Mâna albă (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Din păcate, Gibbon nu se ocupă de Apollonissimus. Și prea puțini alți autori o fac, iar cei ce sunt interesați de Messia Purgatoriului se întrec doar în a da versiuni diferite acelorași întâmplări. Dacă toți sunt de acord că acela pe care scribul îl

numește Al Patruzeci și patrulea este cel ce a sădit în popor credința în măreția lui Heraclius, împăratul ajuns mai mult ca oricare altul „isapostoles” (prinț egal cu apostolii), părerile se scindează când unii îl fac pe Messia Purgatoriului să-l însoțească pe august la Ierusalim, iar alții pretind că el ar fi fost cel ce l-ar fi reprezentat pe bazileu la triumful organizat la Constantinopol. Fiecare parte își aduce argumentele cu amănunte de epocă și scribul nu are nici calitatea și nici dorința de a face pe judecătorul adevărului. Fapt este că triumful a avut loc simultan și că – s-ar putea spune – acesta a fost momentul cel mai glorios al lungii istorii a Bizanțului. Resimțit de întreaga populație ca atare. Anul 619 de după Christos a fost perceput de către oameni drept o culme de care trebuie să te bucuri, întrucât după ea nu mai poate veni decât declinul. Poeții vorbesc despre „Ziua nunții”, uitând pentru o clipă de Sfârșitul atât de apropiat, anticipat de generații și tot amânat. Monahii, „cetățenii Cerului”, participau și ei la entuziasmul general, restituirea crucii către Ierusalim dându-le motivul sublim. Doar Apollonissimus nu înceta să predice Purgatoriul, să tragă semnale de alarmă și să amintească mereu că viața nu este decât o încercare, că și bucuriile nu trebuie trăite decât sub această exigență. în timp ce Imperiul Sassanid se prăbușea, dispărând „dușmanul istoric”, în timp ce în vest numeroase state se nășteau și Europa toată clocotea în magma noii deveniri, iar în est Islamul se afla pe pragul de bătaie al apropiatelor irezistibile cuceriri, lumea voia să se bucure. Și, pentru întâia oară, Apollonissimus nu mai oferea ceea ce se aștepta de la el, ci, dimpotrivă, strica sărbătoarea. Și, ca prin minune, lumea percepea din nou gravul defect de vorbire al oratorului, acea bâlbâială pe care se obișnuise s-o ignore atâția ani. Brusc, relațiile dintre Messia Purgatoriului și bazileu s-au înrăutățit și Al Patruzeci și patrulea a trebuit să plece.

Cum de n-a fost anihilat cu totul este greu de explicat, chit că dispunem de mai multe descrieri ale acestui conflict atât de neașteptat, descrieri ce nu coincid, iar scribului i se par, de multe ori, de suprafață. Indiferent dacă Messia Purgatoriului l-ar

fi însoțit pe împărat la Ierusalim sau dacă l-ar fi reprezentat la Constantinopol, continuarea ne arată, în toate variantele, un Apollonissimus devenit subit malefic din toate punctele de vedere. Scribul nu împărtășește părerea că Al Patruzeci și patrulea s-ar fi schimbat, nici că ar fi trădat și ar fi trecut de partea unor complotiști cât timp împăratul se afla în campanie, și crede cu atât mai puțin că bazileul n-ar fi vrut să mai împartă gloria cu un personaj de care îl legau afinități vinovate, momentul abdicării la însemnele purpurei cerându-i și alte renunțări omenești.¹ Mai degrabă, scribul găsește potrivită o expresie de-a lui Țipor, cel cu care Al Patruzeci și patrulea va pleca din capitala Imperiului:

„Heraclius n-a înțeles și nu va înțelege vreodată că nu numai Speranța, ci și Deznădejdea ne mână din urmă. Una fără cealaltă n-ar avea nici un înțeles.” Și mai adaugă Țipor: „De data asta a învins Speranța…”

Însă va veni și vremea Deznădejdii…

Drumurile lui Apollonissimus, după acea dată, se vor precipita și vor deveni tot mai fantastice în imaginația celor ce-l vor urma, cu pana lor, una sau două generații mai târziu. Nici din scrierile atribuite lui Apollonissimus însuși nu vom putea reconstitui vreodată cu certitudine acel itinerar. Dacă din Pentalogos mai putem trage câteva concluzii utile pentru biografia personajului, cei zece ani de la fuga din Constantinopol până la venirea la Lerins (circa 629-639) vor fi strânși apocrif într-un Decalogos al lui Messia al Purgatoriului, operă profund coruptă, puternic tezistă și scrisă la cel puțin cincizeci de ani după moartea autorului ei oficial. O a doua variantă, păstrată la Lerins, este și mai coruptă, dar are măcar avantajul de a ne indica direcția în care se îndreaptă mitul lui Apollonissimus, înainte de a intra în conspirativitate mistică și apoi în uitare.

Dintr-o biografie în limba arabă a Celui de Al Patruzeci și treilea, știm că, în urma accidentului care i-a cauzat moartea, Daedalion, înainte de a-și da duhul, s-ar fi adresat numeroșilor săi copii, dar și-ar fi întors capul spre Apollonissimus, pe care l-ar fi interpelat cu un „Fiul meu!” ca o implorare. După care ar fi murit. Ceea ce voia să spună că, deși și-a recunoscut toți descendenții, ultimu-i gând se oprea la urmașul său cel mai drag. Și, într-adevăr, Al Patruzeci și patrulea se afla în perioada aceea la Roma, unde l-a mânat fuga. însă după moartea tatălui, cu care se pare că a reluat totuși contactul, și după ce a văzut că nu mai are pe nimeni apropiat la Roma și părându-i-se, poate, că vechea capitală a Apusului nu-i mai oferă suficientă securitate, Messia Purgatoriului a plecat mai departe într-un zig-zag al parcursului, neoprindu-se niciunde prea mult timp, dispărând uneori un an-doi cu desăvârșire și reapărând în cu totul altă parte a lumii. Scribul a reconstituit un itinerar aproximativ: 629 Constantinopol – 630 Roma – 630 Boemia, Imperiul slav al regelui Samo – 632 Primul Imperiu bulgar – 634 Irlanda – 636 încercare nereușită de a ajunge la sveari – 638(9) Francia, oprit de a pătrunde în Metz. La moartea lui Dagobert, alungat de peste tot, se refugiază la Lerins, unde va rămâne până în jurul lui 643. Aceasta va fi halta cea mai prodigioasă a peregrinărilor sale, aici va formula bazele teoretice ale doctrinei (aici va scrie mult, însă în nici un caz acel Decalogos, de care am mai amintit și care în mod cert nu-i aparține). Aici se va despărți definitiv de Țipor.

Cei zece ani, astfel rezumați, nu ne spun nimic. Dar tocmai ei au fost cei ce i-au dus faima din Constantinopol în aproape toată Europa. Apollonissimus a parcurs imensele distanțe pe jos, însoțit aparent doar de Țipor, și-a propagat ideile în sate și în orașe (combătut peste tot de un Țipor amuzat), a răspândit mereu ideea că întreaga viață nu este decât o anchetă a Judecătorului Suprem, unde fiecare răspunde prin faptele de zi cu zi. Pentru că încercările la care suntem supuși sunt deseori dure, tradiția l-a făcut pe Messia Purgatoriului să fie precedat întotdeauna de epidemii, cutremure, inundații, comete, nașteri monstruoase, secetă sau năvăliri pustiitoare. Ef însuși îi deschidea calea, iar Apollonissimus venea cu un uriaș registru pentru a nota modul cum a răspuns fiecare muritor la încercările la care a fost supus. Pictorii flamanzi au descris grozăviile Judecății și vom găsi la Bosch teribilele experiențe, însă și un apostol trecând printre cei vii, prevenindu-i. Respectivul apostol va reprezenta ceea ce a mai rămas din mitul pierdut al lui Apollonissimus.

Regatul slav al regelui Samo s-a constituit în Bavaria după eșecul asediului slavo-persano-avar al Constantinopolului. Samo însuși a fost un negustor franc, bun organizator și exemplu excelent pentru faptul că totul e posibil în istorie și de aceea istoria este atât de puțin capabilă să conserve coerent evenimentele. Deci Samo, de origine francă, întemeiază un „imperiu” slav. (Ghilimelele sunt născute dintr-o răutate gratuită a scribului, imperiul acela chiar a existat.) Imperiul slav se afla în Boemia, iar Samo s-a remarcat printr-o victorie tocmai împotriva francilor din care se trăgea, victoria de la Wogastisburg. în locul acela, cu atâtea contradicții pentru prejudecățile istorice ale scribului, viața se derula mai firesc decât în formațiunile tradiționale. Apollonissimus a fost primit la început cu interes, apoi prezența lui a devenit sâcâitoare. Viața oferea acolo o oază de stabilitate și lumii nu-i mai convenea să i se aducă mereu aminte că n-are voie să se bucure nici măcar de o siguranță atât de efemeră. Noul stat (care se va destrăma după numai treizeci de ani, la moartea fondatorului și cu aportul urmașilor dezbinați ai aceluiași) a încercat să-și creeze o cultură și o civilizație proprie. Venirea lui Apollonissimus a avut loc la momentul cel mai potrivit, dar propagarea grozăviilor nu se armoniza cu o suprastructură ce încerca să prindă rădăcini, ci cu una ce ar fi ajuns de acum în declin. Messia Purgatoriului oferea prea puține speranțe și prea multe regrete. într-un loc nou, se simțea nevoia inițiativei și nu a pocăinței.

Nici Imperiul bulgar din sudul Rusiei contemporane scribului nu reprezenta un loc mai potrivit pentru Messia Purgatoriului. Și acesta era un teritoriu în care magma fierbea în adâncuri, și nici bulbucii ieșiți la suprafață sub forma acestei formațiuni tinere nu vor dăinui mai mult de douăzeci de ani. Și pe acel teren atât de fragil se simțea nevoia unui cu totul alt discurs. Polemicile publice dintre Apollonissimus și Țipor înfățișau un Messia al Purgatoriului tot mai încruntat și un evreu tot mai ironic. Spre deosebire de Imperiul Iui Samo, unde lumea fusese mai deprinsă cu trecerea a tot felul de misionari și unde influențele catolice erau puternice, între bulgari sfidarea lui Țipor era mult mai ușor de acceptat. Ca orice negare a unei științe dificile și necunoscute. Neinterpretând nici spusele lui Țipor și nepricepând nici tâlcul vorbelor lui Apollonissimus, oamenii acceptau respingerea ignorantă, mai ales dacă aceasta era veselă, deci mai confortabilă. în consecință, Al Patruzeci și patrulea a trebuit să plece și din această nouă patrie adoptivă. în schimb, pe Țipor localnicii au vrut să și-l păstreze și să-i ofere onoruri. O comunitate întreagă chiar ar fi trecut la religia evreului. însă acesta nu l-a părăsit pe Apollonissimus și a plecat mai departe cu el.²

Apoi, din nou, din est în vest. Un lung drum până în Irlanda. Numeroase peripeții. începutul marilor minuni ale lui Apollonissimus: munți mutați din loc, corăbii scufundate în mări despre care astăzi nu mai știm nimic și pe care nu le mai putem localiza, incursiuni în lumi subpământene și întâlniri cu ființe fantastice. „Cea de-a doua călătorie a lui Apollonios din Tyana pe vremea împăraților Heraclius și Constans Pogonatul”, un op bogat colorat și păstrat în două variante sensibil diferite la Ferme zu Chiuso și la Lerins, reprezintă un roman de aventuri miraculoase ale taumaturgului contemporan cu Christos și revenit pe lumea aceasta șase sute de ani mai târziu. Că este vorba despre același personaj cu Cel de Al Patruzeci și patrulea o dovedesc predicile apocaliptice, chiar și apelativul consemnat („Messia Purgatoriului”), precum și vagi amănunte biografice comune. Interesant este că și în aceste manuscrise Apollo- nissimus fuge de un Heraclius supărat și va fi privit cu bunăvoință de către Pogonat. Textele – destul de puțin asemănătoare în întâmplări, așa cum scribul a mai arătat – reprezintă un amestec între epopeile clasice grecești și romanele de aventuri fabuloase ale evului mediu de mai târziu. Cea mai severă morală creștină conviețuiește cu motive păgâne, în special grecești, zeități romane se întâlnesc pe cărări de țară cu misionari și călugări ai unor ordine contemporane cu Al Patruzeci și patrulea sau fondate mai târziu. Drumul acesta de-a curmezișul continentului, într-un itinerar ce nu poate fi identificat fiindcă nu respectă toponimii și căi de acces convenționale și fiindcă o mare parte a călătoriei se petrece pe tărâmuri fantastice, de obicei subterane, drumul acesta oferă materia primă pentru misteriosul Decalogos. „Cea de-a doua călătorie a lui Apollonios din Tyana…” este un roman de senzație: Decalogos-ul reprezintă o succesiune de sentințe moralizatoare, unde experiența acumulată se confundă, uneori, cu pilde sprijinite de întâmplări cu valoare didactică. Aceasta este legătura: pe cât de fantastică, pe alocuri captivantă, libertină uneori până la anularea oricărei pudori prima scriere, pe atât de rigidă, severă și uscată este cea de-a doua; făcând dese trimiteri una la cealaltă, se naște comunicarea atât de stranie între credință și desfrâu, între sobrietate și joc, între post și abundență, toate atât de specifice artei ce tocmai se năștea.

În Irlanda, atmosfera va fi din nou alta. Aici Messia Purgatoriului își va găsi mult mai ușor auditoriul ideal, fiindcă aici nu va trebui să lupte cu prejudecățile încetățenite în Bizanț sau la Roma. Creștinismul irlandezo-scoțian, independent de Roma, era dornic de a-și completa propriii sfinți. Elevii lui Columban erau suficient de puternici pentru a predica și pe continent. Gallus a fondat un ordin în Alemannia, iar Apollonissimus a ajuns în Britannia tocmai atunci când din sudul Scoției încep să se reverse numeroși monahi ai creștinismului propriu-asumat. Se pare că Al Patruzeci și patrulea și Țipor ar fi rămas mai mulți ani în Extremul Occident, că au făcut numeroase expediții pe printre franci. Astfel că pedeapsa cu moartea plana pe întregul teritoriu al francilor asupra capului lui. Dar nici între hotarele Imperiului prezența sa nu mai era dorită. Apollonissimus și Țipor se vor refugia la Lerins.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.