În zilele de 26 şi 27 mai a.c., la Oradea s-au desfăşurat Zilele Revistei „Familia”, care au avut două subiecte în centrul atenţiei, primul fiind, odată cu aniversarea a 150 de ani de la debutul în paginile revistei a tânărului Mihai Eminescu, sărbătorirea poetului şi criticului literar Gheorghe Grigurcu, redactor al primei serii a revistei de după reapariţia ei destul de târzie în plin regim comunist, la aniversarea a 80 de ani de la naştere. „Monstru sacru” al literaturii române de astăzi şi cu o prezenţă asiduă şi extrem de profitabilă pentru cititori în multe din revistele literare de acum, sărbătoritul s-a arătat într-o lumină aproape hieratică, prin modestia şi simplitatea prezenţei, caracteristică, aş zice, marilor spirite. Şi-a exprimat regretul că, expulzat în anii regimului Ceauşescu de la „Familia” şi chiar din Oradea, s-a bucurat doar de graţia edililor de la Botoşani, unde, deşi a stat numai două zile, a primit titlul de cetăţean de onoare al urbei, în timp ce în oraşul de pe Criş unde şi-a trăit anii copilăriei şi ai muncii în cadrul redacţiei revistei „Familia”, sau în Cluj, oraşul de pe Someş, unde şi-a terminat studiile universitare, nu a putut rămâne sau deveni nici măcar cetăţean obişnuit, dorind, compensatoriu, să se întoarcă măcar alături de părinţii săi care se odihnesc pentru veci în Oradea. Poeţii prezenţi l-au omagiat citindu-şi din propriile poezii şi, în final, însuşi Gheorghe Grigurcu a citit din creaţia lirică a domniei sale.
În cea de a doua zi a manifestărilor, atenţia participanţilor s-a îndreptat asupra reprezentanţilor celei mai noi generaţii de scriitori, sau, hai să-i zicem promoţii, pentru a fi în tonul discuţiilor, la care a participat şi conducerea USR, sosită la Oradea în seara zilei precedente. La acest capitol lucrurile s-au mai complicat puţin, având în vedere că tinerii şi foarte tinerii scriitori, aflaţi încă, în general, pe băncile facultăţii, au preluat de la promoţiile anterioare, aşa cum era şi firesc, o doză de exclusivism – pusă în scenă cu o agresivitate păstrată şi astăzi, după atâta timp –, pentru prima dată în decursul anilor 80, încă de la începutul acestora, chiar de promoţia care le poartă numele. Însuşi preşedintele USR, cel care a instrumentat oarecum apariţia respectivei promoţii, s-a păstrat cam în acelaşi ton, declarând că din promoţia 70, de exemplu, nu se reţine niciun nume care să mai fie acum demn de atenţie. Cineva din sală a replicat timid că ar fi totuşi poetul Adrian Popescu, acolo de faţă, iar poetul menţionat însuşi l-a amintit, la fel de timid, pe Ion Mircea. Tot aşa ar apărea, în fond, pretenţia acestei noi generaţii, ce ar putea replica cu aceleaşi argumente că reprezentanţii optzecismului vor intra probabil şi ei într-un asemenea anonimat, dacă nu cumva au făcut-o deja, cel puţin unii din ei. De altfel, reprezentanţii ei aveau deja aerul că sunt primii care au descoperit America, mai precis America poeziei şi Occidentul cu ale sale valori literare.
În fine, pretenţia lor de exclusivitate şi-a primit replica mai direct sau mai pe ocolite de la cei „bătrâni”, veterani ai scrisului mai bine zis, dintre care, desigur, cei mai mulţi erau chiar reprezentanţii promoţiei 80. Şi dacă tinerii şi foarte tinerii scriitori prezentaseră ca argument al unei prezumtive superiorităţi faptul că ei beneficiază de avantajele internetului, în materie de modalitate de prezentare audio-video, dar mai ales în privinţa deschiderii către un public sau cerc mult mai larg de cititori, ceilalţi au venit cu argumentul că încă de pe vremea lor apăruseră deja Microsoftul şi alte performanţe ale ciberneticii cu care se puseseră imediat la curent. Domnul Nicolae Manolescu a replicat, cu deplină justificare, că acest avantaj al deschiderii nu e chiar atât de important, prin prisma faptului că internetul oferă aceste posibilităţi în lipsa oricărei cenzuri, în primul rând a unei cenzuri de valoare şi chiar a autocenzurii, ce are, de fapt, cea mai mare importanţă.
Până la urmă totul s-a terminat în coadă de peşte şi cred că fiecare tabără şi-a păstrat propriile idei şi convingeri. Personal, am rămas cu nostalgia anilor 60 în care m-am format ca poet şi până prin1965 atrebuit să citesc Blaga, Ion Barbu şi alţi poeţi importanţi folosind o listă cu cotele cărţilor aflate la Fondul Secret al Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, deşi pentru literatura occidentală nu prea existau asemenea restricţii. De asemenea, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă, împreună cu tonele de maculatură proletcultistă, aş fi respins şi poezia lui Labiş – pe care îl divinizam –, doar pentru că făcuse parte dintr-o „promoţie” anterioară, şi aceea cu toate păcatele ei. Iar unul din mentorii de care optzeciştii s-au declarat şi acum foarte mândri e tocmai Crohmălniceanu, purtătorul, până spre sfârşitul anilor 60, al stindardelor proletcultismului cincizecist.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.