Copiii s-au jucat mereu. Între ei ori singuri, cu obiecte sau fără, au inventat jocuri, au cântat, s-au alergat, au râs, au plâns și au luat-o de la capăt. Au obosit, s-au supărat, s-au împăcat și au vrut să se mai joace puțin. Copilăria fără poveste și joc nu există. Iar acum, când vremurile s-au schimbat, când au apărut simulatoarele pe calculator și socializarea pe smartphone, prieteniile sunt virtuale și viața se întâmplă pe ecran.
Relațiile dintre copii se întâmplă în prezent la distanțe de mii de kilometri, prin intermediul jocurilor online. Se construiesc strategii, se creează alianțe, se comunică pe chat ori Skype. Copiii de astăzi se joacă altfel decât au făcut-o părinții lor.
Jocurile valahilor
Prima atestare scrisă a îndeletnicirilor celor mici pe aceste meleaguri datează din 1718, când Antonio del Chiaro povestea, în „Jocurile copilărești ale valahilor“, despre minge, praștie, titirez, țurcă, nasturi/sâmburi, baba oarba, scrânciobul, călărețul.
Printre obiectele folosite de copii în jocurile lor mai erau bețișoarele, pietricelele, coarda. La șotron foloseau o pietricică pe care o numeau „paia“. Varianta sătească a hoților și vardiștilor era „De-a Puia Gaia“.
Exista și un ritual al jocurilor, unele fiind preferate în perioada sărbătorilor. De Florii, copiii făceau tilinci din coaja ramurilor de salcie, bucium/corn din coaja de salcie, muzicuțe din foi de ceapă și vioară din coceni. Înaintea Paștelui se juca „Azi se lasă sec“, în miercurea mare „câțu mâții“, în joia din săptămâna mare, „Tocoanele“.
Pușcociul de soc, precursorul tubermanului
În anul 1888, Gheorghe Ghibănescu scria că jocurile cu mingea, cucu, cloșca cu puii, ulii, pietricelele și podu popii erau preferate de copii. Însă arșicele și hâlca fuseseră deja uitate.
O jucărie premergătoare tubermanelor a fost pușcociul de soc. După cum îi arată numele, era confecționat dintr-o ramură mai groasă de soc, scobită la mijloc pentru a rezulta țeava pușcociului. Se lua apoi un alt băț, mai lung numit arbiu, plus câlți, din care se confecționau două gloanțe. Acestea erau mestecate până se umezeau, apoi unul se împingea în țeavă cu arbiul până la capăt, iar celălalt până la jumătatea țevei. Primul sărea și pocnea. Mai existau și alte variante, pușcociul cu pană și cel de apă.
O altă jucărie îndrăgită de copii era titirezul/prâsnelul. A fost alcătuit inițial dintr-o piatră plată și găurită la mijloc, prin care era introdus un bețișor, fiind folosit în toată lumea încă din epoca neolitică. Unii antropologi spun că titirezul era inițial un mod de a comunica cu forțe invizibile. Psihologii cred însă că acest joc determină copii să interpreteze diferite roluri și să respecte reguli, fiind o formă de comunicare interpersonală, de dezvoltare a relațiilor cu ceilalți, de învățare a negocierii. Astăzi titirezul se confecționează din lemn sau plastic.
Anii comunismului
Copiii se jucau în anii ’70-’80 pe ulițele satului, pe strada din fața casei, în jurul blocurilor. Deși unele aveau denumiri diferite în funcție de regiune, jocurile erau aceleași peste tot.
Fetele și băieții jucau împreună fazan, mijita, țară, țară vrem ostași, castelul/cărămizi, de-a v-ați ascunselea, baba oarba, rațele și vânătorii, frunza, roaba, urechi, telefonul fără fir, mima, telefonul fără fir.
Alteori, se distrau separat. Fetele săreau coarda, elasticul, șotronul, ori împleteau ațe încurcate. Băieții jucau fotbal de picior, hoții și vardiștii, bâza. Alergatul pe străzi cu câte o anvelopă ruptă învârtită pe un băț era de asemenea una din plăcerile băieților.
Desenau cu creta pe asfalt, adunau pietre sau cărămizi și le puneau unele peste altele, apoi le dărâmau cu o minge. Erau și jocuri cântate… țăranul e pe câmp! un elefant se legăna pe o pânză de păianjen! Ursul doarme și visează!
Copiii colecționau timbre ori puneau plantele în ierbare, alcătuiau insectare, ultimele două fiind de multe ori teme pentru vacanță.
Nu erau supravegheați de părinți. Jocurile în aer liber durau ore întregi, uneori intrau în casă să mănânce și fugeau apoi la joacă. „Stăteam ore întregi afară, mai ales în vacanțe. Intram în casă doar când ne era foame. Alergam toată ziua. Ne jucam împreună fetele cu băieții. Mi-am petrecut copilăria în Argeș și acolo preferam mai ales țările, cărămizi, urechi, țară, țară vrem ostași. Erau multe, nu ne săturam niciodată“, ne povesteșe Mihaela S.
Confecționau avioane de hârtie, praștia cu scoave, înălțau zmee din hârtie și bețe. Copiii culegeau fructe din pomii aflați în curțile oamenilor și furau mere, cireșe, corcodușe, pere. „Ne urcam prin copaci și mâncam fructele acolo sus, pe loc. Uneori ne durea stomacul fiindcă nu le spălam, le ștergeam de mânecile bluzei, erau și necoapte, acre, dar nu ne păsa. Proprietarii se supărau, alergau după noi, ne certau, le spuneau uneori părinților. Urma o mustrare zdravănă, dar era imediat uitată“, își amintește Florin G.
Pentru unele jocuri se foloseau bețe, pietricele de forme și culori felurite, hârtie, castronele vechi și ruginite, dopuri, sticle goale, păpuși făcute din cârpe, cretă, flori și frunze. Joaca de-a doctorul implica uneori punerea unui ghips din pastă de dinți.
Copiii mergeau pe trotinete, triciclete și uneori pe bicicletele, care erau scumpe și rare. Pe câte una, primită de un copil cadou, se urcau mai mulți. „Făceam câte o tură-două, pe rând. Uneori ne urcam și doi o dată. Se întâmpla să mai și rupem câte ceva la ea. Uneori o reparam noi, alteori nu puteam, și atunci se mai supăra câte un părinte. Lua bicicleta, meșterea la ea, apoi noio luam de la început“, spune Florin.
Tehnologie și jocuri supravegheate de adulți
Anii ’90 au deschis porțile României către lume.Viața a devenit mai trepidantă, s-a aglomerat traficul, s-au înmulțit mașinile, terenurile din jurul blocurilor s-au transformat în parcări, spațiile verzi au devenit interzise pentru joacă. Au apărut rolele, s-au înmulțit bicicletele, copiii își mai puneau câte o păturică și jucau liniștiți, jocuri de cărți, Monopoly.
Activitățile în aer liber au devenit din ce în ce mai puține. Băieții au început să joace baschet, fotbal, tenis din ce în ce mai organizat, în cluburi și săli. Activitățile în aer liber au fost înlocuite cu săli de fitnes.
Au apărut apoi telefoanele mobile, jocurile pe calculator, tablete, Internetul. Simulatoarele, consolele de jocuri electronice au înlocuit bețele și mingea.
Jocurile copiilor de azi sunt supravegheate de adulți, ori chiar îi implică și pe aceștia. Cei mici se joacă azi la grădinițe, în parcuri, la întâlniri stabilite.
Sunt și jocuri de societate precum Twister, Activity, Saboteur. La Twister învinge cel care nu cade. Activity se joacă pe echipe, se desenează, se mimează, se caută definițiile cuvintelor. În Saboteur, goana după aur este întreruptă de piticii , ori de geologii care caută pietrele prețioase.
Kendama este acum o jucărie la modă, confecționată din lemn sau plastic, dezvoltă îndemânarea și coordonarea.
Jucării străvechi
Printre obiectele care îi încântau altădată pe copii se numără fluierele, pușculițele, titirezul, ocarinele, păpușile și mingile din cârpe, lingurile de lemn, moriștile de vânt făcute din hârtie ori tablă, măștile din hârtie, șiragurile din scoici sau din tulpini de păpădie, cărțile de joc.
Fluiericiurile aveau forme de păsări și animale și erau confecționate din ceramică ori lut.
Titirezul/prâsnelul era alcătuit dintr-o piatră plată cu gaură în mijloc, prin care era introdus un băț. Datează din neolitic și au fost răspândite pe toate continentele. Antropologii îl consideră un mod de comunicare cu necunoscutul.
Zmeul era confecționat din hârtie, tras de ațe și ridicat de vânt. Încă mai sunt copii și adulți care înalță pe plajă un zmeu. Provine din Orient și reprezintă sufletul.
După unii etnologi, jocul cu mingea își are originea în Orientul Apropiat, alții considerându-i pe mayași inventatorii lui.
Halicele era un cerc de fier prins de călăreți în galopul calului.
Mai erau jocurile cu arcul și săgețile, praștia, buzduganul, sâmburi/nasturi, nuci în gaură.
Jocurile de altădată
Tuberman, baba oarba, lapte gros, de-a v-ați ascunselea, rațele și vânătorii, șotron, țările, 1-2-3 la perete stai, flori – fete – filme sau băieți, țară – țară vrem ostași, atinsea, călcatea, urechi, omul negru, castel/cărămizi, elasticul, șotron, telefonul fără fir, fazan, mijita, rațele și vânătorii, roaba, telefonul fără fir, mima, călărețul/țurca, bâzâita, scrânciobul.
Ati uitat de jocul „ciuciubeiului” si unele variante de oina sateasca numita „perghel” sau „imperghel” jucate de baietandri de 8-12 ani in satele din Campia Romana de est. Ciuciubeiul era o bucata de lemn dreptunghiulara cu patru fete egale si numerotate in lungime de circa 10 cm alungita la capete care era aruncat de echipa de la bataie dintr-o adancitura in pamant cu ajutorul unei „crose” de lemn asemanatoare cu cele de la crichet. Daca era prins din zbor de echipa aflata la atinere se dadea joc castigat acesteia, daca nu cel care-l azvarlise cu ajutorul crosei il lovea in partea sa alungita din locul unde cazuse pe pamant si il „juca” in aer cu crosa cat de mult putea, etc.etc. „Perghelul” il jucam primavara pe islaz si se asemana mult cu oina noastra si cea americana. Ambele jocuri sau jucat foarte mult de catre copii pana prin anul 1965.
Lăudabilă iniţiativa autoarei articolului de a alcătui „un inventar nostalgic” al jocurilor din diversele epoci istorice. Poate – cine ştie cum, cine ştie prin ce întîmplare miraculoasă -, vreun reprezentant al noilor generaţii citeşte rîndurile de mai sus. Şi devine curios. Devine dispus să-i imite pe părinţii lui. Şi mai lasă, pentru cîteva ore, din mîini, alienantele „gadgeturi” moderne (tabletă, telefon) care îi confiscă existenţa. Dispozitive despre care habar nu are cum funcţionează, şi ce pericole ascund…
Nouă, copiilor născuţi în anii şaizeci, ne plăcea foarte mult să meşterim. Ne făuream propriile jucării şi jocuri. Încropeam aeromodele, navomodele, rachetomodele; şi nu neapărat în cadrul „cercurilor tehnico-aplicative” de la Casele pionierilor, cum se numeau pe vremuri. Marea noastră pasiune era construcţia de bărci şi corăbii în miniatură, confecţionate din lemn. După ce le dădeam forma specifică, le ornam, le inscripţionam, le vopseam, le adăugam cabine (din jucării stricate), catarge – chiar şi cu cîte trei rînduri de pînze -, balustrade, ş.a. repere. Apoi le lansam la apă. Mai tîrziu am trecut la modele cu motoraşe electrice radio-comandate. Eram pasionaţi de montaje electronice; de la orgi de lumini şi amplificatoare de audiofrecvenţă, pînă la aparate de măsură numerice şi calculatoare personale. Copiii din zilele noastre primesc totul de-a gata. Nu vor să construiască nimic. Eu am un generator de semnal, de audiofrecvenţă, realizat în anul 1989, cu componente profesionale, de care mă servesc şi azi. Din nefericire, de firmele autohtone producătoare de componente electronice, precum Tehnoton Iaşi, IPRS Băneasa, Microelectronica, şi ICCE Bucureşti, s-a cam ales praful. Totul se aduce din import.-