Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Se pare că Al Patruzeci și optulea a gândit și a dat formă tuturor acestor principii în răstimpul cât n-a fost văzut de nimeni și le-ar fi instituit imediat după întoarcerea sa. Perioada inițiatică „în mijlocul celor prezenți, însă părăsindu-i totuși” a devenit, pentru următoarele generații de membri ai confreriei, obligatorie. în fond, era un demers mai simplu1 și, totodată, mai ferit de primejdii, într-o lume mai nesigură ca oricând, unde fiecare drum – oricât de banal – era pândit de nenumărate capcane. Și era și mai „profundă” acea formă de „călătorie” fiindcă, realizându-se în imediata vecinătate a rudelor și a cunoștințelor, pretindea, cel puțin teoretic, o izolare spirituală extremă. Ne aflam într-o perioadă când și asceții se mulțumeau „să se retragă printre ceilalți păcătoși”, nemaiconsiderând necesar să caute pentru aceasta nici deșertul Egiptului și nici un alt deșert fizic.
Inițierea a fost impusă prin ritual fiecărui candidat la primirea în confrerie. Fiindcă ritualul rezumă, îndeobște prin simbol, o realitate mult mai lungă în timp, „călătoria în mijlocul celor prezenți, însă părăsindu-i totuși” a fost repede abandonată în forma ei originară.2 Cu atât mai mult a ținut Al Patruzeci și optulea la ceremonialul pe care l-a născocit și care s-a păstrat întocmai. El era necesar, simțea Infandus, pentru a-i uni cât mai mult sufletește pe confreri. Și, într-adevăr, apartenența la mister și-a arătat roadele. Deși Infandus nu se ascundea față de inițiați, nimeni nu se grăbea să trădeze secretul conservat prin viu grai și pus pe hârtie abia cu multe generații mai târziu, când omul Infandus devenise el însuși un simbol.
Și gradele introduse de Al Patruzeci și optulea și-au arătat foarte repede eficacitatea: numeroșii oșteni ai Mâinii Albe nu mai erau legați doar printr-un simulacru de gândire comună și prin conștiința că sunt apărați „până la capăt” unii prin alții, rămânând la acest nivel și nefiind necesar mai mult. Prin noua ierarhie graduală, fiecare membru, oricât de umil, știa că va putea, prin zel și fidelitate, să avanseze în grad, să fie mai important, să devină mai eficace. Și mai era ceva: forma de conspirativitate, chiar și internă, elimina principalul pericol al mai tuturor ierarhiilor, acela ca șefii de la un anumit nivel să devină rivali și să încerce să se impună sau să se elimine între ei. Necunoscându-ți decât subordonatul imediat și șeful direct, nu erai egal cu nimeni cu care să concurezi. Nici măcar superiorul cunoscut nu era o piedică în avansarea ta, deoarece, pentru a înainta, tu nu trebuia să-l elimini pe el, ci erai înzestrat cu propriul tău culoar, ocolindu-l pe cel ce până ieri ți-a fost superior absolut și care acum ți-a devenit simplu ajutor sau nici atât. (Dar, de cele mai multe ori, odată depășită o ierarhie, individul ajungea într-o cu totul altă poziție, plasată astfel încât să nu mai aibă nici o legătură cu foștii săi vecini de verigă.)
În afară de creșterea simțitoare a sentimentului de apartenență, a schimbării ambițiilor și a performanțelor în folosul Mâinii Albe, aceasta însăși a început să se trezească și să palpite din nou, asemenea unui organism activ. Ultimele trei „grade vizibile” aveau valoarea a ceea ce am putea numi noi astăzi rangul de demnitar. Acestea confereau dreptul titularilor lor să conducă și să administreze uriașa structură și fabuloasa ei avere risipită de-a lungul și de-a latul unui teritoriu ce se confunda cu mai toată „lumea civilizată” sau, mai bine spus, cu întinderile nesfârșite ale fostului Imperiu Roman Autocrat și (încă) Nedivizat. Pe vremea lui Infandus, teritoriul era sfărâmat în numeroase stăpâniri vrăjmașe și Al Patruzeci și optulea se afla în situația de a trebui să localizeze și să activeze nenumărate enclave. încă filosofia lui Chlorus stipulase că adevărata putere este adânc îngropată în pământ: prin tradiții, prin însușiri, dar și prin averile ascunse de el însuși pretutindeni. Dacă trebuie urgent să te repliezi temporar, susținuseră primii conducători ai Mâinii Albe, e dificil și riscant să cari la vedere averile materiale de care dispui. Ascunzându-le, nu le periclitezi, însă le și ai la îndemână oricând soarta și interesele te vor duce din nou în acel loc. Infandus nu avea la dispoziție nici o hartă, nici un ghid, nici un inventar. în schimb, era la curent cu membrii devotați ai Mâinii Albe din diferitele zone ale Europei, ale Asiei Mici și ale nordului Africii. Timp de ani de zile, el a instruit curieri speciali, aparținători ai unui anumit grad ierarhic, și i-a trimis în toate punctele secrete – orașe înfloritoare, care cu două veacuri și jumătate în urmă nici n-au existat și sate prăpădite, pe unde altădată au trecut marile drumuri comerciale, domenii uitate sau vile ce și-au schimbat, între timp, de zeci de ori stăpânii toate, locuri pe unde au bântuit, cu generații în urmă, oamenii confreriei. Emisarii lui Infandus aveau două îndatoriri principale: să preia de fado și de jure organizațiile locale și să asigure o legătură directă cu superiorul direct.
În puțini ani, Infandus a putut, astfel, să activizeze o forță care până atunci existase efectiv doar în funcție de întâmplare într-un loc anumit sau într-altul, iar în mister pretutindeni. în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, Ștefan din Viena se întreba: „Când peste tot domnește haosul și crima, nedreptatea și capriciile celor vremelnic puternici, ce cuprinde ceea ce se numește îndeobște «lumea civilizată»?” Și tot el răspundea: „Până la urmă, aceasta (lumea civilizată – nota scribului) nu este decât întreg spațiul pe unde se cunoaște spaima de Mâna Albă”. Forța organizatorică precede cu puțin (în mod întâmplător?) extraordinara reușită a lui Carol cel Mare. Lumea avea nevoie de cineva care să pună ordine în mașinăria devenită tot mai complicată și tot mai nestăpânită a civilizației lumii noi. Scribul nu îndrăznește să afirme că Infandus a fost în subteran ceea ce împăratul Sacrului Imperiu Roman din Occident a fost la suprafață, deși puterea Celui de Al Patruzeci și optulea, chiar și conspirativă fiind, nu era cu nimic mai prejos decât a aceluia ce va fi supranumit „Părintele Europei moderne”. Ba, mai mult, dacă imperiul lui Carol cel Mare va trebui să fie mereu consolidat cu noi victorii, iar greutățile vor trebui să fie recunoscute sub presiunea armelor de către nenumărații vecini, imperiul Mâinii Albe nu cunoștea nici fortificații, nici bariere naturale; renumele său penetra și zidurile celei mai solide clădiri și coșmarurile celui mai obosit trecător. Conștient că acest renume reprezenta arma cea mai cumplită a confreriei, Infandus s-a străduit să nu-l lase să pălească. Faima era constituită din ecourile unor legende și era formată din cele mai îndepărtate reverberații ale spaimei, admirației, invincibilității și supranaturalului, împrăștiate toate de atâta timp și nemaisupra- viețuind – în ultimele decenii – decât prin tradiție. De aceea, AI Patruzeci și optulea s-a grăbit să repună toate astea în actualitate. Mâna Albă a dat din nou lovituri îndrăznețe, l-a reînviat pe Ef, i-a restabilit imaginea, și numeroși bărbați și femei se jurau că l-au văzut în toată grozăvia lui. Atacurile aveau loc acolo unde se punea la îndoială, chiar și superficial, existența Mâinii Albe și ținteau, în special, punctele extrem de bine păzite, socotite inexpugnabile. Fiecare acțiune era riguros premeditată, neexcluzându-se din calcul nici cumpărarea complicității unor apărători tradiționali ai obiectivelor vizate. în foarte puținele cazuri când atacurile au dat greș, cei ce au participat la ele tăgăduiau orice relație cu Mâna Albă și se declarau până și pe eșafod aparținătorii unor bande de simpli tâlhari ce operau în regiunea respectivă. Astfel, Mâna Albă nu a dat niciodată greș, ea a fost invincibilă și nu cunoștea o opreliște aptă de a-i sta în cale. Până și declararea acestui lucru devenea periculos, știin- du-se că, mai devreme sau mai târziu, confreria va primi provocarea și va lovi decisiv.
Iar, pentru ca atmosfera să rămână aceeași și între marile atacuri, anumite „grade vizibile” au fost învestite cu rol de judecători, tribunale ale Mâinii Albe dictând dreptatea și executând pedepsele, indiferent a cui justiție o încălcau în felul acesta.3
Tribunalele respective pretindeau că judecă în numele lui Dumnezeu și se supuneau câtorva principii de bază, preluate din Biblie. Crimele erau formulate în spiritul Decalogului și nimeni nu putea fi incriminat pentru greșelile altuia, oricât de apropiat îi era acela. Nici o rudă n-a fost acceptată vreodată de Mâna Albă pentru a ispăși o crimă săvârșită de fiul, fratele sau tatăl ei, fapt atât de neobișnuit în „vinovăția colectivă” a vremurilor. „Părinții să nu fie pedepsiți (cu moartea) pentru vina copiilor (lor) și nici copiii să nu fie pedepsiți (cu moartea) pentru vina părinților (lor); ci fiecare să fie pedepsit (cu moartea) pentru păcatul său”, scrie în Deuterion și principiul n-a fost încălcat niciodată de Judecătorii Mâinii Albe, făcând ca, pe lângă spaimă, cumplitul tribunal să răspândească în jur și un anumit respect și simț al ordinii.
Judecătorii și ajutoarele lor (străjeri, temniceri, călăi) acționau mascați și localnicii nu excludeau niciodată posibilitatea ca unul dintre ai lor să fi jucat un anumit rol în sumbrul spectacol. Astfel, exista convingerea fermă conform căreia confreria se afla peste tot, printre oamenii oricărei localități, printre membrii oricărei familii, iar reprezentanții ei erau atât de puternic înregimentați, încât apartenența lor la organizația secretă depășea cu mult relațiile de rudenie, de prietenie sau de dragoste. în fața acelei apartenențe nu exista nimic s-o umbrească.
Chiar și execuțiile aveau loc învăluite de mister: înainte de a fi ucis, condamnatul era supus unui ritual „de dezlegare de Templu”. Apostolul Pavel spunea: „Sau nu știți că templul vostru este Templu al Duhului Sfânt care se află în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț!” După ce erau omorâte, lângă victime se arunca o monedă: „pentru ele nu se găseau bani să fie primite”.
Așadar, întreaga organigramă, hărți amănunțite și ordine precise se păstrau pe cale orală. Din toate, nimic nu era notat, iar Infandus trebuie să fi avut o memorie colosală. Dacă în privința aceasta se descurcase preluând și exersând tehnicile mnemotehnice tradiționale, folosite de cei vechi, tehnici fără de care civilizația nu s-ar fi putut perpetua, însă care s-au pierdut o dată cu inventarea tiparului, problemele au apărut atunci când și-a pus întrebarea „de ce?”, întrebarea „ce rost are?”, cea mai grea dilemă pe care Dumnezeu s-a învrednicit s-o dea oamenilor. Cu care i-a pedepsit atât de sever. De obicei, o dată cu „ce rost are?” se termină orice disciplină, orice organizare, orice demers. Dacă întrebarea nu este retezată la timp, ea naște noi mlădițe, fiecare răspuns fiind urmat de un nou „dar asta ce rost are?”. Necontrolat, „ce rost are?” topește totul în haos. Când Infandus s-a căznit să afle scopul ultim al Mâinii Albe, scop ce n-a fost găsit nici până la el – dar nici căutat prea conștiincios –, a simțit nevoia ca ierarhia teoretică („gradele invizibile”) să fundamenteze și logic și să dea un imbold rațional confreriei. Drept consecință, nimeni, în afara unor aleși, nu mai avea acces la periculoasa întrebare, fiind lăsat să-și vadă în liniște de activitatea proprie.
1 Fiindcă devenea discutabil cât de „nevăzut de nimeni” devenea tânărul pe parcursul acelei călătorii, ajungându-se – la un moment dat – la o retragere pur simbolică de câteva zile și – în final – chiar de câteva minute într-o încăpere dosnică.
2 În nici un caz nu trebuie confundată această etapă cu „invizibilii”, în cazul călătoriei inițiatice, novicele nici măcar n-a fost încă acceptat în Mâna Albă, pe când „Invizibilii” au avansat, grad cu grad, la corpul de elită, cel mai secret, al confreriei.
3 Scribul a menționat că multe, foarte multe practici, modele de organizare și, în special, ceremonii au fost preluate de societățile secrete medievale și moderne de la Mâna Albă, așa cum și aceasta pretindea că este continuatoarea unor tradiții vechi, foarte vechi sau chiar protoumane. Printre ele, este de remarcat că Sfânta Vehme, apărută în Sfântul Imperiu Roman după moartea lui Frederic al II-lea, adică la circa jumătate de mileniu după reformarea Mâinii Albe de către Infandus, Sfânta Vehme (sau Sfânta Femeie) și-a organizat și ea înfricoșătoarele tribunale după modelul celor instituite în secolul al VIII-lea de Fiul Levantinului. Sfânta Vehme a rezistat până în secolul al XVII-lea și a fost „redescoperită” în „Germania modernă”, culminând cu bestiala Werwolf („Vampirii”), societate secretă a S.S.-ului nazist.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.