Culoarul Morții: Ultimele minute

Michelle Lyons, mai întâi ca reporter, și apoi în calitate de purtător de cuvânt al Departamentului de Justiție Penală din Texas, a trebuit să asiste, timp de 12 ani, la 300 de execuții din orașul Huntsville. BBC a realizat un amplu reportaj despre ea.

În Texas au fost condamnate la moarte și executate 550 de persoane începând cu anul 1976, mai multe decât în orice alt stat din SUA. „Nu te obișnuiești niciodată să privești ultimele momente ale vieții unui om, când sufletul lui părășește corpul, dar autoritățile din Texas au executat infractorii cu o asemenea frecvență încât au reușit să nu facă din asta un spectacol.”, scria ziarista în jurnalul său.

Pe măsură ce medicamentele își făceau efectul, urmașii condamnatului sau ai victimei părăseau sala. Chiar și ziarul local refuza uneori să trimită vreun reporter. Statul îndeplinea ultimele formalități birocratice la ușă, iar localnicii nici nu știau ce se întâmplă.

Începând cu anul 2000, și până în 2012, Michelle Lyons a privit cum 300 de bărbați și femei au ajuns în Camera Morții, unde viețile lor tumultuoase și-au găsit un final liniștit, cu ajutorul a două ace care rezolvau pentru totdeauna problemele pe care aceștia le-au creat societății. „Să fiu martor la execuții a fost doar o parte din slujba mea”, spune Lyons, al cărui memorial catarhic, „Death Row: Final Minutes” (Culoarul Morții: Ultimele Minute), a fost publicat de curând.

Indiferent cum vă imaginați că ar arăta un martor la execuțiile condamnaților la pedeapsa capitală, Michelle Lyons nu este așa. Inteligentă, cultivată, spontană, aceasta ironizează stereotipiile britanicilor, care spun despre americani că nu au umor. Cu ea trebuie să fii mereu pe fază, altfel nu reușești să ții ritmul. Dar când discuția se îndreaptă spre lucrurile pe care le-a văzut în Camera Morții, cinismul ei lasă loc vulnerabilității și nu este dificil să vezi cât este de afectată.

Autoritățile din Texas au executat 40 de condamnați la moarte în anul 2000, cele mai multe efectuate vreodată de un stat american într-un singur an, și aproape la fel de numeroase cât în tot restul țării. Michelle Lyons, ca reporter de închisoare pentru „The Huntsville Item”, a fost martoră la 38 dintre acestea. Însă aparenta sa indiferență a fost doar un mecanism de blocare a emoțiilor pe termen scurt. „Când mă uit acum la notițele mele despre execuții, pot să văd ce lucruri m-au deranjat, dar orice îndoieli am avut, le-am împins într-un colț din mintea mea. Acest fapt m-a ajutat să merg înainte.“

„Am fost în regulă cu asta. Ar trebui să fiu supărată ?”

Citindu-i jurnalul, intri într-o realitate dură. Betty Lou Beets, care și-a îngropat soții în grădină ca și cum ar fi fost animale de companie, avea picioarele mici. Thomas Mason, care le-a ucis pe mama și pe bunica soției sale, semăna cu bunicul autoarei.

Când a asistat la prima execuție, jurnalista avea 22 de ani. După ce a văzut moartea lui Javier Cruz, a scris în jurnal: „Am fost în regulă cu asta. Ar trebui să fiu supărată ?” Ea a considerat că trebuie să simtă compasiune nu față de condamnat, ci față de cei doi bătrâni omorâți cu un ciocan.

Sunt 18 ani de când Michelle Lyons a privit cum a murit Ricky McGinn, dar încă mai plânge. Când se așteaptă mai puțin, îi apare în minte imaginea mamei acestuia cu mâinile pe geamul camerei unde a avut loc execuția. „Am fost pentru pedeapsa cu moartea, credeam că este cea mai potrivită sentință care se poate da pentru anumite infracțiuni grave. Eram tânără și exuberantă și vedeam totul doar în alb și negru. Dacă m-aș fi gândit însă atunci la emoțiile mele, la felul cum ceea ce vedeam mă face să mă simt, nu știu cum aș fi putut să mă mai întorc în acel loc, lună după lună, an după an.”

Asta nu înseamnă că a fost superficială. Și după ce s-a alăturat biroului de presă al TDCJ, în 2001, și-a luat treaba în serios. Acum, când și-a publicat jurnalul, le-a spus, nu doar locuitorilor din Huntsville, ci și restului Statelor Unite, și întregii lumi, ce s-a întâmplat în Camera Morții din Texas.

Iertare, cântece rock, glume de ocazie

Michelle Lyons a povestit că moartea prin injecție letală este ca și cum ai privi pe cineva care merge la culcare. Ea a auzit sunetele ultimelor respirații ale condamnaților, o tuse, un zbucium. Pe măsură ce medicamentele își făceau efectul, aerul le ieșea din plămâni și se auzeau zgomote. După ce deținutul murea, ea a văzut cum i se înroșea pielea. Descrierile ei au provocat însă o mare dezamăgire urmașilor victimelor, aceștia considerând că „Old Sparky” (Scaunul Electric), pe care au fost executați 361 de infractori între 1924 și 1964, era un spectacol mai bun decât injecția letală.

Însă rolul ei nu s-a oprit doar la a fi martor la execuții. Ea a trebuit să transmită din partea condamnaților rugăminți disperate de iertare, afirmații neobișnuite de nevinovăție, citate din Biblie, versuri din cântece rock, chiar și glume (în 2000, Billy Hughes spunea „Dacă îmi plătesc datoriile față de societate, am dreptul la o reducere„). Rareori Michele Lyons i-a văzut pe aceștia mânioși. O singură dată l-a auzit pe un deținut spunând că vrea răzbunare.

A primit scrisori și mailuri din întreaga lume, de la oameni care o condamnau pentru participarea ei la „crime sponsorizate de stat”. Uneori le-a răspuns supărată, scriindu-le să-și vadă de treaba lor. „Destul de mult timp, întreaga lume din afara Statelor Unite a considerat că este ciudat că încă avem pedeapsa cu moartea. Jurnaliștii europeni au folosit adesea cuvântul” ucidere „în loc de „execuție„, spunând că noi omorâm oameni.„

Câteodată s-a iscat vâlvă în jurul acestor execuții. Un exemplu este cazul lui Gary Graham, executat în 2000. Atunci au protestat ziariști din întreaga lume, veniți la Huntsville, alături de Jesse Jackson, Bianca Jagger, New Black Panthers, AK-47 și Ku Klux Klan Regalia. Gary Graham a jefuit 13 oameni în mai puțin de o săptămână, i-a amenințat cu pistolul pe doi dintre ei, a împușcat în gât o persoană și a lovit-o pe alta cu mașina pe care i-o furase. Ultima victimă a fost răpită, jefuită și violată. Nu a existat niciun dubiu cu privire la aceste fapte întrucât Graham a pledat vinovat, însă a negat că a comis vreo crimă. Michelle Lyons crede că vâlva iscată atunci a adus mai degrabă deservicii mișcării împotriva pedepsei capitale.

Un condamnat la moarte poate aștepta ani de zile până la execuție, astfel încât Michelle Lyons a ajuns să-i cunoască bine pe unii dintre ei, inclusiv criminali în serie, ucigași și violatori. Nu toți erau niște monștri și ajunsese să-i placă pe câțiva dintre ei, uneori chiar credea că ar fi putut fi prieteni dacă s-ar fi întâlnit în libertate. După ce Napoleon Beazley, care avea doar 17 ani când l-a ucis pe tatăl unui judecător federal, a fost executat în 2002, ea a plâns tot drumul spre casă. „Nu numai că am simțit că Napoleon nu ar mai fi creat probleme, m-am gândit că ar fi putut fi un membru productiv al societății. Vroiam să câștige apelul și mă simțeam vinovată că gândeam așa. A fost o crimă aiurea și dacă aș fi fost familia victimei aș fi vrut ca Napoleon să fie executat. Totuși, nu mi-a făcut nimic, puteam oare să simt simpatie pentru el ?”

„Aici nu sunt câștigători, toată lumea este învinsă”

Dar când a rămas însărcinată, în 2004, a început să-i cadă masca și să se instaleze ambivalența. „Execuțiile au încetat să mai fie un concept abstract și au devenit profund personale. Am început să-mi fac griji că bebelușul meu ar putea auzi ultimele cuvinte ale deținuților, scuzele lor jalnice, pretențiile lor disperate de nevinovăție, stropirea și sforăitul lor. Apoi, când am avut-o pe fiica mea, a început să-mi fie frică de execuții. În timp ce urmașii victimei aveau o lungă perioadă de timp pentru a-și înțelege și accepta pierderea, familia condamnatului se uita cum le moare un om drag. Am un copil pentru care aș face orice, iar aceste femei se uitau cum le mor copiii. Am văzut cum mamele plângeau, țipau, aruncau cu paharul, lovind zidul.”

Lyons a mai lucrat apoi șapte ani la TDCJ, privind cum merg condamnații spre execuție, cu o docilitate înspăimântătoare. „Am stat în camera martorilor, gândindu-mă: Aici nu sunt câștigători, toată lumea este învinsă. Oricum ai lua-o, execuțiile au fost doar situații triste și a trebuit să mărturisesc toată această tristețe, din nou și din nou.”

Experiențele trăite în preajma condamnaților la moarte au marcat-o profund. „M-am gândit că fiind departe de sistemul de închisoare mă voi gândi mai puțin la lucrurile pe care le-am văzut, dar s-a întâmplat exact contrariul. Mă gândesc mereu la asta, e ca și cum aș fi deschis Cutia Pandorei și nu mai pot să o închid. În timp ce mănânc o pungă de chipsuri mi se pare că miroase a Camera Morții. Sau aud ceva de la radio care îmi amintește de o conversație pe care am avut-o cu un deținut, cu câteva ore înainte de a fi executat.  Ori văd mâinile ridate ale mamei lui Ricky McGinn, apăsate pe pahar, și încep să plâng.”

Dar, în timp ce Lyons consideră că Texasul a aplicat prea mult pedeapsa cu moartea, rămâne totuși un susținător al acesteia, cel puțin pentru cazurile grave. După cum ea însăși recunoaște, în Texas încă mai există încă infracțiuni „mai mari și mai îngrozitoare” decât oriunde altundeva în SUA.

În cimitirul „Joe Bird”, destul de frumos de altfel, în care condamnații la moarte din Texas sunt înmormântați de mai bine de 150 de ani, Michelle Lyons se plimbă printre rândurile de cruci și se întreabă pe câți dintre aceștia i-a văzut murind. Nu își amintește toate execuțiile la care a fost martoră. „Nu vezi multe flori pe morminte aici”, spune ea. „Nu mi-i pot aminti pe unii dintre oamenii care au fost executați. Cine stie, poate că ei merită să fie singuri și uitați, sau poate că este treaba mea să-mi amintesc.”

Huntsville, capitala condamnaților la moarte

Toate execuțiile din statul Texas au avut loc, începând cu anul 1924, în orașul Huntsville, considerată capitala condamnaților la moarte. Localitatea are 7 închisori, printre care Walls Unit, o clădire victoriană impunătoare, în care se află celebra Cameră a Morții. Este un oraș frumos, aflat în mijlocul unei păduri de pini, cu multe biserici, locuitori politicoși, astfel încât un turist poate petrece câteva zile aici fără să știe că este locul cu cele mai multe execuții din lume.

În 1972, Curtea Supremă a SUA a suspendat pedeapsa capitală pe motiv că este prea crudă și neobișnuită. Câteva luni mai târziu însă, unele state și-au rescris statutele pentru a o putea aplica din nou. Texas a reintrodus-o în mai puțin de doi ani și a aprobat injecția letală ca un mijloc nou de execuție. În 1982, Charlie Brooks a fost primul condamnat executat cu ace.

Deși există semne că statul Texas își pierde interesul pentru pedeapsa capitală, ultimul sondaj, din 2013, a arătat că 74% dintre locuitori o susțin în continuare. Prin urmare, Camera Morții din Huntsville nu va fi desființată prea curând.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.