Legăturile cu ţara

Cel mai vechi text în limba română nu e Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung din 1521, ci o pisanie de biserică cu următorul conţinut: „Cari va s-vină şi va si s-încl’ină cu evlavie, la aestă bisearică, Dumnidză va s-l’i agiută, 1426”. Acest cel mai vechi text românesc, scris cu aproape un secol mai devreme decât cel fixat în toate manualele, a fost cioplit în anul 1426 pe un perete al lăcaşului ortodox din satul aromânesc Linotopi din Grecia.

Am încercat acum opt ani să ajung în această localitate de la nordul Greciei, unde mă aflam la o adunare parlamentară a Ţărilor din Bazinul Mării Negre. Dar după ce am vorbit cu cercetătorul Hristu Cândroveanu, preşedintele Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, entuziasmul meu a pierit. Mi s-a spus că inscripţia a fost, în timpul unei reparaţii de acum două decenii, răzăluită şi distrusă de către meşteri, la indicaţia preoţilor greci, motivându-se că aceasta nu era în… greceşte.

Cum aşa?!, l-am întrebat nedumerit pe distinsul savant, care mi-a spus: „Acest lucru s-a întâmplat şi pentru că România de până la 1989 uitase de noi, cei peste 1,5 milioane de aromâni din Balcani, comuniştii ignorând existenţa noastră în lume, lucru care a avut urmări catastrofale pentru şcolile, bisericile şi monumentele noastre culturale. Iar fără şcoală şi biserică nu se poate menţine nici o minoritate naţională”.

Acum o lună am avut acelaşi sentiment de neputinţă aflându-mă în faţa Catedralei Pogorârea Sfântului Duh din Cernăuţi.

În anii ’70 ai secolului trecut, părintele Serafim Dabija a fost o vreme preot în această Catedrală. Pe frontispiciul acesteia pe atunci se putea citi o inscripţie cu litere de câteva şchioape în limba română: „Unul în trei ipostasuri Dumnezeu”. Ea mărturisea că această catedrală a fost ctitorită de români.

Acum o lună am observat că inscripţia românească, pe care zbirii atei nu îndrăzniseră s-o răşluiască vreme de peste 50 de ani, lipseşte de la locul ei deasupra intrării. Unde e? mi-am întrebat prietenii cernăuţeni.

„Cu vreo jumătate de an în urmă, pregătindu-se de cei 600 de ani de la prima atestare a Cernăuţilor menţionat într-un zapis al lui Alexandru cel Bun, administraţia ucraineană a dat ordin ca inscripţia să fie dezbătută cu dalta şi aruncată la gunoi”, mi-a spus Vasile Tărâţeanu. Motivul?! Pentru că era în limba română.

Tot el mi-a vorbit de Biserica de lemn Sf. Nicolae, ctitorie românească din secolul XVI, căreia i s-a dat foc, ca în locul ei să fie ridicată ulterior o biserică ucraineană. De câteva luni în biserica de la Clocucica, în biserica Sf. Parascheva, în Catedrala Pogorârea Sfântului Duh, în care se oficia româneşte, limba română a fost interzisă.

Deşi încă în 1989 Primăria Cernăuţiului adoptase o decizie ca în fosta casă a lui Aron Pumnul să fie deschis Muzeul Memorial „Mihai Eminescu”, timp de aproape 20 de ani acest lucru nu s-a întâmplat. Casa ameninţă să se dărâme de la o zi la alta.
În ultimul deceniu de independenţă ucraineană, limba română a fost scoasă din Cernăuţi. Şcolile româneşti sunt închise una câte una. Buldozerele trec peste monumente, peste valurile cetăţii Teţina, peste morminte. În Cimitirul Central din acest oraş sunt distruse doar criptele cu inscripţii româneşti.
Tot autorităţile ucrainene acum câteva decenii au desprins masiva stemă de piatră a lui Ştefan cel Mare de deasupra porţii Cetăţii Albe, ca s-o ducă la Muzeul din Odesa, dar ea n-a ajuns nici până azi acolo, fiind sfărâmată pe drum de către „muzeiştii” care o scoaseră, lăsând în locul ei un gol, care doare ca o rană. Să fim noi cea mai bogată naţiune de pe glob, de nu ne pasă?! Alte popoare ar fi ţipat în gura mare, noi însă ne-am prefăcut că nimic nu se întâmplă.

Nicolae Iorga afirmase la sfârşitul secolului trecut că România e o ţară înconjurată de români. De români care abia dacă mai respiră. Care îşi vorbesc limba cu jumătate de gură. Care se ruşinează să-şi zică români.

Şi ei, dar şi românii de mai departe. Plecaţi de câteva secole, sau de câteva zile…
Am stat de vorbă de-a lungul anilor cu moldoveni din Caucaz, pe lângă Piţunda, care doar atunci când bocesc sau când cântă mai folosesc limba română, cu elevi de la Liceul „N. Bălcescu” din Gyula, cărora până şi limba română li se predă în… maghiară, cu meglenoromâni din câteva localităţi de lângă Taşkent, unica aşchie de neam românesc din lume care i se roagă lui Allah în limba română, cu consângeni din Transnistria în ale căror şcoli limba română se mai predă cu alfabet rusesc… (Nu cunosc încă dacă românii ce locuiesc în China au fost sau nu trecuţi şi ei la alfabetul chinez, voi afla…), şi am concluzionat: atâta timp cât aceşti conaţionali ai noştri ştiu că au undeva o Ţară care nu i-a uitat, găsesc şi vor găsi puteri suficiente în ei ca să nu-şi abandoneze limba, obiceiurile, sufletul…

Este foarte important ca românii de pretutindeni să-şi regăsească legăturile cu Ţara.
Atunci vom descoperi cu toţii că suntem o mare națiune (nu de moldoveni, valahi, vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni etc., ci de români), una dintre cele mai mari din inima Europei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.