În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Scribul a anticipat popasul acesta, de aproximativ patru ani de recluziune, cel mai prolific răstimp din viața fiului lui Daedalion. Aici își va scrie Al Patruzeci și patrulea cea mai mare parte din operă – iar mănăstirea îi va păstra manuscrisele –, de aici va purta o lungă corespondență cu mai mulți episcopi; tot în perioada aceasta se va acutiza polemica atât de ciudată cu Țipor. Acesta nu s-a refugiat pe Insula Mică, la mănăstire, ci pe celălalt ostrov, unde, până nu de mult, era indicat să nu te avânți, locul având un renume rău, spunându-se despre el că ar fi reprezentat cuibul tuturor piraților și bandiților uscatului. (Printre altele, legenda vorbea până și de faptul că primii reprezentanți ai Mâinii Albe s-ar fi stabilit pe Insula Mare de la Lerins, că acolo și-ar fi depozitat averile răpite din toată lumea, că acolo s-ar fi întâlnit deseori cu Ef spre a face planuri împreună pentru noi incursiuni. Insula Mare ar fi fost brăzdată de o rețea de galerii subpământene, săpate direct în stâncă prin munca silnică, distrugătoare, a miilor de dispăruți de pretutindeni, galerii ce duceau pe sub mare în mai toate colțurile lumii acesteia, însă și la porțile altor tărâmuri, unde se retrăgea din când în când Ef. Timp de veacuri, Insula Mare Lerins a fost înconjurată de un nimb înfricoșător, faimă de care nu se va elibera complet niciodată. Cu atât mai neobișnuită era senzația permanentă a călugărilor din mănăstirea aflată într-o asemenea vecinătate, călugări care erau efectiv încredințați că se găsesc într-o oază din mijlocul unui univers dezlănțuit, misterios și dușmănos, astfel încât era preferabil să nu părăsești niciodată incinta, orice ieșire putându-se transforma într-o aventură fatală. Poate că bunul cititor își mai amintește de unul dintre strămoșii Celui de Al Patruzeci și patrulea, strămoș care a îndrăznit să cerceteze o ruină din adâncul pădurii ce înconjura mănăstirea și poate că mai ține minte și cumplita experiență trăită de acela și de fratele Ioan, experiență prevestită în taină și mare, ajungând până în locuri total necunoscute, că Apollonissimus ar fi adăstat câteva luni pe o insulă pustie, unde n-ar fi mâncat în tot acel timp nimic, ci s-ar fi hrănit doar cu apa de ploaie care se aduna într-o gaură din stâncă. Acolo ar fi fost primul loc unde a început Al Patruzeci și patrulea să renunțe la cuvânt. Acolo i-ar fi întâlnit pentru prima oară pe sveari și le-ar fi oferit refugiu și merinde, dar și cadouri consistente scoase din ascunzători de sub pământ.1
În timpul interminabilelor posturi ale lui Apollonissimus, Țipor se hrănea normal, conform cu credința și cu preceptele după care se orientase în întreaga-i viață. (în preajma Celui de Al Patruzeci și patrulea se spunea că nici un obiect material nu era o problemă de a fi procurat, dacă Al Patruzeci și patrulea era de acord să ți-l dea.)
Niște călugări irlandezi, deveniți discipoli ai lui Messia al Purgatoriului, l-au întrebat pe Țipor de ce își petrece viața după orarul lui Apollonissimus, dacă nu-i respectă nici modul de viață și nici ideile.
– Pentru că Apollonissimus trebuie să știe că-i sunt în preajmă, s-ar fi rezumat evreul să răspundă.
– Și pentru asta îți cheltuiești viața, tu care nu crezi în lucrarea lui?
– Apollonissimus trebuie să știe că-i sunt în preajmă, venea invariabil răspunsul.
Cu toate că Apollonissimus se purtase atât de frumos cu svearii, se pare că aceștia nu l-au primit. La fel va păți și cu francii: aflat la Paris la moartea lui Dagobert, imperiul împărțin- du-se între fiii regelui, Al Patruzeci și patrulea va dori să meargă la unul dintre aceștia, la Metz. Nu va fi primit nici acolo și – mai mult – va fi alungat cu interdicția de a se mai arăta vreodată tăcere de alții de dinaintea lor. Poate că legendele și spaimele ce-i înconjurau pe monahi proveneau tocmai din străfundurile prostului renume al Insulei Mari, nu mai puțin decât din necesitatea programată a călugărului de a se supune unei lumi proprii, de la care orice zvon din exterior trebuie eliminat; alternativa de afară nu era indicat să ducă în ispită, dimpotrivă, era recomandabil chiar să înspăimânte. Insula Mare Lerins își conserva renumele, deși nu se prea mai găsea nici un martor ocular care să se poată lăuda că ar fi vizitat-o nemijlocit. Azi ne lipsesc locurile comune, dispărute o dată cu vremea ce le-a născut. Sumatra, Imperiul hindus al lui Sailendra, reprezenta pentru aproape oricine tărâmul superb al Terrei, tărâm la care se tânjea, fără să se găsească oameni atât de nerozi să-l caute. La fel și cu Insula Mare Lerins, locul bandiților și al trimișilor iadului, seiful Mâinii Albe, tărâmul blestemat prin definiție și confirmat doar de tradiție.)
Pe Insula Mare Lerins s-a așezat Țipor, atunci când Apollonissimus s-a retras la mănăstire. Poate că și acest fapt, că s-a stabilit într-un loc atât de rău famat, a mărit opoziția fundamentală dintre cele două personaje. Disputa lor s-a adâncit până la ireconciliabil: de la un schimb teoretic de idei2, se va ajunge la invective. Dialogul acesta se va păstra în întregime. O copie găsită la Metz (tocmai acolo unde i s-a interzis lui Apollonissimus să meargă…) va îngroșa și mai mult controversa. O a treia variantă (în ordine cronologică), descoperită în Bavaria, va prezenta un dialog între monah și diavol, iar cea de-a patra (cea aflată la Ferme zu Chiuso) va zugrăvi înfrângerea călugărului dispus să ia parte la asemenea experiențe. Succesiunea este deosebit de instructivă și reprezintă unul dintre puținele cazuri când avem în față devenirea în mentalitate a unuia și aceluiași subiect. Primul manuscris cuprinzând dialogul se intitulează: „Despre părerile necurate ale necredinciosului în timpul purgatoriului lumesc, cum încearcă el să-i corupă pe oameni și cum va fi el primul care se va prăvăli în focul veșnic”. Textul, bine păstrat, fără lacune, a fost scris în limba latină (doar copia din Bavaria este în greacă) și reprezintă un model prea puțin cunoscut, cel puțin de către scrib, pentru literatura acelor vremi. Dialogul pare să redea convorbiri autentice, ce au avut loc într-o înșiruire strictă, un fel de conversație-jurnal de zi. Evoluția relațiilor dintre cei doi protagoniști este așezată pe o pantă lină, dar vădit descendentă. Țipor îi reproșează lui Apollonissimus aceleași inconsecvențe de la Constantinopol, Al Patruzeci și patrulea îl combate, însă se schimbă încet-încet: renunță de a mai face vindecări miraculoase, cu atât mai puțin de a învia anumiți morți (spre a nu mai fi acuzat că intervine în sorocul muritorilor, modificându-l artificial, peste ceea ce i se cuvine fiecăruia, în funcție de faptele săvârșite), se leapădă de orice influență asupra mai-marilor zilei (până la încetarea de a mai coresponda cu ei), se declară liber de orice avere și de orice bunuri, întrerupe contactul cu tot ce-l înconjoară. încetează să mai vorbească. în final, încetează să mai folosească și cuvântul scris.
Din clipa respectivă, de Țipor n-ar mai fi fost nevoie. El și-a atins scopul. însă abia acum pretinde Țipor că a devenit necesar: prin aceea că-i aduce mereu aminte lui Apollonissimus că lumea nu supraviețuiește numai prin speranță, ci și prin deznădejde. O speranță activă și o deznădejde la fel de laborioasă. Ultimul dialog ne prezintă un Apollonissimus ajuns departe în credință, un Apollonissimus fără dubii nici în legătură cu cele sfinte, nici în legătură cu cele lumești, precum și un Țipor care se îndoiește de tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Pentru că are dubii, Țipor trebuie să plece. în toate variantele manuscrisului, evreul dispare în Insula Mare Lerins, înghițit de gurile galeriilor subterane. în urma lui nu mai răzbate decât miros de pucioasă și o perdea groasă de fum înecăcios. Timp de unsprezece ani, nimeni n-a mai putut vizita insula și, în toată acea vreme, îngroziții călugări au văzut fumul și au simțit, când vântul bătea dintr-acolo, miros greu de sulf. în următoarele copii, și rolul lui Apollonissimus este tot mai dubios, pentru ca în manuscrisul de la Ferme zu Chiuso, Al Patruzeci și patrulea chiar să-l însoțească pe Țipor în pierzanie.
Și, totuși, Messia Purgatoriului n-a pierit la Lerins. Fără a mai folosi vreodată cuvântul, el va cutreiera mai departe lumea. De ce a plecat de la mănăstire, ce a vrut să demonstreze prin lungul său pelerinaj de aproape șapte ani, toate astea ni se explică în fel și chip de către discipolii săi. De când și-a asumat cu sfințenie legea tăcerii, totul devenise posibil. în „Pseudoseptalogos” ni se precizează că Apollonissimus devenise un avertisment viu pentru purgatoriul continuu, purgatoriul de pe pământul acesta. Prin ce transmitea el acest mesaj este cu atât mai greu de explicat cu cât, treptat, Al Patruzeci și patrulea va renunța nu numai la vorbit, dar și la văz și auz. (Varianta că s-ar fi automutilat și ar fi colindat lumea ca o sperietoare este discutabilă, însă nu imposibilă.) Singur, aproape gol, mergând pe căi ocolite spre Ierusalim, discipolii afirmă că Apollonissimus, cel ce-și tăiase orice legătură cu lumea, era condus de un înger. Altfel nu s-ar fi putut lămuri cum de nu s-a rătăcit, cum de nu s-a lovit de obiecte, cum de mai putea ține drumul și cum de găsea fără greș calea spre ținta sa.
Trei mărturii mai avem despre calea prin tăcere, ceață deasă și suferință:
Prima este în legătură cu Puterea. După moartea lui Heraclius, tronul este ocupat de cei doi fii ai săi. Constantin III, coîmpărat timp de foarte mulți ani, nu va guverna niciodată, curând după moartea tatălui său prăpădindu-se și el. Heraclonas, un copil de 11 ani, fiul din căsnicia cu Martina, va fi mutilat și depus pe Insula Rhodos la alte doar câteva luni. Cel ce va domni efectiv va fi Constans II, fiul lui Constantin III și nepotul lui Heraclius. El însuși născut Heraclius, se va numi la încoronare Constantin și va intra în istorie drept Constans Pogonatul (Bărbosul). O dată cu consolidarea puterii sale, el va declara că
Îl urmează în idei pe Heraclius, dar va face tot posibilul ca vechii sfetnici să fie înlocuiți cu oamenii săi. Este momentul când Valentin Arsacidul, comandantul armean care l-a impus, îi va sugera noi nume și îl va face să reconsidere trecutul. în această conjunctură, Constans îl va rechema, pe căzutul în dizgrație Apollonissimus.
Și mai era ceva: noul împărat nu împărtășea convingerile sever creștine ale predecesorului „a cărui politică o urma neabătut”. El va tempera zelul antimonotelit al Papei Martin, chiar depunându-l pe acesta, și se va arăta fără cruțare cu toți cei ce se vor opune strategiei sale religioase. Apollonissimus i se va părea un pion suficient de celebru pentru a putea fi folosit într-un joc subtil și cumplit de concret. Doar că mesajele împăratului nu mai penetrau până la Cel de Al Patruzeci și patrulea. După mai multe încercări, Constans îl va proteja din umbră pe ascet, îi va amplifica faima și va face ca, oriunde se va arăta Apollonissimus, renumele și mesajul, să-l preceadă și să fie așteptat ca un apostol – fie și al Purgatoriului, dar și al bazileului însuși. în felul acesta, ascetul orb și surdomut nu trebuia să se mai facă înțeles. Erau alții, mergători înaintea lui și pregătindu-i venirea. Astfel, orientarea sa miraculoasă spre Ierusalim își găsește și ea explicații mai terestre.
1 Pe tot parcursul de la est la vest, Messia Purgatoriului făcea asemenea cadouri „ca să-i încerce pe oameni”, cadouri provenite din tainițele subterane răspândite pe tot globul, dar cunoscute doar de el și de „oamenii lui”. (Cine erau acești oameni nu se precizează.)
2 De pildă, Țipor îi va reproșa și în continuare că și-a părăsit femeia însărcinată, iar Apollonissimus îi va răspunde că dorința lui cea mai mare ar fi să-și vadă cbpilul, însă că a săvârșit toate întrucât nu poți renunța dacă n-ai la ce renunța, iar abandonul lui este cu atât mai mare cu cât reprezintă chiar una dintre probele purgatoriului său.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.