Mâna albă (51)

Mâna albă (51) În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

În 678, Geographul străbate Mediterana de la est la vest și iese în Ocean. Călătoria flotei sale arabe este importantă și pentru că infirmă – cel puțin în parte – părerea că după anul 650 lumea – și, deci, și Mediterana – s-ar fi împărțit definitiv în două sfere de influență, devenind imposibilă comunicarea între ele. Afirmația lui Ibn-Khaldoun: „Pe mare, creștinii nu mai pot menține pe linia de plutire nici măcar o scândură” trebuie înțeleasă în spiritul ei. Oricum, stăpânii Ecuatorului Geographului devin arabii și rămâne discutabil cât de periculoasă a fost într-adevăr inițiativa lui Husein la sfârșitul secolului al VH-lea, când lucrurile erau încă mult mai fluide.

Descrierile celei de-a doua expediții dincolo de Coloanele lui Hercule, în diferitele versiuni ce ne-au rămas, îl pomenesc rar pe fiul Geographului și, dacă o fac, nu se ocupă în mod special de el. Poate că aceasta să fi fost voința lui Husein, poate că autorii au evitat cu bună știință personajul, iar dacă inițial au mai vorbit despre el, l-au șters mai târziu din însemnările lor. Dacă, la început, aflăm că pe corabie s-a urcat fiul lui Husein, la întoarcere este cert că a debarcat Păgânul. Scribul crede că tatăl și-a iubit sincer urmașul, iar educația severă la care l-a constrâns nu ar fi trebuit decât să omoare monstrul născut din răsfăț și din slugărnicia celor din jur. Monstrul’ a fost într-adevăr înlăturat, însă omul a fost înzestrat cu numeroase rânduri de piei, după unii cercetători cu șapte, după alții cu unsprezece, după alții cu aproape nouăzeci. Dându-i-se Păgânului o piele la o parte, a apărut o alta, cu totul diferită, chiar dacă nu mai puțin cumplită. Fiul lui Husein nu părea să mai aibă nimic în comun cu puștiul răzgâiat, mitocan și analfabet. Groaznica slăbiciune a răsfățatului, incapabil să-și satisfacă și cea mai măruntă dintre numeroasele sale nevoi în lipsa adulatorilor, a fost înlocuită de o forță ieșită din comun a unui om călit în greutăți, cult, cunoscând mult mai multe adevăruri și șiretlicuri decât majoritatea contemporanilor. Asta-i dădea putere, nu mai era dependent de alții, criteriile sale erau mult mai elevate. Și, pe lângă toate astea, flăcăul era voinic și sănătos, antrenat la eforturi fizice, deținând totodată o mare rezistență psihică. El avea toate șansele să devină un demn urmaș al Geographului, cel puțin la fel de valoros ca tatăl, întrucât Husein nu fusese decât un autodidact de geniu, pe când Al Patruzeci și șaselea a fost format sistematic de câțiva dintre cei mai buni dascăli ai timpului.

Însă, așa cum a mai arătat scribul, tatăl și profesorii n-au reușit decât să înlăture o piele slută, rămânând intacte alte nenumărate straturi infectate. Despre Păgân s-a scris puțin și ni s-a păstrat și mai puțin. Scribul are impresia că-și recunoaște personajul într-unele dintre chipurile anonime ale timpului. Dacă-l confundă, în parte sau în totalitate, vina să-i fie atribuită. De aceea nu-și va permite să facă trimiterile necesare la autorii de unde a preluat respectivele imagini. Câteva dintre caracteristicile pomenite ar fi trebuit puse între ghilimele, însă neexistând dovada certitudinii unor referințe corecte, poate că plagiatul va primi circumstanțe atenuante. De pildă, despre tânărul în care scribul crede că l-ar fi recunoscut pe Cel de Al Patruzeci și șaselea s-a scris textual: „(el) cunoștea mai multe adevăruri și șiretlicuri decât toți cei din jur”, iar, într-o variantă mai târzie, „(el) cunoștea mai multe adevăruri și afurisite șiretlicuri decât cei mai periculoși oameni”. Dacă în prima variantă mai răzbate și o urmă de admirație nedisimulată, în a doua exprimare n-a mai rămas decât groaza în fața unui personaj malefic. Șiretlicurile ca șiretlicurile, dar cel mai mult s-a exploatat faptul că „el cunoștea mai multe adevăruri”, fapt ce părea la vremea aceea (și – vai! – nu numai) cea mai mare crimă, întrucât atât Bizanțul, cât și Roma, dar și califul lui Husein nu credeau fiecare decât într-un singur adevăr. Cei ce deviau de la adevărul ACELA erau schingiuiți exemplar și stârpiți. Cei ce credeau într-un alt adevăr trăiau într-o lume paralelă și, cât timp nu se intersectau cu adevărul oficial, ei nici nu existau sau existau doar pentru a oferi pildele pierzaniei. însă Păgânul nu numai că era la curent cu mai multe adevăruri, el le și cunoștea… Adică se ocupase de ele. Adică le acceptase. Măcar în parte.

Transformarea fiului lui Husein în „Păgânul” pe corabia ce mergea spre apus, spre marginea occidentală a lumii, s-a produs relativ repede. La început, el se bucurase doar de respectul cuvenit Fiului Marelui Dregător al Califului. în foarte scurt timp, Al Patruzeci și șaselea s-a impus și prin propria sa personalitate: prin modul de a fi, prin ceea ce spunea și cum spunea, prin disponibilitatea de a se descurca în orice situație. Tânărul bărbat se dovedea a fi un conducător înnăscut. Dar era mai mult decât atât. Din primele escale, oamenii putură vedea că șeful lor este în stare să se înțeleagă peste tot în graiul locului, că știe obiceiurile și criteriile de valoare ale băștinașilor. Dacă la început, cât nu se îndepărtaseră prea mult de casă, lucrurile acestea nu erau încă socotite ieșite din comun, cu cât meleagurile au devenit mai exotice, dezinvoltura Celui de Al Patruzeci și șaselea era tot mai uimitoare. Iar în timpul lungilor zile și nopți de navigație printre orizonturile incerte, cuvintele personajului stârneau și ele reacții tot mai mirate. Tânărului îi plăcea să vorbească și să aibă un auditoriu cât mai numeros. La început, pentru ca să le treacă plictiseala, le înfățișa teorii științifice și întâmplări din istorie. Al Patruzeci și șaselea nara captivant și oamenii se lăsau cuceriți. Pe urmă, însă, acele idei și fapte au început să se lege într-o teză, într-o demonstrație blestemată.

Când au ajuns în dreptul Coloanelor lui Hercule, Păgânul se născuse, de acum. Corăbiile navigau când mai aproape, când mai departe una de alta. Cei de pe ambarcațiunea fiului lui Husein se aflau ca într-o capcană: destinul îi ducea tot mai departe de casă, într-un necunoscut înfricoșător, din nemărginirea Oceanului neîntorcându-se, de obicei, decât foarte puțini dintre cei plecați, iar pe puntea de comandă se afla un individ ce se dovedea tot mai înfricoșător atât prin idei, cât și prin puteri. Nimeni n-a avut curajul să încerce nici cea mai mică răzvrătire față de Al Patruzeci și șaselea, dar nici măcar față de maimuța ce-l însoțea pretutindeni, toți fiind convinși că însuși Profetul îi încerca în felul acesta, doar că atunci când celelalte corăbii păreau să se îndepărteze de nava lor, o spaimă îngrozitoare îi gâtuia.

Pe corabia amiral s-au aflat și arabi, și creștini, chiar și un evreu, colaborator de-al stăpânului. Dar mai erau și doi marinari cu pielea galbenă și ochii migdalați, aduși de Geograph din Orient, slujitorii lui cei mai devotați, garda de corp de care nimeni nu putea să facă abstracție. Pe corabia fiului lui Husein nu se găseau decât arabi. Cei mai mulți erau înrudiți între ei, războinici cu experiență, robi ai lui Mahommed, cu un trecut exclusiv trăit și cu credința moștenită. Al Patruzeci și șaselea a început să le povestească despre dorința lui Dumnezeu (pe care nu-l numea niciodată altfel decât Dumnezeu) ca oamenii să nu aibă nimic exclusiv al lor, nici măcar amintirile. „Eu, le spunea Păgânul, am fost silit să citesc mii de cărți în greacă, în ebraică, în latină, în arabă. Și, de parcă asta n-ar fi fost îndeajuns, m-au obligat să buchisesc și în alte numeroase graiuri. în plus, m-au învățat să deprind modul cum să țin minte. Și am și o memorie destul de bună. Totuși, nu am reținut nici a suta parte din toate acele ore de lectură. Poate că mâine voi ține minte alte părți și le voi uita pe astea. Trecutul nostru este la fel de nesigur ca și prezentul, ca și viitorul. Ni se dă voie să revedem fragmente, uneori acestea contrazicându-se vădit între ele, doar că noi nu le mai ținem minte pe primele, ca să ne dăm seama de respectivele aparente imposibilități.”

Sigur, toate astea n-ar fi jucat un rol deosebit în percepția ascultătorilor – analfabeți, pragmatici și fideli credincioși ai Coranului. Ei nu-și puneau probleme existențiale în legătură cu dreptul la proprietate și cu atât mai puțin asimilau experiența trăirilor cu posesia materială. Nici măcar nu percepeau tăgăduirea timpului ca pe un păcat elementar. însă, pe mare, locul de conviețuire este mai îngust și zările infinite, timpul însuși cunoaște o altă trecere, gândurile nu prea mai sunt întrerupte de scopuri imediate, iar privirea are privilegiul de a străbate întinderi superioare altor împrejurări.

Cu atât mai dificil este momentul despărțirii bruște de calm și de infinit, când valuri trezite din tărâmurile de dedesubt se ridică doritoare să se răzbune pe lungile lor perioade de recluziune și încearcă să înșface tot ce pot apuca pentru a duce cu ele în împărăția de Jos, într-o altă recluziune, de care știu că nu vor scăpa. Nici expediția Geographului n-a fost scutită de mari furtuni și, luptându-se cu marea, marinarii de pe corabia Păgânului se întorceau cu și mai mare ardoare la Profet, implorându-l să-i mai cruțe o dată și să-i-lase Să se întoarcă în patrie, lângă cei dragi. Niciodată ca în asemenea momente cruciale, credința nu este mai sinceră și mai intensă. Abia atunci se îndepărtează gândul de la filosofie, devenind instinct pur, iar rațiunea se lasă devorată cu totul de mister. Dacă, în timp ce navigau pe o mare liniștită, vorbele căpitanului lor puteau să le pară izvorâte din bravadă sau din învățături străine, comportarea lui în clipele-limită lăsa urme adânci: atunci, în acele momente dintre viață și moarte, s-a născut Păgânul. în mijlocul urletelor tunetelor și sub lumina avertizatoare a fulgerelor, Al Patruzeci și șaselea nu se ruga, nu-și făcea procese de conștiință, nu stătea de vorbă cu Creatorul. El rămânea și atunci la fel de cerebral, ținea mai departe discursuri tovarășilor săi de drum, deși vedea că în asemenea condiții de groază nu-l mai asculta nimeni, râdea de cei ce se rugau cu voce tare, amenințându-i că nu au nici o șansă de izbăvire, altă lume existând, însă nu pentru ei.

Furtuna se potolea, întinderea de apă se liniștea și ea, corăbiile se regăseau și-și continuau drumul spre Occident, spre marginea vestică a lumii, aflată – în mod simetric – la fel de departe de Ierusalim ca și cele mai orientale meleaguri străbătute cu picioarele lui de către Geograph. Scăpați de pericolul imediat, marinarii se odihneau pe punte și Al Patruzeci și șaselea le explica vorbele lui, neauzite și neînțelese de ei în timpul primejdiei. Sigur că exista o altă viață. Și nu una, ci o infinitate de vieți. Ele se întind concomitent și după traiul nostru, și înaintea lui, și o dată cu el. Totul într-o devălmășie de timp, întrucât tocmai timpul este cel ce- nu există cu adevărat; Dumnezeu fiind infinit, și timpul este infinit, doar oamenii fiind pedepsiți să orbecăiască în lume cu ochii legați, văzând doar atât cât merită fiecare, trebuind să se înțeleagă între ei și cu ei înșiși, în pofida nenumăratelor încercări ce le-au fost așezate în cale și dintre care ei nu le sesizează ca atare decât pe cele materiale și pe cele mai concrete – înșelându-se și cu acelea de nenumărate ori. De aceea i-a împărțit Dumnezeu pe oameni după graiuri, după culoarea pielii, după așezarea în spațiu și în vreme. Ar fi prea multă putere pentru un muritor ca, ucigându-l pe un altul, să poată opri astfel în loc timpul chiar și într-o singură ființă. Așa că timpul real nu există deloc, iar timpul subiectiv, nici el la îndemâna muritorilor, revine în conștiința fiecărei ființe o dată cu una dintre morțile ei, moarte la fel de aparentă ca și timpul însuși: neexistând succesiune, nu există nici naștere, creștere și distrugere. Așa că „ne naștem”, „trăim” și „murim” de nenumărate ori, până ce ORICE IMAGINAȚIE se epuizează în ea însăși, până Ia repetiție. Există și nu există altă lume și nu avem de ce ne teme.¹

Păgânul pretindea că-i „înțelege” pe ceilalți: îi înțelege tocmai fiindcă le este teamă, iar teama este singurul sentiment cu adevărat pozitiv, un antidot la toate- relele cu care am fost blestemați. îi „înțelege”, însă nu poate să-i amăgească: ce rost are să te rogi pentru ceva ce există în aceeași măsură în care se găsește la îndemână și fiecare alternativă?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.