Macarie ieromonahul – „Dascălul Școalelor de Musichie” și cărțile sale

În vremea când la Curtea domnească a lui Ioan Caragea începeau să se audă acordurile muzicii apusene, la Mitropolie și în mănăstirile din țară călugării se trudeau să traducă din grecește în românește cântările bisericești. Unul dintre aceștia era ieromonahul Macarie (cca. 1770-1836), cel care va alcătui și publica cele dintâi cărți de muzică românească. Înzestrat cu o voce frumoasă, Macarie își făcuse ucenicia pe lângă vestiții „dascăli” ai epocii, învățând psaltichia în limba greacă. Și-ar fi dorit să cânte irmoasele și catavasiile și în românește, dar puține dintre ele erau tălmăcite. Traducerea cântărilor în limba română era foarte dificilă, pentru că versurile trebuiau să se armonizeze cu melodia. Smeritul monah și-a asumat această sarcină și cu muncă asiduă, evlavie și inteligență a reușit să alcătuiască primele ediții românești ale principalelor cărți de cântări bisericești. Nu numai că le-a „rumânit”, dar le-a și transpus în notația nouă a muzicii psaltice, fără a se îndepărta prea mult de linia melodică a originalelor grecești. A compus el însuși diferite cântări și a lucrat și în tipografie, făcând corectura paginilor acoperite cu întortocheatele șiruri de  semne ale notației psaltice. Cele cinci cărți publicate de ieromonahul Macarie între anii 1823 și 1836 au devenit în timp lucrări de referință ale muzicii psaltice românești. Unele au servit multă vreme ca manuale de muzică bisericească. Astăzi, ele sunt bunuri de preț în colecțiile muzeelor și bibliotecilor și o importantă sursă de documentare pentru cercetători.

Născut în jurul anului 1770 la Perieți (jud. Ialomița), Macarie a intrat din copilărie la mănăstirea Căldărușani, învățând carte sub îndrumarea monahilor cultivați care viețuiau acolo. Remarcând  talentul său muzical, mitropolitul Dosithei Filitti (1793-1810) l-a luat sub protecția sa, înlesnindu-i studierea limbii grecești  și a psaltichiei. Muzica psaltică trecea în acele vremuri prin mari transformări. Reformarea muzicii bisericești propusă de trei profesori de la Şcoala patriarhală din Constantinopol a fost aprobată în 1814 de  Patriarhia ecumenică. Ei au simplificat vechea scriere muzicală și au introdus un nou sistem de notație a muzicii psaltice, care s-a răspândit cu rapiditate în lumea ortodoxă.

În Țara Românească noua metodă a fost predată de profesorul grec Petru Efesiul, care a deschis în 1816 o școală la biserica Sf. Nicolae Șelari din București iar ieromonahul Macarie s-a numărat printre cei dintâi elevi ai săi. Toate cărțile de cântări urmau să fie transpuse în noua notație, dar transcrierea lor manuscrisă dura mult și costa scump. Petre Efesiul a reușit să confecționeze matrițe de tipar pentru semnele de psaltichie, cu care a tipărit  la București  în 1820 Noul Anastasimatar și Scurt Doxastar. Acestea erau însă în limba greacă, iar românii doreau cu ardoare să poată avea cărți de cântări și școli de muzică în limba națională. Alegerea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu (1819-1821) a deschis calea înfăptuirii acestor vise.

În 1819, Dionisie Lupu a înființat la Mitropolie Școala de muzică bisericească în limba țării și în 1820 l-a numit „epistat” (director) pe Macarie, care avea deja renume de psalt și dascăl de „psaltichie” desăvârșit, de profund cunoscător a „sistimii” vechi și noi dar și de bun orator. Totodată l-a însărcinat cu traducerea cărților de cântări necesare slujbei bisericești cu promisiunea de a i le tipări la Buda. Izbucnirea revoluției  din 1821 a provocat închiderea școlii și refugierea mitropolitului și a multor localnici în Transilvania. Macarie și-a luat manuscrisele și a plecat la Sibiu, cu speranța că va găsi fonduri pentru publicarea traducerilor sale. Aici s-a asociat pentru tipărire cu vestita Casă de comerț  Hagi Pop,  prin intermediul căreia a încheiat un contract cu Tipografia călugărilor armeni din ordinul mechitarist din Viena. În cursul anului 1823, cu binecuvântarea noului mitropolit, Grigore al IV-lea Dascălul (1823-1834),  au apărut la Viena trei cărți esențiale pentru muzica psaltică românească: Theoreticonul, Anastasimatarul  și Irmologhionul.

În 1827, ieromonahul Macarie, numit între timp „Dascălul Școalelor de Musichie a Patriei”, a publicat o nouă traducere din greacă numită Tomul al doilea al Antologhiei, care este de fapt un volum de sine stătător cuprinzând slujba Utreniei. Cartea a fost imprimată la Tipografia Mitropoliei cu matrițele de semne muzicale cumpărate de la  Petre Efesiul. În februarie 1836, a publicat la Tipografia Episcopiei din Buzău ultima sa lucrare, intitulată Prohodul Domnului, care cuprinde cântările din Vinerea Patimilor. În martie, a  început pregătirea pentru tipar a următorului volum din Antologhie, dar un atac de „dambla” survenit în august l-a imobilizat la pat. Se pare că ieromonahul Macarie s-a stins din viață la sfârșitul anului 1836, la mănăstirea Viforâta, unde sora sa era stareță. Astfel se încheia drumul celui care a fost: „o îmbinare de talent, de credință în Dumnezeu și de patriotism curat” (după caracterizarea făcută de principalul său biograf, părintele Nicolae M. Popescu).

Surse imagini: Biblioteca MMB

1 Pag. de titlu a Anastasimatarului (Viena, 1823)

2 Pag. din Anastasimatar

3 Pag. din Irmologhion (Viena, 1823)

4 Pag. de titlu a cărții Tomul al doilea al Antologhiei (București, 1827)

Surse bibliografice:

Nic. M. Popescu, Viața și activitatea dascălului de cântări Macarie ieromonahul, București, 1908.

Macarie Ieromonahul. Opere I. Theoreticon. Ediție îngrijită, cu un studiu introductiv și transliterare de Titus Moisescu, București, Editura Academiei, 1976.

Text scris de Daniela Lupu/Muzeul Muncipiului Bucuresti

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.