Memoria unui politician e deseori scurtă şi selectivă

Preşedintele României, cunoscut pentru antipatia sa faţă de ziarişti, pe care i-a făcut în toate felurile, a revenit din vizita sa în Statele Unite, ţară care a urcat drapelul presei mai sus decât oricare alta, cu gândul să se împace cu presa. Şi, dacă nu să se împace, măcar să-şi nuanţeze poziţia, să arate că nu este chiar un duşman al acesteia cum se crede.

Dar gândirea preşedintelui trădează o lipsă de înţelegere a ceea ce înseamnă presa într-o societate liberă, o ţară europeană ce ne pretindem. Traian Băsescu zice că dacă nu era presa nu s-ar fi aflat despre vizita lui la Washington. „Nu ştiam decât eu, Obama, Biden şi, poate, soţia mea. Deci, fără ei, informaţia nu circulă. Aici trebuie scos din calcul gândul că nu-mi plac. Îi consider foarte utili”, zice preşedintele. Oameni buni, şi Leonid Brejnev considera presa utilă, dacă socotim cu aceeaşi monedă! Vizita lui Brejnev în China nu ar fi devenit publică dacă nu ar fi scris Itar-Tass şi alte organe de presă de stat. Dacă nu exista Agerpres, nu ar fi aflat poporul român despre vizita conducătorului mult iubit Nicolae Ceauşescu la Damasc sau în Coreea de Nord.

Băsescu adaugă: „Ce nu-mi place, însă, şi eu m‑am încăpăţânat să nu fac nimic în această direcţie, este atunci când ziariştii nu ştiu ce să facă cu libertatea lor. Unii cred că-şi pot propune să distrugă persoane, să se pună în mod umilitor la dispoziţia patronului, ca să discrediteze un om sau altul.”

Corect, domnul preşedinte, în principiu. Rolul unei presei responsabile nu ar trebui să fie acela de a face campanii de discreditare doar pentru că „aşa ordonă patronul”. Din păcate, acest lucru se întâmplă şi în Anglia (întrebaţi-l pe Tony Blair), şi în Franţa. Mai puţin în Italia, unde Berlusconi e proprietar de mass-media şi unde, prin urmare, unii ziariştii au „ciocu’ mic”. Dar dacă preşedintelui Băsescu nu îi plac atacurile ghidate de interese de patron, atunci nu ar trebui să-i placă nici presa slujitoare, care îl ridică nemeritat în slăvi şi care acoperă mizeriile din guvern. Preşedintele nu a menţionat însă nimic despre presa slugarnică. Memoria unui politician e deseori scurtă şi selectivă. Cine poate uita însă anul 2004, când numai „Evenimentul zilei”, „Caţavencu”, Radio Total şi, ceva mai târziu, Realitatea TV aveau curajul să critice guvernul Năstase? Şi datorită presei Traian Băsescu a venit la putere.

Însă, ceea ce mă îngrijorează mai mult este că, în România, am început să uităm care este rolul presei. Prea repede s-au şters idealurile revoluţiei din 1989. Să ne reamintim. Rolul unui jurnalist este acela de a fi câinele de pază al democraţiei. Jurnalistul trebuie să investigheze corupţia oriunde ar fi (în principiu, începând cu guvernul care este la putere). Jurnalistul nu trebuie să tacă, nu trebuie să ierte şi nici să se sperie, chiar şi de un preşedinte care iubeşte presa doar cu jumătate de gură sau chiar mult mai puţin.