Mâna albă (63)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Scribul dispune de prea puține informații în legătură cu ierarhia sub care funcționa Mâna Albă în secolele al Vl-lea și al VlI-lea și nu știe nici cine o conducea din umbră pe vremea Levantinului, însă imensa avere de care se bucura atunci când Infandus a luat-o în primire e deductibilă, după cum se va vedea în curând. Faptul că acele nenumărate bunuri erau păstrate în mai toată lumea civilizată presupunea o structură complexă, controale care să descurajeze ispitele și organe de decizie operativă în privința utilizării și conservării resurselor.

Se poate presupune că Levantinul era doar parțial la curent de uriașa-i putere. Dar fiul său mai mare și-a dedicat întreaga viață acestui rol, deși a rămas în conștiința contemporanilor la fel de cenușiu ca și părintele său. (Poate și mai cenușiu, întrucât Levantinul a fost receptat și drept înfricoșător. în primul rând, drept o personificare a fricilor. Dedublarea acestui chip de imaginea anonimă a aceluiași individ nu este câtuși de puțin neobișnuită: întreaga istorie a omenirii se bazează pe reflectarea când a unei fațete, când a alteia în legătură cu unul și același personaj.)

În anul 735, la vârsta de 28 de ani, la puțin timp după ce a revenit „oficial” printre ai săi, Infandus a început o (reorganizare riguroasă a întregii confrerii. Deoarece până la el principiul dinastic ereditar a funcționat fără lacune (evitându-se astfel o păguboasă luptă pentru putere), Levantinul a rămas până la sfârșitul vieții sale conducătorul conspirativ al Mâinii Albe, însă puterea efectivă a preluat-o energicul său fiu mai mare, după cum – probabil – alții dintre șterșii săi strămoși au fost scutiți de atribuții concrete. [Dacă scribul s-a scuzat că a forțat puțin mai sus nota, ce să mai spunem despre Manuscrisul de la Lerins, unde se apreciază că, în urma preluării efective a sarcinilor de către Infandus, până în jurul anului 735, Mâna Albă ar fi funcționat asemenea Regatului francilor, adică majordomul guvernând, iar regele reprezentând. Ba mai mult, manuscrisul le atribuie chiar francilor modelul, pe care l-ar fi urmat ei, prin Carloman, Pepin cel Scurt și apoi prin Carol cel Mare: preluarea efectivă și „la lumină” a puterii de către foștii majordomi. Datorită inadvertenței de mentalități, scribul menționează afirmația ca pe o curiozitate. (Carol cel Mare a devenit „cel Absolut” și și-a purtat la vedere toate însemnele. Mâna Albă credea în relativitate ca suprem principiu al lumii. Puterea lui Infandus va fi, o vreme, foarte mare, dar nu supremă, iar el va fi cunoscut și nu va fi cunoscut niciodată în lumea profană.) Legenda Mâinii Albe se întretaie tot mai mult cu alte legende și nenumăratele societăți secrete ce aveau să se nască în perioada imediat următoare – unele supraviețuind până în timpurile moderne – împrumută între ele modele de organizare, păstrarea tainei, constituirea ierarhiilor și, mai ales, anumite semne exterioare.

Aici imaginația oamenilor se dovedește din nou dezolant de mărginită și scribul nu acuză numeroasele societăți și ordine succesive de a fi plagiat Mâna Albă – sau Mâna de Aur – fiindcă este foarte probabil ca și aceasta, la rândul ei, să fi preluat modele mai vechi, aparținând unor organizații despre care azi nu se mai știe chiar nimic și față de care scuza principiului preluării unor tradiții este, așadar, exclusă.]

În primul rând, Infandus s-a întors cu voința fermă de a da un sens explicit activității confreriei, scoțând-o din „hibernare”. („La fel cum unele animale își petrec perioade mari din viață numai pentru a supraviețui, și Mâna Albă s-a oprit în somn prea lung, păstrându-și treze doar atâtea puteri cât să se poată apăra în caz că ar fi fost găsită sau atacată”, notează manuscrisul citat. Tradiția consfințește că toți conducătorii Mâinii Albe au fost – chiar și în „perioada de hibernare” – încontinuu ocrotiți de frăție, atentatele intenționate sau întâmplătoare îndreptate împotriva lor fiind dejucate de către „puterile păstrate treze” în acest scop. însă, iată, aflăm că și simpla descoperire nedorită a societății era sancționată de aceleași „puteri păstrate treze”, altfel periclitându-se securitatea imenselor bogății acumulate de confrerie și securitatea confreriei înseși.) Sensul pe care l-a impus Infandus Mâinii Albe este preluat dintr-o cugetare a lui Titus Livius: „Ut rem in posterum diem diferret ed irae suae spatium et consilio tempus daret”. Este un îndemn la cumpătare și rațiune: „Să pui frâu patimilor și mâniei și să deliberezi înaintea întreprinderii oricărei acțiuni”. Devenită deviză a confreriei, această frază realizează o modificare revoluționară în istoria Mâinii Albe: câtă deosebire între un asemenea mod metodic de lucru și ieșirile colerice și capricioase ale Celui de Al Treizeci și nouălea – Chlorus – întemeietorul legendar al temutei societăți secrete. Activității arhaice, Infandus, cu 250 de ani mai târziu, ori – în cronologia scribului – după nouă generații, îi opune o strategie chibzuită, conștientă, menită să înfăptuiască lucruri mari în viitor. Importanța citatului livian va prevala prin faptul că, devenind deviza confreriei, va fi invocat drept sentință supremă la începutul și la sfârșitul fiecărei întâlniri secrete și va fi rostit ori de câte ori va fi posibil.

Infandus a readus Mâinii Albe conștiința de sine. El a realizat itinerarul de la necunoaștere la recunoaștere.

Disciplinând confreria, Al Patruzeci și optulea a simțit nevoia stabilirii adevăratei ei puteri: atât materiale, cât și a numărului și a calității membrilor. însă un asemenea inventar era imposibil de realizat fără o prealabilă organizare cât mai eficientă a structurilor. Lucru reușit de Infandus surprinzător de rapid și în tușe foarte precise, nemaisimțindu-se vreodată nevoia unor modificări¹. Fiul Levantinului a pornit de la opt principii:

1. Conspirativitatea

2. Frățietatea

3. Necesitatea

4. Disciplina

5. Hotărârea (sau Inițierea sau „Drumul fără de întoarcere”)

6. Ierarhia

7. Autarhia

8. Relativitatea

Pe scurt, iată ordinea instituită de Infandus:

1. Conspirativitatea. Era aproape subînțeleasă, întrucât novicele știa că în jurul Mâinii Albe planează nenumărate legende, dar că nimeni din afara ei nu putea confirma sau infirma în mod indubitabil concretețea lor. Când era primit în confrerie, noului venit i se dezvăluiau informații în avalanșă, astfel încât el devenea și mai conștient că până atunci n-a știut mai nimic despre lumea în care tocmai intra. însă, o dată cu acele informații, imposibil de reținut toate deodată, novicele era pus să jure că va păstra secretele, invocându-se cele mai cumplite pedepse pentru cazul în care și-ar trăda legământul. Ceremonia inițierii, realizată într-un mister cu grijă regizat, va fi asemănătoare cu primirea în nenumărate alte ordine, societăți și culte secrete². Novicele afla în mod real din prima clipă a acceptării în Mâna Albă că principiul conspirativității este o armă fără teacă, pe care o va purta pe tot parcursul vieții asupra sa: pentru a apăra Mâna Albă, dar și pentru a nu uita nici măcar o clipă că este obligat să păstreze cu atenție Secretul, altfel arma întorcându-se chiar împotriva sa.

2. Frățietatea. Reprezenta marea atracție a organizației: ea dădea fiecărui membru al ei speranța că e egal cu teribilă forță emanată de temuta Mână Albă, că face parte și reprezintă și el însuși puterea, misterul și eficiența frăției. Totodată, cele percepute mai înainte ca potențiale amenințări îi deveneau aliate. Chiar dacă speranțele multora dintre cei aleși a fi primiți în confrerie nu se vor confirma. Lucru de care nu avea curajul să se plângă nimeni.

3. Necesitatea. încă de la inițiere, noul membru era învățat că Mâna Albă nu s-a născut întâmplător, că ea reprezintă soluția de a salva cinstea, dreptatea și valorile culturale într-o perioadă când acestea erau amenințate de cea mai mare nestatornicie a vremurilor. Omenirea a fost nimicită parțial sau total de mai multe ori în istorie, era învățat novicele, sub jurământ că n-o să dezvăluie taina. Dar continuitatea creației lui Dumnezeu a fost păstrată, Dumnezeu însuși dorind aceasta. Voința Lui a fost ca doar un număr limitat de aleși să aibă acces la știința de dinaintea distrugerii precedente. Având mereu în față catastrofala situație prezentă, în care nici un stat nu părea să mai posede forța de a rezista, Mâna Albă se declara necesară până la parcurgerea dificilei perioade: dacă Dumnezeu va decide că și acestei lumi i-a venit timpul sfârșitului, confreria era chemată să-i conserve valorile științifice și culturale cele mai de preț; dacă Dumnezeu va hotărî că oamenii pot să mai fie iertați, Mâna Albă va deveni tot mai discretă, pierzându-se total în anonimat – până ce va fi din nou nevoie de ea.

4. Disciplina. Pe măsura inițierii, fiecare membru al organizației va ști tot mai multe și va fi tot mai puternic, era prevenit novicele. Cu cât are mai multă forță, omul trebuie să fie mai disciplinat spre a nu-și irosi acumulările în mod nesăbuit sau chiar într-un fel dăunător. însă rigurozitatea întregii sale vieți va fi tot mai sever monitorizată. întotdeauna va fi cineva mai puternic decât cel puternic și pedeapsa va fi tot mai cumplită pentru cel ce va uita disciplina nivelului la care a ajuns.

5. Hotărârea. (Sau Inițierea, după alte surse. Scribul a preferat primul termen, pentru a nu se confunda admiterea în confrerie cu avansarea în știința ei.) Principiul reprezintă Drumul fără de întoarcere. Oricine intra în brganizație se obliga să avanseze cât mai departe pe acel drum. Fiecare după puterile lui, însă nimeni nelăsându-se nici o clipă ispitit să se întoarcă sau să se abată din cale. Odată acceptat, nu mai puteai renunța, fără a fi socotit trădător – și cine era dispus să-și asume consecințele cumplitei dezertări?

6. Ierarhia. Se învăța treptat, fără a se insista decât asupra obligativității supunerii oarbe a inferiorului în fața superiorului. Membrii Mâinii Albe trebuiau să respecte Decalogul, însă în clipa când li se cerea pe linie ierarhică să facă un anumit lucru ce nu ținea de Cele Zece Porunci, respectivul membru al confreriei era exonerat de legământul față de ele. Pe de altă parte, cineva aparținând Mâinii Albe nu-și cunoștea decât superiorii și inferiorii direcți. începând cu Infandus, singura excepție era chiar vârful ierarhiei, cel mai tăinuit personaj până la el și cel deconspirat pentru toți inițiații din clipa când, Al Patruzeci și șaptelea murind, demnitatea i-a revenit și în nume onorific, nu numai executiv, fiului său mai mare. în rest, nici măcar gradele superioare nu cunoșteau decât veriga imediat precedentă și cea imediat următoare în șir. Totuși, membrii organizației aveau semne secrete clare de recunoaștere, semne bine stabilite, indicând din prima clipă rangul fiecăruia. Doar că de acele semne nu era voie să se facă uz decât în cazuri extreme, existând destule situații când două vechi cunoștințe sau două rude apropiate n-au știut până la sfârșitul vieții că ambii au făcut parte din confrerie. Avansarea avea loc în funcție de niște criterii teoretice destul de relative, iar scara avea zece „trepte vizibile”, cinci „trepte invizibile” și „Cel suprem”. „Treptele invizibile” își revelau pentru recunoaștere doar apartenența la această categorie, între ele folosindu-se un alt limbaj, necunoscut nici măcar de ceilalți membri ai Mâinii Albe. Deconspirarea șefului în cadrul confreriei a reprezentat un moment revoluționar și riscant. Efectele n-au întârziat să apară.

7. Autarhia. Fiecare inițiat constituia el însuși Mâna Albă. în lipsa unor ordine exprese de la superior, fiecare membru era obligat să întrunească suficientă putere pentru a fi în stare să ia de unul singur hotărâri în orice situație. Ordinele nu puteau să vină decât de la superiorul direct și doar în mod excepțional de la un alt grad mai mare. Acesta din urmă risca să fie aspru sancționat dacă intervenția lui n-a fost strict necesară, conturbând în mod nejustificat rânduiala firească a confreriei. Inițiativa oricărui membru, indiferent de poziția sa ierarhică, era încurajată și apreciată, în măsura în care nu se abătea de la jurământul de primire.

8. Relativitatea. Acest al optulea principiu reprezintă chintesența doctrinei Mâinii Albe și se afla formulat sub deviza: „Totul este relativ în afară de Dumnezeu”. „Gradelor vizibile” li se spunea să respecte citatul livian, precum și această deviză, să gândească la ele înaintea oricărei acțiuni și să fie convinși de sensul ambelor propoziții. Menirea „gradelor invizibile” era chiar aceea de a studia relativitatea lucrurilor. La sfârșitul secolului al VIII-lea s-a ajuns la concluzia că primul muritor căruia i s-a transmis secretul pierdut al civilizațiilor dispărute ar fi fost Pythagora. „Invizibilii” și-au concentrat eforturile în a-i redescoperi învățătura. De aceea, în diferite surse se va vorbi despre „secta neopythagoricienilor”, fără ca scribul să găsească vreodată – din ignoranța sa sau din pricina tabuurilor? – o legătură între respectiva sectă și elita Mâinii Albe. Pentru aceasta din urmă, studierea preceptului de relativitate a devenit principala preocupare de cunoaștere, dar și mod de viață. Concluziile la care s-a ajuns nu ne sunt cunoscute: pe de o parte, Mâna Albă nu acceptă, nici în cazul ceremoniilor secrete și nici în afara lor, nici un text scris în legătură cu organizarea și activitatea ei. („Oamenilor poți să le impui tăcerea prin jurământ, literele au trădat nu o dată, lăsându-se citite de cine nu trebuia ori schimbându-și accepțiunile după onoarea și știința cititorului”.) Totuși, „invizibilii”, în munca lor de cercetare, au avut nevoie de scris. Atunci, ei au inventat un alfabet propriu, „absolut diferit de toate cele cunoscute până la ei în răstimpul acestei civilizații”. Unele texte ilizibile, de care a dat câteodată scribul, ar putea fi „texte pythagoriciene”, deși ele n-au fost încă*în nici un fel clasificate. Scribul crede că a obținut mai multe date din lucrările redactate cu caractere obișnuite de niște autori despre care bănuiește că au fost „pythagoricieni” sau „invizibili”. întrucât nu este capabil să dovedească în vreun fel aceste intuiții, el nu va menționa numele respective.

Cele două propoziții imperative obligau „gradele vizibile” să reflecteze la fel de mult la relativitate ca înțelegere supremă a sinelui și a ceea ce îl înconjoară ca și „gradele invizibile”, apte de a studia în profunzime relativitatea.

Și, iarăși, scribul nu poate decât să exclame: Câtă deosebire între modul anarhic de manifestare a unui bagaud sălbatic din preajma îndepărtatului an 500 și premisele filosofice formulate, un sfert de mileniu mai târziu, de către Infandus!