Mona Radu: „Cea mai frumoasă zi… rămâne marele meu secret”

Datorită ei avem „Lecţia de violoncel”. Şi datorită ei îl avem pe scenă pe maestrul Radu Beligan. Dar… doar datorită ei am înţeles ce înseamnă să ai pe umăr o aripă de înger care te atinge cu talent şi-ţi dă o Misiune de credinţă! Mona Radu este un om cu suflet diafan, un scriitor talentat, o personalitate pe care vă invit să o aplaudaţi cu tot sufletul, ori de câte ori veţi vedea piesele ei la teatru.

Eveline Păuna: Cine este „Mona Radu”? Numele sună foarte frumos şi cald… „Mona” este o prescurtare de la „Ramona”?

Mona Radu: „Mona” este prescurtare de la „Ramona”. Când ne naştem, nu ne alegem nici religia, nici numele. „Un nume ce-i” – se întreabă eroina lui Shakespeare – „un trandafir, de-i spui oricum, păstrează acelaşi scump parfum, astfel Romeo, de nu-i spun Romeo nu pierde din desăvârşirea lui nimic”… Pe de altă parte, în piramidele egiptene, sub hieroglifele care formează numele decedatului se găseşte următoarea incantaţie: „Spune-mi numele şi voi trăi din nou”. Numele meu este, de fapt, un pseudonim pe care eu am hotărât să mi-l creez din prescurtarea prenumelui meu şi din prenumele unui om care a însemnat pentru mine mai mult decât oricine altcineva din viaţa mea. Aşa am simţit eu nevoia să mă definesc şi aşa a apărut „Mona Radu”.

Cum au fost primii ani ai formării tale? Ţi-ai petrecut copilăria într-un spaţiu plin de cultură şi de frumos? Ştiu că ai declarat, la un moment dat, că ai fost un copil protejat – nu ai avut voie să te urci în pomi, să sari garduri… Iar la zece ani ţi-ai făurit Lumea ta…

Nu am fost un copil crescut cu cheia de gât, ca majoritatea celor din generaţia mea, ci un copil crescut de o bunică destul de în vârstă, care nu putea să alerge după mine prin curţi, prin grădini… şi atunci, într-un fel, acest lucru m-a condiţionat să îmi creez un univers propriu, să fiu cuminte, să creez poveşti şi să citesc. Iar lucrurile acestea consider că mi-au făcut foarte bine.

Povestea preferată din copilărie?

La nouă ani citeam „Mizerabilii”, dar „poveştile” preferate ale copilăriei mele au fost asigurate de Balzac şi Dumas tatăl.

Simţi că ai fost întotdeauna într-o luptă cu timpul? Eşti, totuşi, atât de tânără şi ai făcut atât de multe până acum… Câţi ani ai?

30 fără câteva luni… Nu, nu mă consider în luptă cu timpul, mă supun lui. Pentru că timpul, dacă nu ţi-l faci aliat, nu poate să-ţi fie decât duşman. Pe de altă parte, nici nu consider că am făcut destul de multe până la vârsta mea şi nici nu mă mai consider atât de tânără. Dar sper să fac tot ce pot din tot ceea ce se poate…

Vorbeşti foarte frumos despre bunica. Înţeleg că a existat absenţa părinţilor?

Să zicem că bunica s-a ocupat de mine cel mai mult… Privind înapoi, nu am avut cea mai frumoasă copilărie din lume, dar, copil fiind, nu mi-am pus niciodată problema dacă am sau nu o copilărie frumoasă… În plus, ceea ce vezi în mine acum este şi rezultatul acelei copilării mai mult sau mai puţin fericite. Şi nu reproşez nimic, nimănui!

O fată frumoasă, care citea foarte mult… Cea mai bună din clasă? Un copil perfect?

Nu am fost un copil perfect, nu am fost întotdeauna cea mai bună din clasă. Şi, în niciun caz nu am crezut că o să scriu. Era o pasiune. Iar visul meu în viaţă, până la o anumită vârstă, a fost să am o familie. M-am căsătorit foarte tânără, pe la 18 ani şi jumătate. Da, visul meu era să am o familie mare, cu mulţi copii şi să fiu cea mai bună mamă din lume. Însă neputând avea copii, a trebuit să-mi canalizez energia în altă parte. Aşa că piesele pe care le scriu sunt un fel de copii ai mei. Şi le consider copii făcuţi din dragoste! Din dragoste de oameni şi de viaţă!

Iubirea văzută atunci la 18 ani arătă diferit de percepţia pe care o ai despre acest sentiment la aproape 30 de ani?

Din ce am simţit eu şi din ce am constatat la alţii – pentru că un scriitor trebuie să fie, înainte de toate, psiholog şi să-i analizeze pe ceilalţi; nu e prea frumos să intri în capul oamenilor, dar prin forţa lucrurilor n-ai încotro –, cred că iubirea nu are vârstă, cred că poate să existe din fragedă copilărie până la cele mai înalte vârste. „Nu încetăm să iubim pentru că îmbătrânim”, spunea Marquez, „îmbătrânim pentru că încetăm să iubim”. Când spun asta nu mă refer la accepţiunea comună dată iubirii, de legătură dintre două persoane. Iubirea este un sentiment din care cresc toate celelalte sentimente, şi pozitive şi negative.

Există în noi şi noi hotărâm ce facem cu ea. Stă la baza tuturor lucrurilor şi ne poate ajuta să devenim mai buni, dacă este canalizată cum trebuie sau ne poate duce spre pieire. Personal, merg mai departe decât Marquez şi cred că începem să murim când încetăm să iubim.

Marea Dragoste înseamnă linişte

Există Marea Dragoste? Noi plecăm în viaţă cu scopul acestei căutări… Uneori ne dăm seama care a fost Marea Dragoste după ce am pierdut-o… Şi trăim o viaţă regretând-o.

Dacă nu ar exista, Marea Dragoste ar trebui inventată. Oamenii pleacă în viaţă cu scopul acestei căutări, dar deseori fac greşeala să o confunde cu perfecţiunea, virtute de altfel, de neatins. Totuşi, eu cred că mai există o şansă şi pentru cei care îşi dau seama că, din ignoranţă sau din alte cauze, au pierdut Marea Dragoste. Când Dumnezeu ne ia ceva din mână, o face ca să lase loc pentru ceva mai bun.

Mona Radu a găsit Marea Dragoste?

Da.

Cum îşi dă seama cineva de o Mare Dragoste? Cum te trage de mânecă? Nu te lasă să dormi, te obsedează?

Cred că fiecare dragoste poate fi o mare dragoste, în sine. Şi, probabil oamenii, pe parcursul vieţii lor, au parte de mai multe astfel de sentimente. Pentru mine marea dragoste nu înseamnă nopţi nedormite, suferinţă, chin. Din contră, Marea Dragoste înseamnă linişte.

Revenind cu picioarele pe pământ, un om pasionat de cuvânt poate fi prieten şi cu cifrele?

Dacă ne referim la ştiinţele exacte, nu am fost niciodată atrasă de ele, dar ne-am respectat reciproc. Nu am uri absolute pentru anumite domenii ale vieţii. Sunt subiecte care nu mă atrag şi pe care le evit, dar, ca să dau un exemplu, nu pot să spun că urăsc matematica. Nu e vina matematicii că eu nu o înţeleg. Dar dacă ne referim la cifre, în contextul în care ele reprezintă produsul literelor – se ştie că din scris se câştigă foarte puţin sau nu se câştigă deloc -, consider că cine vrea să scrie, chiar dacă nu-i stă în fire, trebuie să devină prieten cu cifrele. E foarte greu să faci literatură când nu ai siguranţa zilei de mâine.

Gândul pentru profesia dintâi… Care a fost? Fiecare fată visează să se facă actriţă, doctoriţă, profesoară…

Eu am vrut să mă fac… doctoriţă la şase ani, poliţistă la opt… Profesoară nu am vrut să mă fac niciodată. Dar pe când aveam vreo 13 ani am vrut să mă fac actriţă pentru că am văzut la televizor o piesă de teatru – înregistrată cu un an înainte de a mă naşte eu – „Amadeus”, de Peter Shaffer, în care domnul Beligan îl juca pe Salieri. M-am cam îndrăgostit de amestecul dintre domnul Beligan şi personajul său şi am hotărât să mă fac actriţă. Când am aflat câţi ani are şi, făcând un calcul, am realizat câţi ani va avea când aş putea eu ajunge actriţă, am fost atât de dezamăgită încât am hotărât să-mi închei cariera înainte de a o începe.

În perioada aceea a existat şi un model? Cu toţii ne-am dorit, la un moment dat, să fim precum cineva anume…

Da, este important să ai modele şi, din păcate, societatea în care trăim desacralizează modelul, piedestalul dintre model şi noi ceilalţi este distrus, idolii noştri duc o viaţă dezmăţată în public, ceea ce nu este un bun exemplu. În afară de lucrurile frumoase pe care le fac, ne aduc tot timpul aminte că sunt oameni. Iar acest lucru, în loc să ne motiveze să evoluăm, ne transmite că dacă cineva de un anumit nivel îşi permite un lucru îndoielnic, acel lucru e bun şi pentru noi. Modelele mele… primul meu model a fost bunica. Mai târziu, modelul meu în viaţă a fost, după ce l-am cunoscut personal – la mult timp după episodul cu Salieri, domnul Beligan, cu care împart aceeaşi pasiune devoratoare pentru teatru. Un alt om frumos pe care am avut onoarea să îl cunosc este Maia Morgenstern. Folosesc dinadins genul masculin, chiar dacă este vorba despre o femeie. Trăim într-o ţară în care foarte mulţi cetăţeni consideră că substantivul om desemnează numai bărbaţii – din păcate, printre aceşti cetăţeni se numără şi multe cetăţene. Doamna Morgenstern este un exemplu nu doar de succes profesional, ci şi de succes uman, izbutind o performanţă care în lumea artistică se întâlneşte rar: nu este doar o mare actriţă, ci şi o mamă foarte bună.

Bunica – un model. Primul model… Bunica ştie ce om frumos a devenit nepoata ei?

Bunica a murit. Din păcate bunica a murit când eu aveam 14 ani şi nu a putut să… Dar sunt sigură că de undeva de Acolo, de Sus mă vede. Şi cred că este foarte fericită pentru mine.

Există o vorbă pe care cei din universul teatrului o spun – aceea că există oameni „făcuţi pentru teatru”. Aşa este? Sau oricine poate încerca?

Eu cred că oricine poate să încerce dar, ca în toate domeniile, există locuri pentru cei mai dăruiţi şi locuri pentru cei mai puţin dăruiţi… totul este să îţi dai seama în categorie te poţi înscrie. Şi dacă eşti de nivelul doi sau trei să nu suferi că nu eşti pe primul loc. Dar cred că şi cel care este un actor bun, nu foarte bun, are aceeaşi pasiune pentru meseria lui ca şi cel care a atins apogeul.

Când te-ai apucat serios de scris?

Teatru n-am vrut să scriu dintotdeauna. Am început spunând că o să scriu romane şi n-am reuşit niciodată să termin mai mult de zece pagini.

Traduceai atunci?

Da, începusem să traduc. Eu am început întâi să scriu şi apoi să traduc. Am tradus pentru că tradusul îmi oferea un câştig financiar imediat şi sigur, dar mi-a şi plăcut. A traduce din autori străini este, până la urmă, o şcoală pentru un tânăr autor. Şcoli de scriitori nu există, cum există şcoli pentru actori. Numai studiind ce a scris altul, înveţi cum se scrie o piesă. Prin 2010, Colombe Anouilh mi-a spus, „de ce nu îmi dai una din piesele pe care le-ai scris să i-o arăt lui Michel Făgădău”, marele regizor de origine română, stabilit la Paris, care deţinea un teatru pe Champs-Élysées. Eu i-am dat piesa, fără prea multă încredere, ştiind foarte bine cum merg lucrurile în această lume unde oamenii ba citesc, ba nu citesc. Marea mea surpriză a fost că, după şase luni de la această întâmplare, Făgădău m-a căutat şi mi-a spus că este impresionat de această piesă. Făgădău… pe care nu îl cunoscusem niciodată! Şi mi-a spus că ar vrea să facă o adaptare pentru teatrul lui din Paris. Piesa avea un subiect istoric şi francez pe deasupra… şi a fost o mare fericire pentru mine. Din păcate, în aceeaşi perioadă Michel Făgădău a făcut un cancer galopant care l-a răpus extrem de repede. El m-a căutat prin noiembrie, iar în februarie a murit. Acest eveniment mi-a dat un mare şut spunându-mi mie însămi că dacă cineva de la acest nivel are încredere în ceea ce scriu eu înseamnă că totuşi există un fel de talent în mine. Şi am început să caut subiecte noi de pus pe hârtie. Nu aveam curaj să scriu pentru Radu Beligan pentru că mi se părea atât de sus încât îmi spuneam „eu niciodată nu voi scrie ceva atât de bun încât Maestrul Beligan să joace”. Mai ales că i-am tradus o grămadă de piese care s-au jucat în America sau în Anglia sau în Franţa cu mare succes şi domnul Beligan nu a vrut să se implice în asemenea proiecte. Deşi erau piese cu succes garantat. Dar viaţa e supusă efectului dominoului. Un eveniment a dus la altul şi, până la urmă, am izbutit să scriu ceva pentru domnul Radu Beligan.

„Lecţia de violoncel”…

Faptul că această piesă i-a plăcut maestrului Beligan pentru mine contează mai mult decât orice premiu sau critică. Mai mult decât orice răsplată pe care aş putea-o primi vreodată în viitoarea mea activitate scriitoricească.

Cred că şi pentru noi, publicul, pentru că te-am îndrăgit şi te-am apreciat în momente atât de importante şi alături de o personalitate cum este maestrul Beligan… Publicul a făcut cunoştinţă cu piesa la o aniversare a Maestrului…

Da, s-a întâmplat aşa. Ar fi trebuit să dăm premiera mult mai devreme, dar au fost nişte probleme care nu ţineau de cineva anume… Dar pentru că există Cineva acolo sus toate s-au aranjat astfel încât premiera să coincidă cu aniversarea Maestrului şi a fost foarte frumos. Întreg proiectul a fost sub o stea bună. Cine poate să se mai laude că şi-a făcut debutul într-un proiect care a adus împreună crema teatrului românesc: Maestrul Beligan, excepţionala sa fiică, Lamia, Marius Manole, Tania Popa şi Rodica Ionescu, totul sub bagheta extraordinarului Felix Alexa!!!

Ce ai simţit la premieră? Atunci când publicul te-a aplaudat, când critica a scris de bine… E o adevărată luptă pe bilete şi acum!

Acest lucru este meritul maestrului Beligan, nu al meu. La premieră nu-mi aduc aminte să fi simţit altceva în afară de grijă şi emoţii. Când îţi doreşti ceva foarte mult, în momentul în care îl ai îţi e atât de frică să nu-l pierzi sau să nu se întâmple ceva care să-l strice încât practic nu ai timp să te bucuri în momentul respectiv. De aceea se spune că nu putem să apreciem cu adevărat ce avem decât atunci când… nu mai avem. Am încercat să nu mă îmbăt cu succesul. Îmi dau seama că dacă vreau să devin un scriitor – pentru că eu consider că mai am ceva până să devin cu adevărat unul, trebuie să fiu serioasă şi, fără a ignora ce e bun în mine, din punct de vedere scriitoricesc, să mă concentrez pe corectarea defectelor.

Spuneai că întâlnirea cu maestrul Beligan, pe plan profesional, a avut loc cu mult după ce ai văzut, la 13 ani, acea piesă de teatru. Când, mai exact?

S-a întâmplat în 2005, când, mergând la teatru întâmplător l-am văzut în „Take, Ianke şi Cadîr” şi mi-am dat seama că este formidabil… câtă energie transmite şi atunci am simţit că mi-am găsit vocaţia – voiam să scriu teatru! A fost singura perioadă din viaţa mea când nu am dormit trei nopţi pentru că ştiam că eu trebuie să scriu. Şi m-am pus pe lucru. Am avut vreo două încercări minore, apoi, când am avut eu impresia că am scris ceva care ar merita văzut şi de alţii, i-am trimis Maestrului Beligan textul cu pricina, considerând că Maestrul Beligan este deasupra tuturor şi că un om de valoarea sa îmi va spune sincer dacă merită să scriu sau să fac din asta un hobby, arătând scrierile mele doar prietenilor intimi. Din fericire maestrul Beligan mi-a spus că am talent şi atunci a început totul.

Există anumite obiceiuri pe care le ai la masa de scris?

Nu… Am început scriind de mână, însă este mai comod scrisul la calculator pentru că se poate corecta mult mai uşor. Nu, nu e un exemplu bun pe care îl dau oamenilor în momentul de faţă, pentru că, din păcate, oamenii din epoca noastră uită să scrie de mână, dar din punct de vedere profesional este foarte uşor şi practic.

Eu sunt persoana antipatică ce răspunde la telefonul domnului Beligan

Toţi jurnaliştii ştiu că eşti şi asistenta maestrului Beligan. Ce presupune acest job?

Eu sunt, în primul rând, persoana antipatică ce răspunde la telefon…

Şi refuză interviurile!

Da, refuză interviurile… În numele domnului Beligan.

De ce?

Domnul Beligan consideră că a spus tot ce avea de spus şi că tot ce mai are de spus spune pe scenă. Iar la vârsta domniei sale ar fi foarte obositor să răspundă zilnic câte unui interviu. Pentru că dacă răspunde unuia, trebuie să răspundă tuturor. Şi asta i-ar ocupa o mare parte din timpul pe care îl păstrează pentru teatru. Şi atunci, ca să nu se supere cineva, nu dă nimănui.

Maestrul a declarat că a prins putere pentru piesa scrisă de tine, referindu-se la „Lecţia de violoncel”. Cred că e cel mai frumos compliment! Cum te-a primit lumea teatrală? Cu invidie, cu prietenie?

Cu de toate. Când am început să scriu, unul dintre confraţii mei scriitori mi-a spus „lasă-te de scris”. Iar partea amuzantă a lucrurilor a fost când, jumătate de an mai târziu, m-a sunat să-mi spună că am câştigat un premiu cu piesa mea la un concurs al Clubului Dramaturgilor de la Uniunea Scriitorilor. Şi s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe urmă, sentimentele oamenilor au evoluat în funcţie de nevoile lor şi de poziţia mea de cerber al domnului Beligan. Cred cu sinceritate că aceia care m-au iubit înainte de premiera cu „Lecţia de violoncel” m-au iubit şi după.

Într-un interviu pe care maestrul Beligan i l-a acordat lui Marius Tucă, maestrul spunea „m-am mutat de mult în Beligania”. Cine mai este în Beligania? Fiecare dintre noi tânjeşte la puţin din prezenţa Maestrului. Mona Radu trăieşte în Beligania?

Da.

Ce este, de fapt, Beligania? Este o dorinţă, o credinţă, e şi realitate?

Beligania este oaza de care maestrul Beligan are nevoie pentru a putea trăi realitatea care nu este întotdeauna plăcută.

Tinerii valoroşi sunt invitaţi să rămână în străinătate. Te-ai gândit să te mulţi, la un moment dat, într-o altă ţară?

Nu. Mă simt foarte bine aici, aici am ce face. Iubesc acest pământ. Ţara este un fel de casă. Nu mă văd locuind sau făcând altceva în altă parte. Aici mă simt bine şi nu am nici un motiv să mă mut.

Care sunt pasiunile tale, în afară de scris?

Îmi place grădinăritul. Din păcate stau la bloc. Visul meu este să am o casă cu o grădină, în care să am o mulţime de pomi si flori… şi un câine care să alerge printre flori şi să le strice şi eu să mă supăr pe el… Şi gătitul! Îmi place să gătesc!

Citeşti mult, eşti preocupată de călătorii?

Citesc mult, îmi plac şi călătoriile. Viaţa mea ca asistentă a domnului Beligan este, de fapt, o lungă călătorie pentru că mergem foarte des în turneu. În perioada stagiunii călătorim săptămânal.

Scrie ceva acum Mona Radu?

Am scris două piese în această jumătate de an. Ambele sunt sortite unor proiecte, nu vorbesc mai mult nu din superstiţie, pentru că nu sunt un om superstiţios, ci pentru că în acest domeniu există întotdeauna riscul ca cineva să te saboteze. Şi atunci prefer să spun „am făcut”, nu „voi face”.

Timpului nu pot să-i cer nimic

Nu eşti superstiţioasă şi, apropo de asta, care e legătura ta cu noţiunea de „destin”? Crezi în Dumnezeu?

Cred în Dumnezeu. Sunt genul de om care vrea să aibă o relaţie directă cu Dumnezeu, fără intermediari. Eu consider că toţi suntem copiii Lui şi ne ascultă pe toţi, în aceeaşi măsură. Toţi suntem la fel de importanţi pentru El.

Ne ascultă şi nemulţumirile?

Da, problema apare atunci când noi nu ştim să-L ascultăm pe El.

Crezi că Mona Radu are o Misiune importantă de Sus?

Mi-ar plăcea să cred lucrul acesta, dar vreau să spun asta după.

Cea mai frumoasă zi din viaţa ta?

În afară de premieră… au fost multe… Fericirea este un lucru mărunt şi se pierde uşor printre alte lucruri, de obicei, neimportante… Lor le acordăm prea mult spaţiu în viaţa noastră şi fericirea o ignorăm, pur şi simplu… Cea mai frumoasă zi… rămâne marele meu secret!

Cea mai tristă?

Când a murit bunica mea.

Ce îi ceri timpului?

Timpului?! Nu pot să îi cer nimic pentru că ştiu că timpul nu dă decât ce vrea el. Şi atunci spun că voi face ce voi putea cu ceea ce el îmi oferă.

Ce le spui celor care vor citi acest interviu, oameni care te iubesc pentru talentul tău, dar care nu au şansa să-ţi vorbească? Ce ar trebui ei să ştie?

Dacă Mona Radu va continua să scrie, şi piesele Monei Radu vor fi jucate, şi oamenii se vor bucura privindu-le şi nu vor ieşi din sală nemulţumiţi că au dat nişte bani pe un bilet, misiunea Monei va fi împlinită. Uneori mă amestec, după reprezentaţie, printre spectatori, în drumul spre ieşire. Ştiu că toţi au venit să îl vadă pe Maestru şi cu atât mai mult îmi face plăcere să surprind frânturi de conversaţie din care reiese că pleacă acasă mulţumiţi de ce au văzut şi că duc cu ei, în afară de imaginea unui monstru sacru, şi ceva din piesa mea. Pentru că, în definitiv, ăsta e scopul meu în viaţă. Vreau să îi fac pe oameni fericiţi prin ceea ce scriu. Personal, sunt un om retras, nu-mi place lumina reflectoarelor. În schimb, îmi doresc foarte mult ca piesele mele să fie scenă şi să-i bucure pe oameni.