„Legături de sânge” în Brooklyn-ul anilor ‘70

Actor francez şi regizor pe val, Guillaume Canet şi-a realizat în 2013 visul de a face un film american. Trecând, de data aceasta, în spatele camerei de luat vederi, el debutează, ca regizor „american”, într-un mod special, paradoxal, la Hollywood. Fără a face pe placul primei industrii cinematografice a lumii, dar insinuându-se profesionist şi cu mari riscuri chiar în inima acestei industrii. Primul din seria de riscuri este acela că Guillaume Canet vrea să cucerească publicul şi critica de peste Ocean cu un remake. O nouă versiune a filmului „Les liens du sang” de Jacques Maillot, adaptat după romanul cu acelaşi nume scris de Bruno şi Michel Papet, peliculă în care el a interpretat rolul François, primind replica actorului François Cluzet, în rolul Gabriel, fratele puşcăriaş.

În realizarea lui “Blood Ties” (“Legături de sânge”), Guillaume Canet şi-a propus o legătură directă de viziune cu filmele de gen americane ale anilor ‘70, filme semnate de Martin Scorsese, Micheal Cimino sau Friedkin, orientare susţinută şi de co-scenaristul şi producătorul James Gray, un mare admirator al amintitei perioade din cinematografia hollywoodiană. În abordarea acestei opţiuni, ca şi în modul de filmare a story-ului, sunt recognoscibile şi influenţe din reevaluări, de data aceasta americane, ale perioadei, cum ar fi, de pildă, oscarizata producţie a lui Clint Eastwood, “Mystic River”. Sigur că Guillaume Canet ar fi putut să aducă la zi experienţa franceză într-ale filmului poliţist de la sfârşitul anilor ‘60-începutul anilor ‘70, mai ales aceea a peliculelor regizate de Georges Lautner, care i-au avut ca protagonişti pe Jean Gabin, Alain Delon sau Jean-Paul Belmondo. Poate că, în acest caz, critica franceză şi-ar fi estompat reproşurile, mai ales acelea care privesc o aşa-zisă lipsă de ritm a filmării naraţiunii şi a montajului, de găsit, paradoxal, şi în filmele poliţiste americane ale perioadei.

Clive Owen şi Billy Crudup, povestea de dragoste şi ură a doi fraţi

Dar Guillaume Canet bine servit de un scenariu profesionist a ţinut să facă un film american. Şi reuşitele lui “Blood Ties” vin tocmai din această opţiune tranşantă. Susţinută de o distribuţie în care un bine cunoscut actor englez de teatru şi film, Clive Owen (Chris), o vedetă a filmului francez contemporan, deţinătoare a unui Premiu Oscar, Marion Cotillard (Monica) se întâlnesc cu nume hollywoodiene devenite vedete la zi, Billy Crudup (Frank), Mila Kunis (Natalie), Zoe Saldana (Vanessa) sau un senior care a interpretat un rol principal şi într-un film al lui Claude Leloche (“Alt bărbat, altă femeie”), James Caan (Leon).

Trebuie remarcat şi faptul că Guillaume Canet a fost foarte atent să-şi aleagă inspirat şi distribuţia pentru rolurile secundare. Aşa cum a folosit şi un profesionist maestru de imagine, Christophe Offenstein.

Marion Cotillard în rolul soţiei devenite prostituată

Din distribuţia pentru rolurile principale ar fi trebuit să facă parte şi Mark Wahllberg. Dar actorul a renunţat tocmai pentru că interpretase recent un rol asemănător într-o altă producţie.

Povestea din “Legături de sânge” este una de familie în care personajele nu sunt ce par a fi la prima vedere şi în care binele şi răul schimbă pe nesimţite locurile într-o naraţiune în care ritmul nu are cum să fie acela dintr-un blockbuster, ci este dictat de traumele psihice şi de mediu social, foarte bine plasate în New York-ul anului 1974. Într-un Brooklyn în care limita legii e flexibilă şi cei buni pot să devină dintr-o simplă întorsătură de situaţie cei răi. Într-o atmosferă a cărei reconstituire e făcută fără ostentaţie, abia sugerată pe alocuri. Întoarcerea din închisoare a fratelui cel rău face familia să nu mai poată eluda trecutul şi să privească doar în viitor. Puşcăriaşul Chris rămâne însă, paradoxal, eroul fratelui mai mic, poliţistul Frank, dar şi preferatul lui Leon, tatăl pe moarte, care se simte dator să reevalueze relaţia sa cu mezinul şi să facă destăinuiri, din păcate prea târziu, celui pe care l-a iubit, dar nu l-a protejat. Secondat cu împăcare şi înţelegere de fiica Marie (bine interpretată de actriţa Lili Taylor).

Billy Crudup şi James Caan

Acţiunea e lineară, dar nu previzibilă: fiecare personaj are datorii de conştiinţă faţă de ceilalţi membri ai familiei, felul în care se achită însă de ele produce un veridic suspans neînregimentat thrillerului contemporan cu care Hollywood-ul şi-a obişnuit publicul fidel, într-o serie interminabilă de blockbusteruri. Din acest punct de vedere, “Legături de sânge” este mai degrabă un clasic contemporan al genului, o inspirată revizitare a maeştrilor pe care Guillaume Canet şi-o asumă ca un veritabil profesionist. El n-a vrut să facă un film care să şocheze, ci şi-a dorit un film cu plauzibilă analiză psihologică, potenţată şi de un suflu fatalist al desfăşurării evenimentelor, în care iubirea şi trădarea, imposilitatea schimbării destinului şi a readaptării la ternul vieţii nu au nevoie decât de puţine efecte speciale.

Într-un montaj în tempo lent, filmul îşi conduce privitorii prin lumea interlopă din Brooklyn: baruri întunecoase, în care se pun la cale hold-up-uri, apartamente sumar mobilate în care înfloreşte afacerea cu prostituate, incursiuni în activitatea unei secţii de poliţie cu detectivi nu de puţine ori depăşiţi de situaţie, atmosfera sumbră de la vorbitorul unei închisori şi mici petreceri de familie în care răbufnesc frustrări acumulate în timp.

Jocul actorilor respectă ecranizarea unui roman realist în care miza e tipologia veridică a personajelor în evoluţia cărora mocneşte duritatea, subliniată şi de limbajul frust şi de situaţii realiste care evidenţiază contextul şi se mariază perfect cu însemnele epocii: clădiri gri, sărăcăcioase, vestimentaţia, maşinile, muzica şi aspiraţiile anilor ‘70. Regizorul francez povesteşte despre filmarea “Blood Ties”, care a avut loc în Statele Unite: “Eu am obiceiul să pun muzica de pe coloana sonoră chiar pe platoul de filmare, la scene aferente pieselor respective. Mi se pare că aici, mai mult ca la oricare alt film, muzica avea rolul de a recrea atmosfera anilor ‘70. În Franţa, tehnicienii adoră chestia asta. În State, toţi au crezut că mi-am ieşit din minţi”.

Clive Owen şi Mila Kunis

Regizorul spune că a avut totuşi norocul de a-şi procesa filmul acasă, în Franţa, aşa că acolo a primit ajutorul lui Maxim Nucci (Yodelice). “I-am sugerat să vadă câteva secvenţe şi chiar să-şi monteze chitara şi să le ilustreze sonor după propriul gust. Apoi am insistat să compună chiar el tema filmului.”

Depăşindu-şi prin exerciţii accentul britanic standard, Clive Owen ajunge să interpreteze un rol de “băiat rău”, aşa cum şi-a dorit încă de la începutul carierei. Pe alocuri, în prim-planuri, maestrul de imagine îl face şi să semene cu idolul deceniului şapte al secolului trecut, Elvis Presley. Combinaţie de neadaptat dur şi de sensibilitate îndelung reprimată, “bad guy” care nu-şi mai găseşte locul în afara închisorii decât întorcându-se în lumea interlopă, el reuşeşte totuşi să-şi facă datoria în familie şi să-i ofere fratelui poliţist posibilitatea unui nou început în viaţă. Sacrifiul său din final este plata unei datorii îndelung amânate.

Zoe Saldana, soţie de interlop şi iubită de poliţist

Interiorizat, aparent taciturn, greu adaptabil la viaţa de familie, Frank, fratele bun, este, în interpretarea lui Billy Crudup, şi el un personaj mai puţin obişnuit în filmele de gen. Actorul reuşeşte să interpreteze cu mijloace expresive minimaliste un tip, şi nu un stereotip. Răsturnând modelul poveştilor obişnuite cu fratele risipitor şi fratele ascultător, evoluţia acestui personaj lasă un final deschis filmului.

Cum era de aşteptat, Marion Cotillard intră perfect în pielea personajului ei traumatizat, fără orizont, dependent de droguri şi actant în destinele supuse fatalităţii care marchează viaţa celor din jurul ei, mai ales a fostului soţ şi a copiilor debusolaţi, lipsiţi de căldura unei familii. Şi Mila Kunis şi James Caan au prestaţii actoriceşti împlinite, chiar dacă rolurile lor sunt de mai mică întindere.

Privit cu oarece rezerve după proiecţia de la Cannes, cu reproşuri de construcţie şi acuze la adresa ritmului lent şi al unor lungiri, “Legături de sânge” se află în situaţia paradoxală ca, după alte vizionări, să i se găsească virtuţi tocmai în ceea ce a fost considerat la început vicii de regie, de schematism al viziunii, de alegere nu tocmai potrivită pentru un început de carieră al actorului-regizor la Hollywood. S-a mai întâmplat aşa şi cu alte producţii care, în timp, au fost omologate drept filme de văzut, de revăzut şi de discutat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.