Justiția la raport

Încălcarea procedurilor în justiția românească a devenit, prin tot felul subterfugii cu aparență de legalitate, o normă curentă. Minimele  abateri de la normele legii viciază întregul demers de cercetare și judecare a unei cauze. Infracțiunile, în esența lor  economice, care au drept autori persoane aflate în deseori în fruntea statului, a partidelor politice, în justiție  și uneori în structurile de forță,  nu mai pot fi sancționate. Punerea sistemului în stare de autosesizare asupra aberațiilor din interiorul său, pare o bizarerie. Insă orice instituție raportată la lege, are obligația acestui reglaj. De la un nivel mediu în sus, instituțiile și persoanele ajung să aibă o imunitate de tip infracțional.

Cu peste 10.000 de dosare de cercetare pe numele magistraților, judecătorilor și procurorilor, sistemul este în blocaj absolut, cumva un pericol public. In asemenea condiții, înseși cele două instituții-cheie de reglementare și control CSM-ul și Inspecția Judiciară devin niște anexe  tot mai vinovate ale inerției din sistemul judiciar. Mediul infracțional a ajuns să paralizeze actul de justiție într-o asemenea măsură încât foarte mulți magistrați onești  s-au văzut în ultimii ani puși în situația limită de a părăsi  sistemul, în urma presiunilor de natură criminală exercitate din varii zone. Există mărturii ale judecătorilor și procurorilor că actul de justiție în România se face într-un total dispreț al legii, conform interselor grupurilor oculte.

Nefasta prestație a președinției și CSAT-ului pe alinierea tuturor instituțiilor României la Constituție și dispozitivul legal, începând cu mandatul lui Traian Băsescu și continuând cu captivitatea solidară a lui Klaus Iohannis, închide momentan în mod dramatic orice soluție. Partidele politice actuale, oricare ar fi acestea, implicate masiv în corupție, fiind un rezultat direct al acesteia   sau așteptând un rol pe scena profitului de pe urma ei, au ajuns  chiar în incapacitatea de a mai mima democrația. Asistăm deja la o veritabilă confuzie pe care numai legea, legislația ar putea să o limiteze prin aplicare și soluții de corecte de formă și fond. Insă profesionalismul din justiție se vede expus de sistemul mafiot, apropiindu-se de cota maximă de avarie,  comenzile  operând  în deplină libertate precum în lumea interlopă.

Procesele câștigate la CEDO sunt rezultatul încălcării în România a procedurilor. Reaua credință este un atribut maxim  al eludării legii, iar încălcarea procedurilor este exemplul nr. 1.  Un adevărat masacru asupra legislației și aplicării legii s-a întâmplat într-o prea lungă perioadă de timp. Aglomerarea instanțelor de judecată a permis jonglarea magistraților cu stabilirea a tot felul de termene în folosul unor protejați, antepronunțările fiind astfel  evidente. Sunt litigii care primesc termene la orizontul unui an, altele în cel mai bun termen legal. Nași, fini, cuscri, veri, neamuri prin alianțe,  contextualizați într-un compozit monstruos unitar, magistrați și   avocați tranșează la greu cauze cu dezinvoltura lui Nicolski sau Ficior, corifeii terorii. Deja se știe că magistrații iau decizii în vacanțele asigurate  de avocații unei părți aflate în litigiu, însușindu-și  punct și virgulă aberațiile unor apărători.  Procurori stabilesc cu de la sine putere cele mai bizare concluzii în cauze unde competența lor este nulă, făcând precizări precum dispozitivul legislativ. Asociațiile, persoanele care reclamă aceste lucruri primesc răspunsuri care anulează, în fapt și drept,  orice raport privind regimul și eficiența cercetării petițiilor publice. Neîntemeierea legală a  soluțiilor din instanțe și jocul cu aparența de drept, fantomatică, a transformat actul de justiție în nulitatea și deformarea lui absolută.   Lista magistraților implicați în soluțiile litigiilor câștigate ulterior în contradictoriu la instanța europeană ar trebui publicată de către CSM și Ministerul Justiției, iar demiterile din magistratură ar putea fi începute dintr-un imperativ  motiv al ordinii  publice grav încălcate.  Justiția actuală reprezintă un atentat la siguranța publică a cetățenilor români.

Evident, legea fundamentală, Constituția, nu este un mijloc juridic în sine, precum un articol de lege,  însă  este un corelativ în absența căruia nimic nu poate avea legitimitate și dezbatere pe terioriul României. Apoi, Constituția este instrumentul prin care o lege incorectă, abuzivă, neclar  formulată poate fi invocată pentru a fi atacată la Curtea Constituțională. In primul rând, acest fapt trebuie să fie aplicat de instanțe, chiar din oficiu,  fără invocarea cu disperare a justițiabilor deseori neluați în seamă de magistrații având deja soluțiile pregătite conform aranjamentelor. Insă în unele instanțe din România se aplică legi în drept inexistente, susținând criminalitatea financiară, care au generat  adevărate litigii cu soluționare în favoarea Constituțiilor din anii ‘ 50. Încălcarea legii este o infracțiune de oriunde ar veni. Legea trebuie respectată fără diferențieri, așa cum aplicarea acesteia rezultă din proceduri. Preeminența legilor europene asupra celor interne, în condițiile în care comunismul rezidual a ajuns un element infracțional la vedere,  pare a fi ceva cu totul bizar sau încă nepus în aplicare.

România este țară membră a UE și NATO, care reprezintă apartenența strategică, de siguranță publică națională, susținută de un efort bugetar important. Tratatele impun condiții și responsabilități, contracarând în mod absolut statul totalitar, dictatura și încălcarea drepturilor. Cu toate acestea, justiția românească funcționează ca într-o gubernie rusească, prin tertipuri și formulele securistice camuflate în subteranele unei realități tot mai vopsite și activate. Spiritul public trebuie susținut în ideea că nimeni nu mai poate fi  deasupra legii, fie persoană sau instituție, iar încălcarea libertății constituționale, oriunde are loc,  trebuie să primească o replică promptă, severă,  în spiritul drepturilor și responsabilităților.