La ampla operaţiune chineză de implantare demografică şi geoeconomică în Africa SUA nu au putut răspunde cu aceleaşi arme, însă au folosit influenţa militară. Revolta din Libia este rezultatul acestei strategii, arată editorialul „Libia, în marele joc” publicat vineri de „Il Manifesto”.
„Din Libia pleacă nu numai familiile care se tem pentru viaţa lor şi imigrantii săraci din alte state africane. Sunt şi zeci de mii de „refugiaţi” care sunt repatriaţi de guvernele lor. Majoritatea sunt ingineri şi manageri ai marilor companii petroliere. Nu numai Eni, pentru care petrolul libian aduce 15% din vânzări, ci şi alte multinaţionale europene: BP, Royal Dutch Shell, Total, BASF, Statoil, Repsol. Sute de angajaţi ai Gazprom au fost obligaţi să părăsească Libia şi peste 30.000 de chinezi angajaţi ai companiilor petroliere şi de construcţii. O imagine a modului în care economia libiană este interconectată cu economia globală, dominată de multinaţionale.
Această structura economică este acum aruncata în aer ca rezultat a aceea ce nu este caracterizat ca o revoltă a populaţiei sărace, precum revoltele din Egipt şi Tunisia, ci ca un război civil, datorat unei sciziuni în rândul elitei conducătoare. Indiferent de cine a făcut prima miscare, ea a exploatat nemulţumirile faţă de clanul Gaddafi. Spre deosebire de Egipt şi Tunisia, revolta libiană a fost planificată şi organizată.
Reacţiile internaţionale sunt, de asemenea, simbolice. Beijingul s-a arătat foarte preocupat de evenimete şi a cerut „o întoarcere rapidă la stabilitate şi normalitate”. Motivul e limpede: comerţul sino-libian a crescut cu 30% doar în 2010, însă acum China vede cum întreaga structură a relatiilor economice cu Libia este pusă sub semnul întrebării. Moscova are o poziţie similară.
Semnalul de la Washington este diametral opus: preşedintele Barack Obama, care în cazul Egiptului a minimalizat represiunea din partea regimului Mubarak, a condamnat acum în termeni fermi guvernul libian şi a anunţat că Statele Unite pregătesc „o serie de opţiuni incluzând acţiuni pe care le putem aplica singuri sau pe care le putem coordona împreună cu aliaţii noştri, prin intermediul instituţiilor multilaterale”. Mesajul este clar: există posibilitatea unei intervenţii SUA-NATO în Libia, sub pretextul opririi vărsării de sânge. Motivul real este de asemenea clar: dacă Gaddafi este înlăturat, SUA pot înlătura întreaga structură a relaţiilor economice ale Libiei, deschizând drumul multinaţionalelor din SUA, până acum excluse din exploatarea resurselor Libiei. Statele Unite pot controla resurse de care depinde Europa şi care alimentează şi China.
Aceste evenimente fac parte din marele joc de redistribuire a resurselor africane, în care a aparut o confruntare în special între China şi SUA. China, care este prezentă în Africa cu peste 5 milioane de muncitori şi manageri, construieşte infrastructură şi fabrici în schimbul petrolului şi a materiilor prime. SUA, care nu pot concura la acest nivel, îşi pot însă folosi influenţa pe care o au asupra forţelor armate ale marilor state africane, pe care le antrenează prin Africa Command (AFRICOM), instrumentul lor de penetrare a continentului. NATO intră şi ea în joc, fiind aproape de a încheia un parteneriat militar cu Uniunea Africană, care include 53 de state.”
Sediul noului organism Uniunea Africană-NATO se află deja în construcţie la Addis-Abeba, o clădire modernă, finanţată cu 27 de milioane de euro de către Germania, numită „Clădirea păcii şi securităţii”.
Peste ocean, în aceeaşi zi de 25 februarie, „Washington Post” publica editorialul „E timpul să fim fermi cu Libia”, care subliniază importanţa implicării SUA din raţiuni umanitare, necum economice.
„Forţele aliate lui Gaddafi, fiii lui, o parte a liderilor militari, mercenarii pe care i-a adus din alte ţări africane ştiu că luptă pentru viaţa lor. Au deschis focul cu armament greu asupra protestatarilor neînarmati. Lunetiştii au tras asupra participanţilor la înmormântări. Au terorizat oraşele trăgând la întâmplare pentru a-i face pe oameni să rămână în case. Dacă forţele lui Gaddafi vor fi înfrânte, răzbunarea va fi cruntă.”
„Miercuri, în primele declaraţii mai ample despre criză, Obama a avertizat că „guvernul libian are responsabilitatea de a nu recurge la violenţă.” Deşi corecte, aceste cuvinte sunt prea slabe (…) Statele Unite trebuie să ceară NATO să impună o zona de interdicţie aeriană pentru avioanele lui Gaddafi şi sa anunţe că spaţiul aerian libian este monitorizat. Nu este obligatoriu să aplici imediat un asemenea ordin. Ideea este să-i influenţezi pe cei care au de ales între a urma sau nu ordinele lui Gaddafi. Prin radio, televiziune şi internet, SUA şi aliaţii lor trebuie să acopere Libia cu mesajul că regimul Gaddafi nu mai are legitimitate. Guvernul chinez ar putea să nu fie mulţumit de o asemenea „imixtiune”, iar ruşii la fel. Dar Gaddafi este un caz special, după cum pot spune cei care i-au urmărit ultimele apariţii. Discursurile aiuritoare şi amăgitoare despre cum protestatarii sunt drogaţi? Promisiunea de a ucide sau de a fi ucis? Acesta este un psihopat sau un sociopat, nu un om de stat.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.