Lecturi de vacanţă

”Semnătura tuturor lucrurilor”, cea mai bună carte a anului

Ieri şi azi, vis şi realitate, familie şi singurătate, combinate de Elizabeth Gilbert în cel mai recent roman al său.

Călătorii, istorie, erotism, ştiinţă, religie, iubire, botanică. Londra, Peru, Philadelphia, Tahiti şi Amsterdam. La prima vedere, pare o alăturare haotică, dar toate aceste lucruri sunt îmbinate într-o manieră de excepţie de Elizabeth Gilbert (autoarea bestesellerului “Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte”) în cel mai nou roman al său, “Semnătura tuturor lucrurilor”, apărut la Editura Humanitas.

Extraordinara sa eroina, Alma Whittaker, născută la Philadelphia la începutul anului 1800, studiază plantele, cu precădere muşchiul, şi ajunge astfel să descifreze, independent de Darwin, misterele evoluţiei în lumea naturală. În povestea care curge firesc apar elemente noi, menite nu să condimenteze scrierea, ci să acentueze tumultul personajelor. Pasiunea pentru plante a tatălui se îmbină cu cea pentru cărţi valoroase, pe care Beatrix şi Alma au datoria de a le ordona cu atenţie în bibliotecă. Cu ajutorul cărţilor, Alma intră într-o altă lume, cea a cunoaşterii erotice, care îi dezvăluie noi lucruri faţă de clasicele cunoştinţe anatomice pe care le ştia. Dacă Alma e prototipul omului de ştiinţă riguros şi lucid, Ambrose, bărbatul de care se îndrăgosteşte, este artistul utopic care crede, asemenea misticului german din secolul al şaisprezecelea Jakob Bӧhme, că Dumnezeu şi-ar fi lăsat, spre binele oamenilor, semnătura, amprenta, marca, în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ, astfel că întreaga lume naturală e un cod divin purtând dovada iubirii Creatorului. Acţiunea romanului, scris într-un ritm alert, pe măsura pasionantelor peripeţii ale trupului şi minţii pe care le înfăţişează, şi populat cu personaje ieşite din comun – aventurieri, misionari, astronomi, căpitani de corabie, genii, nebuni –, se petrece, rând pe rând, la Londra, în Peru, la Philadelphia, în Tahiti şi la Amsterdam.

„Cred că suntem cu toţii trecători… Cred că suntem pe jumătate orbi şi plini de greşeli. Cred că înţelegem foarte puţin, iar din ce înţelegem mare parte e greşit. Cred că nu putem supravieţui vieţii – asta, cel puţin, e evident! –, dar, dacă avem noroc, îi putem rezista foarte mult timp. … Niciodată n-am simţit nevoia să inventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut dintotdeauna îndeajuns de mare şi de frumoasă pentru mine… Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea aceasta. Acum, când mă apropii de sfârşit, pot spune că o cunosc mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult, fărâma mea de cunoaştere s-a adaugat restului de cunoaştere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puţin lucru… Oricine poate spune asta a trăit o viaţă norocoasă.“ (Alma Whittaker, eroina lui Elizabeth Gilbert).

După succesul obţinut cu romanele anterioare, Elizabeth Gilbert a decis să se transfere la ţară, în New Jersey, pentru a-şi menţine sănătatea mentală, împreună cu soţul său, omul despre care vorbeşte în romanul ”Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte”, o călătorie în descoperirea de sine. Pelicula, având-o în rolul titular pe Julia Roberts, a trasnformat-o într-un superstar al condeiului. Acum scrie un alt roman.
”Eram convinsă că e de ajuns ceea ce scrisesem în romanele mele despre crizele existenţiale”.

Elizabeth Gilbert şi Julia Roberts

Într-un interviu, acordat Nicolei Scevola, Elizabeth Gilbert mărturiseşte: ”Simţeam lipsa unui personaj feminin din secolul al XIX-lea care să fugă de stereotipul tradiţional, fericită sau ruinată de alegerile sentimentale şi voiam să dau naştere unui alt mit al literaturii feminine. Cel mai adesea se întâmplă ca o femeie să-şi transforme durerea într-o forţă de a lupta, dar despre aceasta se vorbeşte puţin în literatură. Am o pasiune pentru plante, la fel ca şi Alma Witthaker. După «Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte”, am simţit dorinţa de a mă reîntoarce în ambianţa familială pentru a rămâne cu picioarele pe pământ, aşa că am început să cultiv plante şi mi-am descoperit o nouă pasiune. Femeia care nu ţine cont de aspectul fizic, care este capabilă să facă eforturi şi sacrificii incomensurabile pentru atingerea unui ţel sau pentru iubire. M-am simţit derutată de timpul meu şi de energiile mele. La început eram în culmea fericirii pentru atenţia ce mi-a fost acordată, dar după un timp am simţit nevoia să iau o oarecare distanţă. Mi-am dat seama că altfel aş fi încetat de a scrie”.

Întrebată dacă are un oarecare ritual înainte de a începe să scrie, Elizabeth a răspuns: ”Mă scol la patru jumătate-cinci dimineaţa. Sunt foarte devotată practicii de a scrie şi de aceea mă scol foarte de dimineaţă. Mintea mea este productivă până către miezul zilei. În tot ce am scris l-am căutat pe Dumnezeu. Dumnezeu s-a ocupat de semnătura tuturor lucrurilor, adică de instalarea unor indicii pentru ameliorarea omenirii în fiecare frunză, floare, fruct şi copac de pe pământ. Nu scriu pentru critici, ci numai pentru nevoia de a face această profesie”.

O altă întrebare a fost cea legată de faptul că Elizabeth şi-a pus la vânzare splendida ei vilă din New Jersey. De ce? Răspunsul a venit: ”Este foarte mare pentru mine şi soţul meu. Cei doi fii ai soţului meu trăiesc în Australia. Aceasta a fost casa visurilor mele, dar acum am hotărât s-o schimb. Nu-mi place să las rădăcini. Din contră, mă enervează atunci când încep să acumulez lucruri. În schimb, îmi place să călătoresc, să iubesc. Şi cum soţul meu se defineşte ca un negustor de pietre preţioase şi în special de camee, m-am gândit să deschidem un anticariat cu bijuterii şi cu alte lucruri de valoare. Aceasta ar putea fi o bună scuză pentru a continua a călători şi a aduna obiecte minuate pe care le vom găsi înconjurând lumea. Viaţa este o minunată călătorie. Deocamdată, sunt un minunat grădinar”.

Apărut în 2013, romanul “Semnătura tuturor lucrurilor” a reuşit într-un timp scurt să fie desemnat cea mai bună carte a anului de către publicaţiile ”New York Times”, ”Time”, ”The New Yorker”, ”O”, ”The Oprah Magazine”, ”Chicago Tribune”, ”Washington Post”.

”Orientalistul”, Misterul unei vieţi stranii şi periculoase

O carte captivantă, de proporţii epice.

”Cartea lui Tom Reiss este o poveste remarcabilă dintre Orient şi Occident şi despre fantastica figură istorică, personajul care a stat cu un picior în fiecare din aceste lumi, într-un moment la fel de fantastic. Este o carte de istorie şi deopotrivă o biografie care se citeşte precum un roman”, scria Kevin Baker.

”Mi-a plăcut enorm «Orientalistul» lui Tom Reiss, datorită amestecului de erudiţie şi de suspans şi datorită eleganţei cu care rezolvă enigma unuia dintre cei mai misterioşi scriitori din secolul XX”, afirma Paul Theroux.

”Orientalistul” este biografia lui Lev Nussimbaum, un scriitor născut într-o familie înstărită din Baku, în perioada boom-ului petrolier de la începutul secolului trecut. Martor al atrocităţilor comise în timpul Revoluţiei Ruse, acesta şi-a părăsit ţara natală şi s-a refugiat în Turkistan şi apoi în Persia, Turcia, Italia, Franţa, în final stabilindu-se în Germania. Fascinat de lumea pe care o lăsase în urmă, s-a convertit la Islam şi a scris câteva cărţi sub pseudonimul Essad Bei, dar după ce a început să devină cunoscut, a fost „demascat” ca evreu şi i s-a interzis să mai publice.

”Evreul e cel mai fericit când rămâne evreu”. Este citatul din Albert Einstein care apare în această poveste fascinantă despre un bărbat care respinge tocmai acest principiu. Lev Nussimbaum nu a îmbrăţisat, ci a inventat o nouă religie.

Autorul volumului, Tom Reiss, vrea să afle cum şi de ce a făcut aceasta, iar investigaţia lui poate fi citită ca un roman poliţist plin de suspans, cu personaje de neuitat, urmărite pas cu pas de forţele întunecate ale istoriei secolului XX. Şi, mai presus de toate, de misterul firii omeneşti. Tom Reiss porneşte din Baku, călătoreşte în nenumărate locuri din Asia, din Europa şi din America, pe urmele acestui personaj fascinant: are norocul să dea de nonagenari care l-au cunoscut în copilărie sau în tinereţe pe Lev, cercetează arhive, reuşind în final să creeze portretul unuia dintre cei mai interesanţi autori din prima jumătate a secolului XX.

Lev Nussimbaum s-a născut în octombrie 1905, într-o perioadă în care cultura tolerantă a oraşului Baku începea să decadă. Pe 17 octombrie, ţarul Nicolae al II-lea a promis poporului o Constituţie, o promisiune falsă, menită să scurtcircuiteze chemarea din ce în ce mai insistentă la revoluţie, în timp ce pe tot cuprinsl ţării răzmeriţele, jaful şi crimele erau la ordinea zilei. În Baku, cazacii colindau străzile călăre, atacându-i pe cetăţeni chipurile pentru a reinstaura ordinea, în timp ce azerii şi armenii îşi transformau oraşul cosmopolit într-o zonă medievală de război. Vilele elgante erau asediate dacă locatarii lor aparţineau unui grup religios sau etnic care-i deranja pe radicali. Ca mulţi alţi scriitori născuţi în ultimii ani ai unui imperiu muribund, Lev va idealiza lumea care, în cele din urmă, avea să sucombe chiar după ce scriitorul a împlinit 15 ani. În acea versiune a felului în care s-a născut, Lev este ca o mică ambarcaţiune prinsă în vâltoarea istoriei care i-a marcat viaţa.

Prima carte a lui Lev, ”Sânge şi petrol în Orient”, conţine miturile fundamentale la care se va întoarce mereu – istoria personală care îl leagă de istoria Caucazului. Lev arată cum tatăl lui, Abraham Nussimbaum, a fost un aristocrat musulman de origine persană şi turcă – sau orice altceva decât un evreu venit din Europa. Deşi Lev va lăuda mai târziu lumea magnaţilor petrolului, adevărul e că a urât-o şi a evadat din ea ori de câte ori a putut, în vechiul cartier oriental al oraşului. ”Zidul, îşi amintea el, în care se afla impunătorul portal arcuit, purta tainicele simboluri arăbeşti ale unui trecut dispărut de mult. Litere viguroase, de neînţeles, şi ornamente delicate. Le priveam ore în şir şi mă lăsam în voia gândurilor, visător, ca în transă. Era o stare de fericire adevărată ce dura la nesfârşit”.

Traducerea din limba engleză, apărută la ”RAO Class”, îi aparţine lui Petru Iamandi.

”Cină cu Anna Karenina”

Scrisă cu o intuiţie remarcabilă, ”Cină cu Anna Karenina”, publicat la Editura RAO, în traducerea Anei Niculescu, analizează vieţile complexe şi prieteniile femeilor moderne. Din rivalităţile lor ascunse, ce pornesc de la problemele pe care le au cu soţii sau cu iubiţii, naraţiunea poetică a Gloriei Goldreich extrage emoţiile individuale şi strădaniile lor de a depăşi situaţiile critice, cu umor şi inteligenţă.

Şase femei se reunesc într-un grup de lectură, împărtăşind aceeaşi pasiune pentru literatură. Deşi nu sunt prietene, fiecare nutreşte o profundă înţelegere pentru celelalte. Sau cel puţin aşa cred ele.

Într-una dintre nopţile în care s-au adunat pentru a discuta despre cărţi, află cu uimire că tânăra cea mai invidiată din grup divorţează de soţul ei cel perfect pentru un motiv pe care nu vrea sub nici o formă să-l divulge celorlalte. Faptul că o căsnicie ce părea idilică s-a dovedit atât de vulnerabilă le uluieşte, împingându-le să speculeze asupra cauzelor şi asupra motivului care ar constitui trădarea absolută în propria relaţie.

De-a lungul unui an, în timpul unor discuţii despre romanele lor preferate, ele dezvăluie povara, amărăciunea şi adevărul dureros pe care le-au ţinut ascunse, şi, făcând asta, încearcă să găsească curajul de a deschide un nou capitol în viaţa lor.

”Îşi zâmbiră conspirativ. Erau femei inteligente care îi înţelegeau pe bărbaţii din vieţile lor, pentru că făcuseră eforturi să-i înţeleagă pe cei care populau paginile cărţilor de care erau cucerite. Aşa cum au meditat la nestatornicia lui Vronski, la slăbiciunea de caracter a lui Charles Bovary, erau de acord şi asupra limitelor explicaţiilor lui Ray şi a inconstanţei ocazionale a lui Jason. Lectura atentă a cărţilor le făcea să fie sceptice şi să ştie cum să se apere în faţa dezamăgirilor. Experimentau o dietă cu puţini carbohidraţi care, deşi se afla într-o fază incipientă, îi entuziasmase pe endocrinologi. Ray îi spusese că ar putea să obţină un grant la Institutul Naţional de Sănătate ca să poată cerceta mai departe şi cochetase cu acceastă idee. Dar asta ar fi putut însemna să se mute la Washington şi nu dorea să se mute din New York. Îi plăceau apartamentul ei, slujba ei, serile calme cu Ray, nopţile târzii şi mult mai animate petrecute cu Tim. Și Clubul de carte. Întotdeauna era vorba de Clubul de carte… Fusese încurajată de intimitatea intelectuală pe care o împărtăşeau, de sinceritatea discuţiilor lor de-a lungul anilor. Se gândi deodată la Clubul de carte de la Teheran. Diferite faţă de prietenele ei, trăind vieţi diferite, aveau totuşi ceva în comun. Şi ele făceau speculaţii despre secretele lor şi încercau să desluşească dezvăluitirile personale care se strecurau în discuţiile lor despre Henri James şi Jane Austen… Şi ele îşi înţelegeau şi îşi iertau slăbiciunile una alteia şi vorbeau cu sinceritate, dar erau mereu atente să nu le rănească pe celelalte”.

Autoarea acestui volum, Gloria Goldreich, a absolvit cursurile Universităţii ”Brandeis”. În studenţie a câştigat concursul de proză scurtă organizat de ”Seventeen Magazine”, revista care i-a publicat pentru prima dată un text original.

Este autoarea unei serii de cărţi pentru copii, a unor romane pentru tineri şi editorul antologiei premiate ”A Treasury of Jewish Literature”. Romanul ”Leah’s Journey” a câştigat ”National Jewish Book Award” pentru ficţiune în 1979, iar cel de-al doilea roman, ”Four Days”, a fost recompensat cu ”Federation Arts and Letters Award”. Multe dintre cărţile ei au fost selectate pentru ”The Book of the Month Club”, ”Literary Guild” şi ”Troll Book Club”. Este căsătorită cu un avocat şi este mama a trei copii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.