JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

1. b) Grupul de adopţie ţintit:

În grupul de adopţie dat, unii indivizi nu se mulţumesc cu situaţia lor, cu regulile în care au nimerit, cu arbitrii ce le evaluează performanţele şi le tot sancţionează greşelile. (Adică ceea ce consideră ei a fi greşeli.) Aşa că aceste persoane doresc să evadeze cu orice preţ din situaţia pe care nu ei au aleas-o, ci unde doar destinul i-a aruncat. „Păi, nu-i totuna să te naşti într-o colibă prăpădită dintr-o ţară subdezvoltată sau să vezi lumina în palatul unui milionar! Nici măcar pentru un câine nu-i totuna unde se naşte!”. După cum vedeţi, aceste persoane sunt profund nemulţumite de locul unde se află şi de poziţia pe care o ocupă. Ei vor o schimbare totală! Ei nu sunt revoluţionarii tradiţionali, cei ce sunt convinşi că misiunea lor pe pământ este să schimbe din temelii… să schimbe din temelii grupul de adopţie dat, locul unde s-a nimerit să se nască şi stările sociale existente aici. Aceia, revoluţionarii tradiţionali nu vor să evadeze, ci să transforme ceea ce au găsit, regulile jocului în care s-au născut. (Cei mai mulţi chiar îşi spun „revoluţionari”.)

Cei ce nu vor decât să-şi părăsească situaţia în care se află nu cred că jocul la care aspiră este posibil în grupul de adopţie dat. (Asta deşi există şi posibilitatea de a avansa chiar în satul tău, adică să devii din simplu executant în joc arbitru. Adică să te străduieşti să urci cât mai mult pe scara socială, să acumulezi belşug şi, în primul rând, putere. De unde rezultă că „se poate părăsi grupul de adopţie dat” chiar şi rămânând în el, doar schimbându-ţi poziţia în ierarhie.) Nu toată lumea izbuteşte să părăsească grupul de adopţie dat, uneori chiar şi unii fraţi din aceeaşi familie rămân în diviziile inferioare, în vreme ce alţii reuşesc să joace în competiţiile de elită.

Peter Raus s-a născut al patrulea copil (din nouă, patru băieţi şi cinci fete) în casa lui Robert Raus, muncitor cu ziua. („Casă” e cam mult spus pentru cocioaba unde a copilărit Peter…) Băiatul a urmat cinci clase, în vreme ce Robert Junior, fiul cel mai mare, a studiat la seminarul teologic, fiind stabilit ca pentru el să se facă toate sacrificiile. (Cele cinci fete au trebuit să se mulţumească doar cu două, respectiv trei clase.)

Robert Junior a ajuns preot în sat. El, schimbându-şi poziţia socială, a ieşit din grupul de adopţie dat, dar fără a-l părăsi. Şi una dintre fete, Amalia-Cristina, căsătorindu-se cu Klaus Rubinstein, a părăsit grupul de adopţie dat, fără a-l părăsi, întrucât Klaus era fiul şi moştenitorul celei mai mari mori din toată regiunea. Atât preotul Robert Raus, cât şi Amalia-Cristina au acces să joace într-o divizie superioară fraţilor lor care, cu toţii, au rămas la nivelul social din grupul în care s-au născut. Cu toţii în afară de Peter, un copil greu de educat în spiritul tradiţiei familiei. Peter, încă de la unsprezece ani, nu numai că n-a prea acceptat munca de zilier, dar a şi avut mai multe manifestări nelalocul lor faţă de cei ce încercau să-i impună ceva, motiv pentru care nimeni nu mai era dispus să-l angajeze. Şi nu numai că a ajuns ruşinea familiei, dar l-a influenţat decisiv şi pe fratele său mai mic, Mikael. Peter, fascinat de uniforme, visa de mic să ajungă oştean, chiar sergent, aşa cum l-a văzut pe G. B. Doman, venit în permisie în sat. Într-o noapte, cei doi, Peter şi Mikael, au fugit de acasă. Pe Mikael, de nici zece ani, l-au găsit şi adus înapoi. Peter, în schimb, n-a mai dat niciodată pe la ai săi. Nici, după mai mulţi ani, când un vecin l-a recunoscut în capitală, unde Peter se plimba îmbrăcat nici mai mult, nici mai puţin decât în uniformă de ofiţer, cu tunica plină de decoraţii. Pe urmă, s-a aflat că băiatul atâta vreme imposibilul de educat a acceptat riguroasa disciplină militară, a fost copil de trupă, apoi soldat şi, remarcându-se, cu un „curaj nebun”, în bătălia de la Ranzér, unde, printre altele, şi-a salvat dintr-o ambuscadă şi colonelul rănit, a fost admis, în mod excepţional, la şcoala de ofiţeri. Colonelul, ajuns general, l-a luat pe lângă el şi i-a găsit şi o soţie din lumea bună. Căpitanul Peter Raus n-a mai dat niciodată pe la familia sa, şi-a fabricat o altă biografie şi se simte foarte bine în grupul de adopţie ţintit, pe care l-a visat de copil, şi nu-l mai deranjează regulile impuse de arbitrii.

Mai puţin tenace decât Peter, Mikael a rămas în sat, şi-a luat o femeie din vecini, e tată a opt copii, ziua lucrează pe unde apucă, dar măcar seara îşi petrece în mod plăcut timpul la cârciumă. Cu băieţii. A, Mikael este şi în brigada de pompieri voluntari, a primit şi el o uniformă şi o cască, însă, cu toate acestea, a rămas tot în divizia inferioară, unde s-a născut şi unde joacă împreună cu cinci dintre fraţii şi surorile sale. Până la urmă, Mikael s-a obişnuit cu traiul său, iar pe arbitrii nu-i mai înjură decât din simplă obişnuinţă. (Robert Raus Senior a murit într-un accident de muncă, un zid prăbuşindu-se peste el la consolidarea vechii mănăstiri franciscane.)

Marele Julius Zimberlan Junior a trecut cel mai simplu într-un grup de adopţie superior în celula sa de patru metri pe doi. Acolo a putut imagina tot ce şi-a dorit. Ceva mai greu şi cu infinit mai multe riscuri se petrece acest lucru în libertate. Faptul că şi-a depăşit cu mult originile datorită mass-media riscă mereu să cadă în efemer. Noul „Conte de Monte Cristo” joacă în grupul visat.

Dacă Robert Raus Junior, părintele, adică preotul Raus, precum şi sora sa Amalia-Cristina au reuşit să promoveze într-o ligă superioară, fără a părăsi locul unde s-au născut, iar Peter are o ascensiune deosebită în chiar grupul de adopţie ţintit, Mikael n-a putut face saltul, chit că a fugit împreună cu Peter de acasă. Totuşi, dintre cei nouă fraţi, iată că trei au găsit calea de a juca la un nivel mai înalt decât le-a fost hărăzit. Însă, statistic vorbind, sunt mult mai multe cazuri când drumul spre grupul de adopţie ţintit nu duce la ţintă, ci, chiar dimpotrivă, retrogradează persoana într-o categorie inferioară sau chiar mult inferioară până şi faţă de grupul unde s-a nimerit să se nască. (Da, încercarea de a părăsi grupul este plină de riscuri!)

Credem că e inutil să precizăm că în toate cazurile când se părăseşte jocul din grupul de adopţie dat, se porneşte de la contestarea arbitrului.

Deşi Fritz Oleg Pavlicek a avut un noroc extraordinar: s-a născut unic copil în familia soţilor Doctor Paul şi Terezia Pavlicek, născută contesă von Rumpeldorf, celebrii proprietari ai trustului BNHT, cel mai mare şi cel mai important producător de gumă de mestecat[1], asemenea multor feciori de bani gata, în loc să apere sistemul, înjura cu orice prilej legile ce-i ofereau totul. Fritz Oleg nu s-a pregătit, aşa cum era de aşteptat, pentru consolidarea drumului glorios al trustului părintesc, trust de care nici nu i-a păsat, deşi de pe urma lui a putut să-şi satisfacă toate capriciile atât de costisitoare. Fritz Oleg a visat de mic copil să devină marinar şi să cutreiere oglinzile nemărginite ale apelor. Când tatăl, doctorul Paul Pavlicek, a murit, iar mama, doamna Terezia, născută contesă von Rumpeldorf, a trebuit să fie îngrijită din pricina demenţei senile, iahtul lui Fritz Oleg naviga undeva pe oglinzile nemărginite ale Oceanului Indian. Aşa că treburile trustului au fost preluate de Vasi, verişorul de-al doilea al răposatului doctor Paul Pavlicek. Ba, mai mult, când a revenit acasă, Fritz Oleg, continuând să-şi râdă de BNHT, i-a cesionat participaţiunile moştenite, aşa că „unchiul Vasi” a preluat pachetul majoritar. Pe urmă, Fritz Oleg s-a certat cu Vasi, totul pornind de la invectivele tânărului împotriva „unor autorităţi imbecile dispuse să închidă ochii la numeroasele devieri de la lege şi sprijină o afacere care nu ajută cu nimic pe nimeni, în vreme ce adevăratele iniţiative vizând progresul şi bunăstarea sunt aspru sancţionate pentru orice”. Cearta a degenerat şi Fritz Oleg Pavlicek, după ce s-a lăfăit de numeroase ori pe paginile tabloidelor, în timp ce şi procesele cu Vasi se tărăgănează de ani de zile, s-a pomenit fără nici un ban. Astăzi este simplu matelot pe un şlep tractat de un împingător sub pavilion panamez şi, înjurând în continuare arbitrii decidenţi „imbecili şi degeneraţi”, îşi joacă viaţa într-un cu totul alt grup de adopţie.

Spre deosebire de Fritz Oleg Pavlicek, Maximilian Rampendall n-a avut vise atât de mărunte, incompatibile cu grupul de adopţie în care s-a născut. Chiar dimpotrivă, Maximilian a dorit mai mult decât i-a oferit destinul. Mult mai mult. Maximilian este al doilea dintre cei patru copii – trei băieţi şi o fată – ai soţilor Rampendall, o veche familie protestantă în care fiecare gest este strict reglementat de la naştere şi până la moarte, astfel încât se încearcă evitarea oricărei surprize. Respectând întocmai disciplina severă autoimpusă, Rumpendallii trec prin viaţă fără mari dubii şi fără mari dezamăgiri. Nici măcar războaiele n-au reuşit să le fractureze comportamentul şi se pare că acesta este motivul pentru care firma le-a supravieţuit şi le supravieţuieşte de opt generaţii. Maximilian reprezintă primul caz cunoscut în cronica familiei nesupus cutumelor strămoşeşti. Cu un talent deosebit pentru desen, elev şi student eminent, Maximilian nu a putut accepta tradiţia după care primul moştenitor continuă afacerea familiei, în vreme ce ceilalţi fraţi sunt datori să i se subordoneze, aşa cum au fost subordonaţi tatălui lor, iar fetele sunt măritate cu băieţi din cercul restrâns de prieteni şi asociaţi. Deşi nici unul dintre copii nu e lăsat sărac, fiecare îşi organizează jocul pentru binele firmei. Doar Maximilian n-a suportat să-i fie prestabilit traseul vieţii conform vechilor reguli, aşa că, după terminarea studiilor, şi-a văzut de aspiraţiile din adolescenţă. Fără să se certe cu ai lui, neparticipând la viaţa firmei, a trecut la catolicism şi a devenit pictor de biserici. Nici în urma catastrofei aeriene în care şi-a pierdut viaţa fratele său mai mare nu a preluat, după datină, frâiele firmei, lăsându-l pe fratele mai mic s-o facă. Ba, a renunţat şi la partea sa din moştenire, acesta fiind primul lucru ce i-a jignit familia. („Cum să părăseşti bunurile strămoşeşti?! Înseamnă că dispreţuieşti o tradiţie, o tradiţie glorioasă câştigată cu sacrificii!”) Maximilian Rumpendall este astăzi o autoritate mondială în pictura religioasă şi se supune fără abatere la severele reguli ale îndeletnicirii sale. Maximilian Rumpendall evoluează pe un cu totul alt teren decât rudele sale, dar, asemenea lor, joacă într-o categorie înaltă, chiar dacă în alta, paralelă cu cea în care s-a născut.

Un cu totul alt regim îl are insubordonarea faţă de regulile statale şi faţă de ierarhiile lor. După cum bine se ştie, pentru aşa ceva se poate ajunge la tribunalele civile sau chiar la cele militare sub acuzaţiile cele mai diverse, cum ar fi trădare, înaltă trădare, complot împotriva ordinii de drept, apartenenţă la un grup organizat de sabotori etc. În special în societăţile totalitare, orice nerespectare a regulilor impuse este aspru pedepsită. Când unul dintre arbitrii este înlăturat, ştiind prea multe în virtutea fostei sale poziţii, el fie este asimilat, fie este ucis. Pentru aceasta nu este nevoie să se schimbe regulile jocului, ci doar interpretarea lor punctual diferită.

Când se joacă de-a războiul, copiii imită ceea ce ştiu de la părinţi ori de la televizor. Acele „lupte”  rar au consecinţe de durată.

1a) Bubu, împreună cu armata din care face parte, se luptă cu armata condusă de Romi. Ambele tabere dispun de puşti de jucărie sau de crengi în loc de acele puşti[2]. Finalul bătăliilor este „Eşti mort!”, „Ba, nu m-ai nimerit!”

1b) Când Bubu se revoltă împotriva unei decizii a părintelui şi n-o respectă, de obicei, sancţiunea nu va avea efect decât pentru o perioadă limitată de timp.

1. b) Când se formează bandele de cartier, tinerii se joacă de asemenea a ceea ce au auzit de la părinţi sau au văzut la televizor. Doar când confruntările dintre bande au consecinţe grave pentru victimele lor, se poate ajunge la intervenţia autorităţilor conform regulilor şi legilor în vigoare.
2. c) Când au loc războaie, consecinţele pot fi dezastruoase pentru toţi cei implicaţi, precum şi pentru mulţimea de „victime colaterale”. La fel şi în cazul revoluţiilor, când arbitrii fiind schimbaţi, se schimbă şi regulile, ceea ce ieri a fost legal devine astăzi un delict grav, iar ceea ce ieri a fost socotit o crimă împotriva statului este socotit astăzi act de eroism.

Da, confruntările dintre adulţi implică, de regulă, infinit mai mulţi combatanţi şi se pot lăsa cu urmări decisive.

1. d) Când judecătorul pensionar Bazil Romaşanu înjură în gura mare cei mai importanţi arbitrii decidenţi, urmările sunt nule. Doar în statele totalitare ar putea avea şi el necazuri, necazuri mari. În statele totalitare, arbitrii sunt cei ce stabilesc ce poţi spune, cum, când şi cu ce te poţi juca. De pildă, în România lui Ceauşescu, circula un banc: Smith, cetăţean american, se lăuda pe o stradă din Bucureşti că la el acasă poate striga în gura mare „Jos preşedintele Nixon!”, fără a păţi ceva, iar Popescu, cetăţean român, i-ar fi replicat că şi el poate striga în gura mare „Jos preşedintele Nixon!”. Doar că lucrul acesta nu era indicat să fie spus nici măcar ca banc: cetăţeanul român Popescu nu putea striga pe o stradă din Bucureşti nici măcar „Trăiască tovarăşul Nicolae Ceauşescu, conducătorul nostru iubit!” decât dacă lucru acesta se petrecea într-un cadru organizat. Aşadar, arbitrul într-un stat totalitar controlează întreaga desfăşurare a jocului, de la manifestările în public şi până la viaţa privată, stabilind momentele când jucătorii trebuie să fie entuziaşti şi când să se revolte împotriva celor declaraţi duşmani.

Se spune că ar fi existat un caz care a pus oficialităţile în mare dificultate: un cetăţean, Nicolae Drăgulescu, şofer de camion şi tată a trei copii, ar fi ieşit de unul singur pe bulevardul central cu un tablou al lui Ceauşescu şi ar fi strigat „Trăiască marele nostru cârmaci!”. După ce a parcurs doar câteva sute de metri, au apărut ca din senin – adică la fel ca de obicei – doi civili care l-au urcat într-o maşină şi l-au dus la sediu, unde l-au învăţat că lucrul pe care l-a făcut trebuie să se înscrie într-un cadru organizat. Drăgulescu le-ar fi replicat că el îl iubeşte sincer pe tovarăşu’, aşa că nu poate accepta să nu-şi arate public ataşamentul. A doua zi, Nicolae Drăgulescu a ieşit din nou de unul singur pe bulevardul central cu tabloul tovarăşului, strigând „Trăiască marele nostru cârmaci!”. De data aceasta, tovarăşii au cerut îndrumări de la superiorii lor, iar aceştia de la superiorii superiorilor. Între timp, Nicolae Drăgulescu striga de zor pe bulevardul central „Trăiască marele nostru cârmaci!”. Fiindcă nimeni n-a ştiut cum să procedeze, cu Nicolae Drăgulescu, şofer de camion şi tată a trei copii, s-a aplicat procedura standard: Nicolae Drăgulescu, şofer de camion şi tată a trei copii, n-a mai fost văzut pe bulevardul principal cu tabloul tovarăşului, strigând „Trăiască marele nostru cârmaci!”. Nicolae Drăgulescu, şofer de camion şi tată a trei copii, n-a mai fost văzut niciunde.

[1] Da, este vorba de acea gumă de mestecat încorporată în figuri de animale, celebrii căţei REX BNHT sau pisici PUSY BNHT, animale ajunse şi mai cunoscute după ce Liga Pentru Protecţia Animalelor a dat în judecată trustul BNHT pentru „instigare la cruzime împotriva unor a animale inocente prin formarea de instincte sadice la copiii îndemnaţi să mestece acele simboluri”, proces ce se mai judecă şi astăzi. De ce promovare mai agresivă ar fi putut avea parte trustul BNHT?

[2] Nu am pus între ghilimele „armata”, „luptele”, „puştile”, întrucât dacă toate acestea nu sunt luate în serios, jocul nu va mai avea nici o valoare, iar copiii chiar se vor ruşina că activitatea lor a fost ironizată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.