Într-o conferinţă ţinută în mai 2000, la Paris, la École Normale Supérieure, Horia-Roman Patapievici prezicea că demonul stângist al inegalităţilor resimţite ca nedreptăţi va încerca în viitor să elimine din societate marea nedreptate că unii au minţi geniale, iar alţii nu au. Un egalitarism al discernământului are a deveni ideal social – aceasta era previziunea conferenţiarului.
Patapievici presupunea atunci că o anume combinaţie de genetică şi inteligenţă artificială ar putea primi sarcina de a face paşii necesari către acest ideal.
Acum, la 20 de ani de la descrierea acestui ideal apoteotic al egalitariştilor progresişti, conştientizarea acestei tendinţe este prezentă masiv în diverse filme despre viitor, dar este prezentă şi în temerile multor contemporani ai noştri.
Actuala pandemie a făcut să explodeze aceste temeri în cele mai diferite forme de paranoia conspiraţională. Chiar şi progresiştii cei mai fanatici se arată înspăimântaţi de posibilitatea de a fi produs un discernământ otova, robotizat. Un discernământ înalt, dar otova.
Deocamdată, un alt produs – formatat în şcolile postmodernităţii – zburdă în societăţile noastre. Discernământul inferior, unul cu zbor jos şi foarte jos.
În numele egalitarismului din viziunile stângiste, multe sisteme şcolare nu mai practică notarea clasică a elevilor, ca să nu discrimineze cu păcat în domeniul sensibilităţii acestor tineri. În Australia, de la vârsta de 13 ani, elevii au căpătat dreptul de a decide dacă în registrele şcolare să fie înregistraţi la genul masculin, fiindcă sunt băieţi, ori la genul feminin, fiindcă se simt fete deşi au sex bărbătesc.
Care e temeiul cel mai adânc al acestui egalitarism ce pare a-şi pierde tot mai mult măsura rezonabilităţii? Tocmai faptul că lumea este gândită, acum, a fi lipsită de temei (Dumnezeu e mort). Dar dacă lumea nu mai poate fi gândită a avea un temei transcendent ei, cum poate mintea omenească să decidă că idealul nostru cel mai dezirabil ar fi egalitarismul fără frontiere? E clar că aici nu avem ceva logic, ci ceva ideologic.
Cui i-ar putea folosi o asemenea ideologie? Unei puteri, desigur. Care? Aceea care se simte încurcată de faptul că ar mai putea exista genii recunoscute ca atare. Cum ar putea încurca asemenea genii (larg recunoscute) planurile acestei puteri? Cam la fel cum o încurcă, azi, unele vedete din cinematografie, din lumea divertismentului în genere, care decid să devină lideri de opinie disidentă. La noi, recent, am avut reacţia feroce a uneltelor acestei puteri faţă de posibila decizie a unui regizor de film cu o mare notorietate de a trece în rândul liderilor de opinie cu un militantism organizat. Cristi Puiu nu avea de gând să adopte o asemenea decizie, dar nici n-ar mai fi putut-o face. Bodyguarzii acestei puteri l-au atacat la temelie, cum zice mahalaua.
Mahalaua actuală simte bine că, într-o teorie o lumii fără temeiuri, orice temelie poate fi periculoasă pentru teorie dacă poartă un pic de minte la gămălie.
Mahalaua înseamnă, acum, să fii îndrăgostit de progresul infinit al lucrurilor ce ţin de materie, dar să nu-ţi dai seama că pui materia drept temei divin.
„Îmi place” e judecata cea mai tare a progresiştilor. De pildă, îmi place egalitarismul. La polul opus, conservatorul dotat cu geniul modestiei, mai păţit, zice: „Şi mie îmi place una-alta, dar asta nu înseamnă că am dreptate”.
Interesant titlu, dar un continut al articolului anost si slab, afirmatie subliniata si de fotografia neinspirata. Geniile se stabilesc mai putin de contemporani si mai mult de posteritate. Faptul ca ai luat cateva premii internationale nu inseamna ca esti un geniu. Atunci Cristian Mungiu, Porumboiu s.a. ce sunt? Chiar este Romania plina de genii?
D-le Buduca,nu poti scrie despre „genii”intr-o tara lipsita,e ridicol!Poate iti ceri si scuze,ca nu l-ai depistat mai devreme…:))