Merdenele cu gust de luptă de clasă

Există această meteahnă românească de care nu ne putem descotorosi:

Când  e trending, transformăm oamenii în eroi. Umplem internetul cu fotografii, elogii și reel-uri, îi facem statuie. După care greșește și soclul devine instant spânzurătoare. Laudele se transformă în insulte, admirația în dispreț, iar internetul ajunge loc de execuție publică.

Nu mai discutăm despre ce a spus, discutăm despre ce fel de om „este”.

Ce am văzut zilele tercute nu e o simplă divergență de opinii. Este dezumanizare, alimentată de spiritul de turmă. Oare când am mai văzut asta?

Când critica devine execuție publică

La început e o glumă. Un tras de urechi. Un comentariu. Apoi apare eticheta. O distribuire. O insultă. Un meme. Încă un comentariu. Încă o distribuire.

Nu mai vedem un om care a greșit. Vedem o țintă. Un personaj asupra căruia ni se pare legitim să proiectăm toată furia pe care o avem în noi.

Răutatea pe care am văzut-o zilele acestea este înfricoșătoare. Cu atât mai mult cu cât vine, în multe cazuri, din partea unor oameni care se pretind educați, toleranți, civilizați.

Să fim foarte clari: Edmond Niculușcă a greșit. A jignit. A avut o formulare neinspirată. A fost arogant. Este firesc să fie criticat pentru asta. Ba chiar este sănătos ca un om care are vizibilitate să fie confruntat cu propriile derapaje.

Poți să-i spui că a greșit. Poți să fii dezamăgit. Poți să nu-i mai calci pragul.

Dar de aici până la hărțuire, amenințări și atacuri la persoană este o distanță pe care nu ar trebui să o parcurgem atât de ușor.

Să confunzi elitismul cu snobismul este o tâmpenie. Să te legi de orientarea sexuală a cuiva este o mizerie. Să ameninți un om pentru un reel în care a avut un discurs nefericit nu mai are nimic de-a face cu critica.

Este dezumanizare.

Hora bullyingului

Bullyingul nu începe întotdeauna cu ură. „Nu e mare lucru”. Un comentariu. o glumiță, un share. Apoi apare efectul de turmă.

Mulți nu își dau seama că, atunci când intră în horă, nu mai contribuie doar la o critică. Contribuie la construirea unei presiuni colective care devine hărțuire.

O mie de „glume” devin execuție. Devin o formă de violență colectivă. Oare unde am mai văzut asta ?

Există ceva profund pervers în felul și motivele pentru care ne mobilizăm.

Să nu ne păcălim că îi pasă cuiva în mod real de Nea Mihai. Ne pasă de ce e trending, de pasă de like-uri, ne pasă de apartenența la un grup, ne pasă de FOMO, vrem să ne vărsăm nervii, să părem relevanți si, evident, ne pricepem la tot, inclusiv la merdenele si croasante. Contează să știe algoritmul că am avut o opinie.

Scandalul fără miză și spectacolul indignării

Suntem avizi de scandal. De cele mai multe ori, doar atunci când miza este mică. Confortabilă.

Ne mobilizăm spectaculos pentru un reel. Pentru un croissant. Sau pentru o merdenea. Pentru unt versus margarină.

Aici știm să fim revoluționari. Aici avem timp. Aici avem energie. Avem comentarii, distribuiri și discursuri despre moralitate.

Este o formă de indignare aproape perfectă pentru epoca rețelelor sociale: suficient de zgomotoasă încât să ne simțim implicați, suficient de superficială încât să nu ne oblige să schimbăm nimic.

Unde sunt toate energiile astea când miza e reală?

Unde este mobilizarea pentru cauze care cer timp, consecvență, implicare, presiune civică?

Acolo e mai greu. Acolo nu primești neapărat like. Acolo nu poți să faci un story de 15 secunde și să simți că ai schimbat lumea. Acolo nu există satisfacția imediată că ai fost de partea bună.

Scandalul fără miză e confortabil. Îți oferă o țintă clară. Îți oferă o tabără. Îți oferă validare. Și, mai ales, like-uri.

De la croissant la luptă de clasă

Și, dintr-o dată, am descoperit că problema națională este gastronomia franceză.

Untul e rău. Margarina e viața. E scump la Mița. Să dispară croasantul. Să moară Franța, cum era vorba. Și, evident, globaliștii.

Oare unde am mai auzit genul acesta de discurs?

De la un om care a spus ceva greșit am ajuns, în câteva zile, să construim în jurul unei merdenele și al unui croasant o luptă de clasă.

Într-o parte avem „omul simplu”, autentic, care mănâncă merdenea. În cealaltă avem „elita”, snobul care mănâncă foie gras și croissant la Mița.

Ieftin a devenit bun. Scump a devenit rău.

Nu mai discutăm despre gusturi. Discutăm despre cine suntem. Asta este una dintre cele mai periculoase forme de tribalizare: momentul în care transformăm preferințele personale în criterii morale.

Începând de zilele trecute, merdeneaua spune ceva despre tine. Și, implicit, că omul care preferă croasantul este altfel decât tine.

Mai bogat. Mai snob. Mai puțin autentic. Mai puțin român.

Și uite așa, o discuție despre patiserie devine o luptă între „noi” și „ei”. Sună cunoscut ?

Stângism de ocazie

Zilele astea e cool să te dai sărac. Vedem vedete în haine scumpe cumpărând sau împărțind merdenele. Politiceni cuceriți subit de gustul merdenelelor.

Vedem oameni care până ieri postau fotografii din locuri pe care astăzi le denunță ca fiind „pentru snobi”.

Nu este nimic rău în a mânca o merdenea. Nu este nimic rău nici în a te bucura de un croasant bun.

Problema apare atunci când unul dintre ele devine simbolul virtuții, iar celălalt devine simbolul viciului.

Când sărăcia devine accesoriu de imagine. Când merdeneaua devine costum electoral. Când prețul unui produs devine măsură a caracterului unui om.

Suveranism accidental

Noi, cei care mâncăm tradițional.

Noi, cei care nu avem nevoie de Franța, de croasante, de concepte sofisticate și de „elite”.

Ei, occidentalii. Progresiștii. Prea bogați. Prea urbani. Prea cosmopoliți.

„Omul simplu” (de care oricum nu ne pasă), ridicat la rang de virtute.

Dincolo, ai „elita” transformată în dușman.

Oare cine mai are discursuri de genul ăsta ?

Poți să fii crescut cu merdenea și să iubești gastronomia franceză. Poți să ai bani și să mănânci la patiseria din cartier. Poți să fii patriot fără să consideri Franța un dușman. Poți să fii cosmopolit fără să disprețuiești ce e românesc. Poți să fii sărac fără să fii automat autentic. Și poți să fii bogat fără să fii automat snob.

E loc pentru toată lumea sub soare.

Patiseria de cartier este un reper pentru generații de bucureșteni.

Clădirea istorică renovată și redată circuitului cultural al orașului a devenit simbol prin frumusețea ei, prin expozițiile și petrecerile pe care le găzduiește, prin experiențele gastronomice.

Cele două lucruri pot exista în același timp.

Presiunea de a alege este indusă artificial și toxică.

Două adevăruri pot încăpea în aceeași poveste

Un om poate să fi făcut lucruri bune pentru un oraș și, într-o zi, să spună ceva profund greșit. Poate fi criticat pentru ceea ce a spus și, în același timp, să fie recunoscute lucrurile bune pe care le-a făcut.

Poți să fii profund dezamăgit de un om fără să-i negi întreaga existență. Poți să nu mai cumperi de la cineva fără să-l transformi în dușman.

Faptul că ai făcut ceva pentru oraș nu îți acordă imunitate. Dar nici o formulare neinspirată nu șterge anii de activitate și de contribuție în comunitate.

Un om nu ar trebui să fie suma celei mai bune zile a lui. Dar nici suma celei mai proaste.

Confundăm gustul cu virtutea

Nu suntem mai buni pentru că mâncăm într-un anumit loc. Nu suntem mai deștepți pentru că alegem un anumit produs. Nici untul, nici margarina nu ne fac oameni mai buni. Nici merdeneaua, nici croasantul. Nici patiseria de cartier, nici restaurantul sofisticat. Nici sărăcia, nici bogăția. Nici Bucureștiul, nici Parisul.

Gusturile nu sunt certificate de moralitate. Diferența nu e atac. preferința nu e ideologie. Un croasant nu e o declarație politică, cum nici merdeneaua nu este un certificat de autenticitate.

De ce avem atâta energie pentru scandaluri care nu schimbă nimic și atât de puțină pentru lucrurile care chiar ar putea schimba ceva?

Am ajuns să confundăm zgomotul cu implicarea. Like-ul cu solidaritatea. Indignarea cu activismul, tabăra cu adevărul.

Uităm să mai fim oameni atunci când cineva sau ceva nu mai servește propriului narativ.