Lista lui Hodor face valuri și pute

Gluma se îngroașă pe zi ce trece. Eu credeam că nu-i decît o mică diversiune meșteșugită de băieții cu ochi albaștri pentru a acoperi scandalul protocoalelor. Ține, ține! Nu ține, facem noi altele! M-am trezit pe neașteptate cu un e-mail semnat de un român din SUA, prin care îmi cere detalii despre violențele comise asupra sa în ianuarie 1991 la București. Poate știu ceva, zice el, dacă tot am fost între cei implicați în supravegherea străinilor!?!?

Așadar, lista lui Hodor produce efecte. Minute întregi am rămas încremenit și nedumerit! Ce vrea româno-americanul de la mine? Dacă era ziarist, nu știa ce făceam în 1990-1992 și mai tîrziu? Din cîte știu, nu biroul său a fost devastat de mineri în 1990, ci România liberă și Expres! Am încercat să-mi amintesc mai bine de anul 1991. Ce a fost? Chiar atît de repede oamenii uită de momentele acelea în care strada și presa au făcut pentru democrație mai mult decît partidele politice? Și cine l-a molestat pe Dan Giurca (Petreanu)? Toată compasiunea pentru Dan Giurca (Petreanu). Mă tem că îl dezamăgesc. Nu-mi amintesc de el nici ca fotojurnalist. Îmi amintesc doar de Roni Petreanu (dacă o fi vreo legătură între ei). Pentru lămurirea incidentului său, n-am cu ce să-l ajut. Nici dacă întrebarea sa ar fi o ironie, o strîmbă sau o greșeală de adresare. Nu-mi amintesc decît de fața plină de sînge a colegului meu Marius Herghelegiu, pe atunci tînăr reporter abia venit de la Iași. De la o demonstrație, nu-mi amintesc data, a venit la redacție cu ochii umflați și buza spartă. Și plin de sînge. Și mi-a spus că la demonstrația la care îl trimisesem să scrie, el și alți ziariști s-au trezit fugăriți de un grup de polițiști cu alură de bătăuși pregătiți. „Fugeau ca niște campioni. Se vedea că erau antrenați. Au sărit direct spre noi, hotărîți să ne bată. Ne-am salvat cu fuga și cu săritul prin curțile oamenilor și mai ales pe la Ambasada americană!“

I-am telefonat atunci ministrului de Interne Doru Viorel Ursu și i-am cerut o întrevedere de cîteva minute. Dacă nu mă înșel, și el a povestit scena într-o carte. Omul era din noul val și după bătăile de la mineriadă, care au dus la debarcarea generalului Chițac, anunțase că vrea liniște și respectarea legii. Ministrul de Interne m-a primit în biroul său impunător, unde i-am relatat pe scurt despre bătaia încasată de reportul de la Expres și de ceilalți jurnaliști. Și, fără să lungesc vorba, l-am avertizat că la următoarea violență la adresa ziariștilor ne vom organiza și noi, vom porni cu mașinile prin oraș și ne vom răzbuna pe polițiștii pe care îi vom găsi pe străzi și prin intersecții.

Am exagerat apăsînd pe fiecare cuvînt și am ieșit trîntind ușa de la biroul său. Îmi aduc aminte că în spatele meu am auzit sunetul discret al cîtorva bucăți de tencuială căzute de pe lîngă tocurile ușii duble.

Nu ne-au mai bătut. Dar ne-au confiscat aparatele foto. La puțină vreme după, am trimis doi oameni, o jurnalistă (se numea Roxana, celălalt nume îmi scapă; ţin minte că a emigrat în Canada) și un fotoreporter, să vadă ce s-a întîmplat cu vilele conspirative ale fostei Securități. Am făcut o listă cu clădirile fără firmă despre care auziserăm că aparținuseră Securității. Mai lucrează cineva în ele, sau noua Securitate, botezată SRI, trage la greu în aceleași locuri? N-a durat mai mult de o oră de la începerea documentării. La a doua clădire fotografiată au ieșit doi: un ofițer și un soldat înarmat. Ofițerul a confiscat aparatele fotoreporterului și reportofonul Roxanei. Speriată de moarte de ținuta militară și de prezența unei arme, fata a izbucnit în plîns.

Am sunat la SRI și am cerut un contact la conducere. Mi-au făcut legătura cu un general Stan. L-am avertizat că în cazul în care nu ne restituie imediat aparatele, anunțăm toată presa străină aflată pe la Intercontinental. Foarte politicos, generalul Stan ne-a cerut scuze și a spus că ne trimite imediat aparatele cu un soldat. I-am spus că nu primim nici un soldat. Dacă nu vine generalul care ni le-a confiscat, să nu vină nimeni. Într-o oră, la sediul redacției din strada Batiștei s-a prezentat un general, cu o pungă de plastic în care erau aparatele noastre. Dar fără film. Pentru orice eventualitate, fusese scos și voalat.

S-a descheiat la tunică și ne-a arătat pieptul acoperit de cămașă. „Vedeți că nu sunt înarmat“, a zis el. „Nu-i nimic, acum suntem înarmați noi.“ Și am scos pe masă un alt reportofon pentru înregistrarea convorbirii. N-a vrut să răspundă la nici o întrebare. S-a ridicat și cînd a ieșit din micuțul nostru birou, a dat peste ziariștii străini care îl așteptau la ușă. A băgat viteză mai ceva ca un iepure. De atunci, nu ne-au mai confiscat aparatele. Dar ne-au blocat la tiraje. Cînd publicam cîte o știre mai neplăcută pentru SRI sau un material despre directorul SRI Virgil Măgureanu, își trimiteau ofițerii să cumpere toate revistele Expres de la chioșcuri. Unii dintre ofițeri le cumpărau pe banii primiți de la SRI și le revindeau pe sub mînă distribuitorilor la un preț mai mic. După 25 de ani am aflat că ne lucrau și la firmele de difuzare. Aveau oamenii lor și aceia măreau numărul retururilor la revista Expres și contabilizau exemplarele vîndute la publicațiile care erau de partea FSN și, mai apoi, a FDSN. Și, bineînțeles, a SRI, căci începuseră deja să aibă publicațiile lor. În cele din urmă, am supraviețuit. Nu ne puteau bloca peste tot. În schimb, au încercat să ne strecoare oameni în redacție. Au trimis foști colaboratori și informatori să se infiltreze în redacția Expres. Unul dintre ei a venit și ne-a deconspirat tărășenia, revoltat că este pus să facă același lucru la care fusese obligat înainte de 1989. L-am rugat să accepte. A devenit colaborator. Se ducea să se vadă cu ofițerul său de legătură pe cine știe unde. Și-i raporta căpitanului Bucur (dacă așa l-o fi chemat), care îl trimisese în redacție. Și-i spunea ce facem în redacție și ce urmează să scriem și noi înregistram, îl fotografiam de departe cu aparatul cu teleobiectiv și îl filmam cu o cameră VHS, ca să avem dovezi. Mirel Curea (prim redactor-șef adjunct la Evenimentul zilei de astăzi) a transcris discuțiile înregistrate și le-am publicat exact cînd Virgil Măgureanu se lăuda la TVR că SRI-ul nu mai are nici o legătură cu fosta Securitate. Căpitanul Bucur a fost dat afară (ne-au mințit, pentru că mai tîrziu am aflat că l-au retras undeva în provincie), iar articolul nostru a fost republicat în Washington Post și reluat în International Herald Tribune.

N-are rost să mai continui cu poveștile despre această luptă surdă, tăcută, cu oameni strecurați în redacții, cu documente false, cu fete trimise la angajare, cu scrisori, telefoane, înregistrări, cu crize artificiale de hîrtie, cu un adevărat concurs între SRI și Doi ș’un sfert, SIE și Informații militare de a se agăța de noi și de celelalte ziare și radiouri și, mai tîrziu, de televiziuni. În toți acești ani, serviciile secrete de extracție comunistă nu ne-au tratat aproape niciodată ca pe niște ziariști, ci ne-au privit pe aproape toți ca pe niște iresponsabili, ca pe niște derbedei, ca pe niște dușmani ai României. Ei se considerau inima și esența patriei, noi – golanii dispuși să o vîndă, să o trădeze, să mutileze democrația păstrată și concepută de ei în birouri. Numai ei erau depozitarii istoriei și ai viitorului, în vreme ce noi eram socotiți tot ce poate fi mai rău pentru țară. Și nu am fi devenit buni decît dacă traduceam în scris ideile și planurile lor și ceea ce le-ar fi plăcut lor să se spună despre ei și despre Ceaușescu. Sau ceea ce au ordonat ei.

Sunt tentat să cred că și această listă a lui Hodor a apărut tot dintr-o asemenea rațiune. În loc ca tinerii cercetători să caute și să-i dovedească pe lucrătorii Securității și ai SRI implicați în crime și încălcări grosolane ale legii, ei se avîntă în presupuneri pe seama celor care critică, acuză sau pun probleme pentru SRI și fosta Securitate. Deștepți băieții! Scapă ei și îi înfundă sau îi fac de cacao pe cei pe care i-au folosit ori îi încurcă. Minunată găselniță și scîrboasă îndeletnicire!

Explicațiile listei lui Hodor pot fi multiple. Nu le cunosc, dar, în ce mă privește, nu au nici o acoperire serioasă. Nu am făcut (conștient) parte din nici o operațiune și nu am semnat nimic. Punct.

Dan Giurca (Petreanu) din SUA ia de bună alegația (zisă fără dovezi) cu informatorul unității de Securitate responsabilă cu spionarea diasporei românești (???) și mă întreabă cum văd eu cele patru acte teroriste comise de Securitate pe 23 decembrie 1990 și pe 11-13 ianuarie 1991. Și situația sa de om molestat în ianuarie 1991. Nu de alta, dar și el este un membru al diasporei!

Nu-mi rămîne decît să-l trimit la tot ce am scris înainte de 1989 și după. Dacă mi-ar indica o adresă, i-aș trimite și volumul meu intitulat „Români, vi se pregătește ceva“.

În ceea ce privește interviul meu cu marea actriță Elvira Popescu, singurul acordat vreodată presei din România după 1940, aceasta este o altă poveste. Și lungă și frumoasă și despre care am mai scris în acești ani.

Dar cu mai multe detalii despre întîlnirea mea cu Elvira Popescu, precum și despre ofițerul care răspundea de revista Flacăra în acea vreme, într-un alt material în ziarul Cotidianul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.