquina, V.Us și VI. Struggle in the Digital Marquet.

Simfonia a fost compusă în urma unei comenzi primite de la New York Philarmonic. Wynton Marsalis a creat un portret sonor al orașului New York. În decembrie 2016, a avut loc premiera mondială, sub bagheta lui Alan Gilbert care are o formație similară cu aceea a lui Cristian Măcelaru. E un cunoscut dirijor și violonist.

Nu aș vrea să repet și eu ceea ce s-a scris deja despre această simfonie și ideea ca Wynton Marsalis să compună simfonii a căror interpretare durează mai puțin. Aș vrea să mă refer la spiritul analitic care dezvoltă sonor un soi de pointillism muzical, o partitură muzicală care cuprinde simfonismul, dar și zgomotele unui oraș traversat cu un subway, în toate direcțiile, cu stații și pauze, fiecare cu mareea sonoră, cu scrâșnete de roți şi icnituri de șine, cu o somnolență și agitație, ce trec dintr-una în alta printre călători, cu inserturi muzicale, altoiuri și pastișe ale unor celebre piese de jazz, cu vociferarea tromboanelor și violoncelelor, cu foșnetul percuției care scade până la susurul unor aburi, după tam-tam-ul mulțimilor bântuind scări și platforme, activând lifturi și perlând căile de acces cu sunetul roților de valize și cărucioare de copii, tăiat sec de ușile vagoanelor ce se închid și deschid automat, de sarabanda frânelor puse, de monezile vânturate de cersetori în paharele lor de plastic ori de carton din care au băut cafea, care repetă aceeași rugăminte „Some change… Change!”

Wynton Marsalis a scris despre simfonia lui The Jungle inspirată de orașul New York și jungla sonoră a metropolei: “New York City is the most fluid, pressure-packed, and cosmopolitan metropolis the modern world has ever seen. The dense mosaic of all kinds of people everywhere doing all kinds of things encourages you to ‘stay in your lane,’ but the speed, freedom, and intensity of our relationships to each other – and to the city itself – forces us onto a collective super highway unlike any other in our country.”

Ceea ce obosește o audiență care așteaptă de la jazz o temă și toată dantelăria improvizațiilor care o îmbracă și dezbracă sonor este nu neapărat lungimea, durata în timp a junglei sonore. Simfonia și-a propus să ne ofere o mulțime de teme sonore, e prea analitică și descriptivă, are ceva dintr-un răboj sau inventar.În jazz, impresionismul și imprevizibilul, improvizația și impetuozitatea creează splendide flash-uri muzicale. Ascultând Jungle din nou, am revenit acasă și am ascultat încă vreo patru ore numai jazz și pe uluitorul trompetist Wynton Marsalis.

De câte ori am mers în Philadelphia m-am gândit că ar trebui să vină vreun muzicolog din România să-i ia un interviu lui Cristian Măcelaru. Nu că ar duce lipsă de interviuri, ci mai degrabă ca să nu ducă România lipsă de modele. Eu îmi urmez neabătut traseul, musai să ajung la Barnes Foundation. Știu că dirijorul român, născut la Timișoara, are o casă în Philadelphia, unde locuiește cu familia lui, soția Cheryl și copiii lor Beniamin și Maria.

Am urmărit traseul din ultimii ani al dirijorului Cristian Măcelaru, aflat într-o ascensiune constantă. Am fost la câteva concerte dirijate de el. Este și directorul și dirijorul Festivalului de Muzică Contemporană de la Cabrillo, o poziție care-l implică în afirmarea și cunoașterea unei noi generații de compozitori. Numele lui a ajuns să urce pe firmament din 2012, când a dirijat Pierre Boulez cu Chicago Orchestra. În același an a primit Sir Georg Solti Emerging Conductor Award, pentru dirijat, la categoria dirijori în ascensiune. În 2014, a fost laureatul Premiului Solti pentru dirijat. A condus cele mai bune orchestre americane, Chicago Symphony Orchestra, Los Angeles Philarmonic, New York Philarmonic, Cleveland Orchestra, Philadelphia Orchestra. A dirijat în America și Europa spectacole de operă.

Ca violonist, a fost cel mai tânăr concert maistru al Orchestrei Simfonice din Miami, cu care a debutat, la Carnegie Hall, la 19 ani.

A fost o seară splendidă, cu multe daruri pentru publicul din sală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.