JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

Conservatorismul jocului

Aprecierile mersului vieţii ţin de convenţie. La fel şi jocurile înşişi sunt dictate şi ele de convenţii.

Jocul este conservator şi, prin regulile sale, rămâne consecvent convenţiilor iniţiale. Altfel n-ar fi posibil ca oameni în toată firea să-şi frângă creierii în faţa unor table cu pătrăţele albe şi negre şi să mişte dintr-un loc într-altul nişte bucăţele de lemn sculptat ori cioplit. Şi să mai şi instituie ierarhii pentru cine a mutat cel mai iscusit acele bucăţi de lemn. Şi să nu le mişte oricum, ci după regulile păstrate de multă vreme, neschimbate de aproximativ două secole, la fel ca şi obiectul găsit în Oaza Ramboko, aceleaşi reguli pe toate meridianele. Şi să se scrie şi să se vorbească atât de mult despre jocul cu acele bucăţele din lemn (ori din plastic, ori din fildeş, ori din sticlă etc.) numite piese de şah. Ba, în unele locuri, îndeletnicirea de a muta bucăţile de lemn a fost introdusă şi în programele şcolare. Episoadele confruntărilor se numesc partide şi au intrat chiar şi în memorie: cele mai interesante dintre ele, fiind declarate „partide nemuritoare”. Se mişcă, aşadar, nişte bucăţi din lemn (ori din plastic, ori din fildeş, ori din sticlă etc.) pe un suport cu pătrăţele albe şi pătrăţele negre şi cunoscătorii, cei ce se joacă astfel şi cei ce doar privesc la cei ce se joacă astfel, sunt concentraţi, încrâncenaţi, nu mai simt trecerea timpului, se bucură, suferă, sunt încântaţi… că se mută nişte bucăţele de lemn de pe un pătrăţel pe altul!

Jocul este conservator şi, prin regulile sale, rămâne consecvent unor convenţii iniţiale. Altfel n-ar fi posibil ca oameni în toată firea să arunce cu nişte bile spre figuri aranjate la capătul unui culoar, să omoare ore multe cu această îndeletnicire, să se antreneze pentru ea şi să concureze între ei, iar cel mai bun să fie proclamat campion la popice.

Jocul este conservator şi, prin regulile sale, rămâne consecvent unor convenţii iniţiale. Altfel n-ar fi posibil ca oameni în toată firea, îmbrăcaţi sumar chiar şi pe ploaie ori pe ninsoare, să alerge după o minge pe care s-o lovească doar cu piciorul în tentativa de a o introduce într-un anumit loc numit „poartă”. Dacă n-ar fi această convenţie unanim acceptată, fotbaliştii ar fi priviţi ca nişte deraiaţi: închipuiţi-vă bărbaţi pe jumătate dezbrăcaţi chiar şi pe frig, alergând pe străzi după o minge! Unii dintre ei sunt profesionişti, adică primesc bani – deloc puţini, cei mai celebrii – pentru modul cum dau cu piciorul în balon. Fiind acceptaţi, devin jucători, fotbalişti, vedete. Iar lumea nu este interesată doar de felul cum dau în acel biet balon, ci şi de ce se spune la ştiri: despre ce maşină şi-a achiziţionat unul dintre ei. Cu cine, cu ce divă a fost văzut la ştrand un alt virtuos al datului cu piciorul.

Important este că aceste jocuri bazate pe convenţii nu se întrepătrund: niciodată unul ce-şi zice „şahist” (adică omul care mută bucăţile de lemn de pe un pătrăţel pe altul) nu va arunca vreodată cu piesele sale de-a lungul mesei şi nici campionul de la popice nu va muta bilele sale în afara şanţului pentru care au fost sortite. Iar fotbalistul va lovi mingea doar cu picioarele, cu capul şi cu corpul, Doamne fereşte cu mâna, în vreme ce un alt sportiv celebru va arunca mingea doar cu mâna şi Doamne fereşte s-o atingă cu piciorul. Acesta din urmă va fi penalizat la jocul de handbal şi dacă doar atinge mingea cu piciorul!  

Important este că aceste jocuri bazate pe convenţii nu se întrepătrund niciodată!

Jocurile prezentului

„O nouă dependenţă de boli mintale Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) ar putea include dependenţa de jocuri în lista tulburărilor psihice din sistemul de clasificare a bolilor ce urmează să fie publicat în 2018, potrivit Xin-hua, citat de Agerpres[1]”

Deocamdată, astăzi cele mai răspândite jocuri sunt cele ce se bazează pe tehnica electronică: pe computer şi pe telefonul mobil. Mâine, poate, nu ne vom mai juca noi cu aparatele, ci aparatele se vor juca ele cu noi.

Jocul pe computer:

(Pentru că vorbim despre computer, acesta, conform Google, se defineşte astfel: „COMPUTER, computere, s.n. Calculator electronic; ordinator. ◊ Computer familial = microcalculator pentru prelucrarea şi vizualizarea informaţiilor provenite de la o serie de periferice, specific aplicaţiilor familiale (utilitare, educaţionale, distractive etc.); microordinator familial. – Din engl. Computer, sursa DEX 1998) Întrucât computerul este multifuncţional, el oferă numeroase aplicaţii, iar dependenţa de el devine cronică. Perfecţionându-se mereu, se ajunge să fie imposibil de anticipat ce performanţe va mai atinge, performanţe ţinând până nu de mult de SF. Activitatea în faţa tastaturii şi a ecranului şterge şi ultimele graniţe dintre ceea ce ne încăpăţânăm să numim „muncă” şi ceea ce suntem obişnuiţi să numim „joc”.

S-a constatat că niciodată nu s-au emis atâtea cuvinte ca în era telefonului mobil. Explicaţia este simplă, dacă vom corecta definiţia limbajului larg difuzată prin tratatele de psihologie: „Limbajul este o formă de comunicare cu ceilalţi şi cu mine”. Însă, pe de o parte, comunicarea este doar o funcţie a limbajului, pe lângă cele alte opt funcţii generale, cele şase funcţii ontogenetice şi cele trei funcţii motivaţionale[2]. Pe de altă parte, individul om nu vorbeşte numai cu alţi oameni, ci şi cu unele obiecte (de exemplu, fetiţa cu păpuşa sau credinciosul rugându-se la icoană) şi chiar şi cu unele animale (cu câinele, cu pisica, dar nu şi cu peştii din acvariu). Condiţia este să existe o speranţă de aferentaţie inversă, de feedback. Şi, atunci, ce este limbajul? Limbajul este o formă de manifestare a personalităţii. Limbajul ca necesitate este imperativ. Din acest punct de vedere, el constituie, mai degrabă, un impuls, o premisă şi un răspuns ca manifestare a individului viu. O formă de manifestare ce, într-adevăr, poate îmbrăca şi funcţia de comunicare[3].

Dacă pruncul de câteva luni se joacă prin protocuvinte, gângureşte şi dă semne de satisfacţie când îi este apreciat acest efort, el nu subliniază decât că este centrul universului. Aşa că va continua să gângurească, să se joace cu sunetele.

Dar, pe lângă funcţia de comunicare şi funcţia ludică, pe lângă celelalte funcţii generale, limbajul conţine şi funcţia catarctică. Lucrul prea bine cunoscut de religie care, încercând să uşureze preaplinul şi nesiguranţa din om, îl cheamă să se elibereze prin spovedanie. Catarsisul a fost folosit şi în scopuri mai puţin generoase, dar asta este o cu totul altă problemă. Telefonul mobil permite o nelimitată ofertă atât de comunicare, cât şi de catarsis, dar şi de joc. O ofertă atât de largă încât a dat dependenţă, a ajuns drog.

Amintind de diferitele funcţii ale limbajului, vedem că acestea sunt mult mai adânci, fiind şi funcţiile jocului. Nu numai funcţia ludică a limbajului (conţinând şi râsul şi gluma), ci şi funcţia de comunicare, funcţia de suport al gândirii, funcţia catarctică, funcţia de luare în posesie, funcţia persuasivă, funcţia emoţional-afectivă, funcţia de afirmare a personalităţii, funcţia evaluativă. Toate aceste caracteristici, după cum lesne se vede, le găsim şi în joc.

Da, şi modul cum ne jucăm fiecare reprezintă o formă de afirmare a personalităţii. O formă de limbaj propriu fiecăruia.

Simţurile – materie primă (şi) pentru „lucrurile nefolositoare”

„Nu e nimic în minte, care să nu fi trecut mai întâi prin simţuri”, a spus John Locke. Iar jocul nu face excepţie.

Am amintit de preocuparea pentru „lucrurile nefolositoare”, adică pentru acele obiecte şi/sau activităţi ce nu servesc imediat producţiei materiale menite a uşura viaţa oamenilor, însă consumă o mare parte din timpul şi energiile indivizilor şi ale colectivităţilor. Fără diferitele jocuri, speţa umană ar putea supravieţui, însă oamenii s-ar transforma în roboţi. Că jocul reprezintă un lucru extrem de serios o dovedeşte şi industria formată în jurul lui. Adică o mulţime de oameni preocupaţi de „lucrurile nefolositoare” discută, se agită, se contrazic în legătură cu ele. Ba, mai mult, a apărut o clasă întreagă de experţi, specialişti care comentează în mass-media evenimentele politice, sportive şi culturale. Adică persoane scoase din circuitul productiv pentru a se ocupa de activităţi ce nu ţin de circuitul productiv. Însă, cum am precizat, şi lucrul direct, şi activităţile de pe câmp, din fabrici, din birouri nu sunt decât forme ale jocului născute din evoluţia omenirii, necesare unele pentru celelalte, conform diviziunii sociale a muncii, la fel şi comentatorii sportivi, politici, economici, culturali, născuţi şi ei din evoluţia omenirii, sunt la fel de indispensabili vieţii la acest nivel ca şi sportivii înşişi, respectiv politicienii care decid în politică, agenţii economici, artiştii. Se poate trăi şi fără filosofi, unele somităţi au vrut chiar să excludă poeţii din cetate, decidenţi ai unor ţări au restrâns inovarea, tăind resursele cercetărilor lipsite de o aplicare practică imediată, dar fără toţi aceştia, fără comentatorii vieţii abstracte, oamenii ar deveni roboţi. Plus că, mare parte a invenţiilor care au dus la o viaţă mai lungă, mai comodă şi mai facilă în lupta cu natura s-au născut din „lucrurile nefolositoare”. Şi, ceea ce este mai greu de acceptat, în vreme de război, oamenii se comportă la fel ca în jocurile războinice ale copiilor, iar ştiinţa tocmai atunci evoluează cel mai repede. În decursul timpului, organele noastre de simţ, o mare parte dintre ele[4], au facilitat subiecte şi pentru „jocuri lipsite de finalitate practică”, dar care, ulterior, pot avea consecinţe cât se poate de concrete prin aplicaţiile create.

Încă Heraclit ar fi spus că „Răi martori sunt ochii şi urechile acelora care au sufletul needucat”, aşa că nu trebuie să ne mire că în perioadele de maximă dezvoltare filosofică şi ştiinţifică, atât în antichitate, cât şi în renaştere şi, mai ales în perioada Luminilor, organele de simţ au ocupat un loc important în preocupările inteligenţei. De pildă, La Mettrie evocă faptul că senzaţiile sunt trecătoare şi ţin doar cât este prezent stimulul. „Voluptatea simţurilor, oricât ar fi ea de plăcută şi de atrăgătoare, oricâte laude i-ar fi adus pana deopotrivă de recunoscătoare şi de aleasă […], cunoaşte un singur fel de desfătare, care este şi mormântul ei. Dacă împlinirea plăcerii n-o omoară pentru totdeauna, ea are nevoie de un oarecare timp pentru a reînvia[5].” Aşa că s-a constatat că beneficiile oferite de simţuri pentru a nu fi pierdute, sunt conservate în amintiri prin învăţare şi prin joc. (Nu numai prin jocul ingenuu al copilului, ci şi prin jocul atât pragmatic, cât şi al răsfăţului adult!)

[1] Ziarul Cotidianul, miercuri 3 ianuarie 2018.

[2] Vezi pentru funcţiile limbajului, Schwartz, Gheorghe, Filosofia limbajului în spiritul psihologiei transversale, Paidea, 2004 şi, în special, Schwartz, Gheorghe, Limbajul individului om, liber şi sănătos, Emia, 2005.

[3] Gheorghe Schwartz, Psihologia transversală…, p. 184.

[4] O mare parte dintre simţurile cunoscute şi cine ştie câte alte simţuri despre care nu suntem conştienţi.

[5] Julien Offray de La Mettrie, Omul maşină şi alte opere filosofice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 159

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.