LGBT şi decenţa normelor europene

Încă din 1993 am militat pentru dezincriminarea penală a relaţiilor dintre persoanele de acelaşi sex. Am contribuit apoi la constituirea Asociaţiei acestor persoane. Am militat şi voi continua să militez pentru ca ele să nu fie discriminate, contrar legilor interne şi tratatelor la care România este parte. Cu ocazia sutelor de vizite în penitenciare (în câteva rânduri împreună cu liderul Asociaţiei), am dat atenţie şi cazurilor în care deţinuţi LGBT erau victime ale unor abuzuri (nu o dată de nedescris!) din partea colegilor şi personalului.

Astăzi, însă, personal mă despart de cei care cer legalizarea căsătoriei între persoanelor LGBT în România. Prin urmare, voi susţine modificarea Constituţiei (capodoperă a “avangardiştilor” Iliescu şi Iorgovan) în sensul redefinirii căsătoriei. Am în vedere în primul rând specificitatea culturală şi religioasă a societăţii româneşti. Modificarea Constituţiei va răspunde obiecţiei discriminării persoanelor de acelaşi sex în raport cu heterosexualii. Principiul non-discriminării este comun, cum ştim, Constituţiei României, Convenţiei europene şi Cartei drepturilor fundamentale a UE. În privinţa dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii, însă, cele două tratate stabilesc inechivoc şi că acesta este “garantat în conformitate cu legile interne” (Convenţia prevede exclusiv căsătoria dintre bărbat şi femeie). Consecventă, CEDO a statuat repetat că statele nu pot fi obligate să permită căsătoria între persoanele de acelaşi sex (Hamalainen împotriva Finlandei – 2008 etc.). Dar deplin pertinentă va deveni pentru România, după amendarea Constituţiei, şi Convenţia ONU privind drepturile copilului: “familia este unitatea de bază a societăţii şi mediul natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor”.

În acelaşi timp, inclusiv pentru a evita litigii viitoare la CEDO şi pentru a se conforma standardelor preconizate deja la nivelul UE, Parlamentul va trebui să reglementeze „parteneriatul civil“. În cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei (2015) CEDO a decis, apreciez că rezonabil, că toate persoanele, indiferent de orientarea sexuală, au dreptul la o formă de uniune: fie căsătorie, fie „parteneriat civil”. Din Decizia amintită se cere reţinut accentul pe care Curtea îl pune în special pe “dreptul la susţinere materială reciprocă, dreptul la moştenire şi obligaţii comune”.

Experienţe recente din alte ţări indică o finalitate bine ţintită a legalizării căsătoriilor LGBT: obligarea Bisericii Creştine la oficierea acestor căsătorii. Ce va mai însemna o asemenea Biserică – obligată să-şi abandoneze astfel substanţial învăţătura, Sfintele Taine şi canoanele – îi e oricui uşor să înţeleagă. În 2009, căsătoriile LGBT au fost legalizate în Suedia (“campioana absolută a drepturilor omului”!). De atunci am ştiut bine ce va urma: în acelaşi an, Biserica Suediei (atât cât şi cum mai era cu adevărat Biserică) le-a acceptat şi ea. La un vot diferenţă al înalţilor ierarhi – şi aruncându-se, evident, singură în aer. O petiţie ulterioară a circa jumătate din preoţi condamnând oficierea acestor căsătorii a rămas fără consecinţe. Pentru ca în urmă cu nici două luni să se facă şi cel din urmă pas: prim-ministrul a avertizat că preoţii ori oficiază căsătoriile ori îşi caută altă slujbă.

Că ţinta la care mă refer aparţine în măsură infimă persoanelor de rând din comunităţile LGBT rezultă şi din remarca pe care cineva mi-a făcut-o de curând. În solicitarea dreptului la căsătorie, în special la cea religioasă, există o fractură de logică culturală. Atât timp cât te emancipezi zgomotos de tradiţie, e ilogic să revendici dreptul la o instituţie atât de… tradiţională.

Recomanda
Valerian Stan 21 Articole
Author