Motto: „N-o să mă oprească nimeni să strig până la moarte că suntem cu toţii nişte jigodii care nu am îndurat încă atât cât am fi meritat pentru decăderea şi abjecţia noastră… ” (Cezar Ivănescu, 1997)
Câinoşenia intelectualilor este amintită în dese rânduri de suflete tari, care au avut părţi de viaţă distrusă prin trădarea unor colegi din generaţia lor: Petre Comarnescu, Petre Pandrea, I.D. Sîrbu, Cezar Ivănescu, pentru a face o amintire selectivă. Aceştia însă au avut şansa de a supravieţui trădărilor şi marginalizării sociale, pentru a lăsa mărturii despre cum poate fi distrusă o ţară prin eliminarea valorilor culturale reale şi înlocuirea lor cu adevăraţi „asasini de catifea”. Aceştia nu se folosesc de tancuri şi pistoale, ci prin trădare, minciună, falsitate, imoralitate, denigrare şi marginalizare continuă distrug sistematic şi în mod deliberat elita adevărată a României, din anul 1948, fără oprire până astăzi. Şi toţi aceşti luptători s-au stins, deoarece în naivitatea lor îşi ordonau ideile pe hârtie, în paşi mici, şi idealuri mari, pe când ei, „deloc naivi, ştiau că o bătălie e deja câştigată dacă adversarul e hărţuit îndelung şi provocat continuu încât să-şi iasă din minţi”.
Scena publică este lupta neîncetată dintre oamenii de bine care se apără şi oamenii de pradă care atacă direct sau indirect cu haitele de spioni plătiţi şi papagali dresaţi.
Între 1945 şi 1989, sute de mii de intelectuali cu liceu şi cu universitate au fost coborâţi la munca de jos, mai mult manuală decât intelectuală, sau au fost sub diferite etichete politice condamnaţi la muncă silnică în lagăre şi închisori transformate în şantiere de muncă fizică. Următoarea operaţie de distrugere a României: milioane de persoane fără vocaţie intelectuală au primit denumirea de „noua intelectualitate progresistă” şi au fost instalate în aparatul de stat, inclusiv Universitate şi diplomaţie. Aceste operaţiuni au furat naţiunii tezaurul de inteligenţă creatoare şi au poluat statul cu nişte paraziţi cu lăcomie în loc de eficienţă.
La mijlocul anilor ’50, când prima generaţie culturală atingea vârsta ochilor largi deschişi, undeva pe la 18-21 de ani, unul dintre ei, mai iute de picior în viaţa scurtă pe care o amuşina de la distanţă cu viclenie, urcase pe înalta treaptă de responsabil prim al UTM. Mai exact era secretarul general al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din România.
Alexandru Paleologu, asasinul moral al lui Mircea Vulcănescu. Dinastia Paleologu merge mai departe. Fiul său este deputat PDL şi se visează primar de sector
Şi în acest timp, neobositul activist şi acoliţii lui „îi culegeau pe cei mai bravi tineri, dispăreau cei mai valoroşi şi mai cunoscuţi dintre studenţi, tocmai pentru a crea o psihoză permanentă că mâine poate să-ţi vină şi ţie rândul să dispari fără urmă”. Şi au dispărut din facultăţi peste 25.000 de studenţi, „dacă facem o diferenţă între numărul celor care au intrat în facultate şi al celor care au absolvit”. Şi o dovadă că aşa a fost rămâne remarca lui Iosif Sava, „iubitorul” de Bach, adresată după 1990, neobositului activist cincizecist: „Da’ cum permiteţi atâta libertate în presa asta democratică, domnule preşedinte Ion Iliescu?”.
Cum a început distrugerea României? Comunismul instaurat în România de trupele de ocupaţie sovietice slujite de o mână de scursuri ale tuturor naţiilor propăşite pe aici, ruşi, ucraineni, nemţi, unguri, bulgari, evrei şi români, cu totul nici o mie de nemernici (tot cu o mie de nemernici Troţki a făcut Revoluţia bolşevică din Rusia), a desfăşurat de la început şi până în faza ceauşistă terminală o aprigă propagandă antireligioasă, căci orice fiinţă ireligioasă e, potenţial, diabolică. Ateismul ştiinţific şi solidaritatea criminală au fost armele cu care a fost distrusă România timp de decenii. Politrucii au rămas fideli, dar şi în funcţii ale puterii, de unde ne dau şi azi, folosindu-se de libertate într-un mod fals şi josnic, lecţii de moralitate democratică. Unul dintre ei este Vladimir Tismăneanu.
Socialismul ştiinţific cumpănea atent moartea. Iar moartea prin socialism ştiinţific însemna hărţuire, denigrare, demoralizare, marginalizare, alcoolizare şi prăbuşire. Aşa au murit Lucian Blaga, fugărit şi umilit; Nichifor Crainic, Constant Tonegaru, Teohar Mihadaş în puşcărie; Mircea Vulcănescu mort la Aiud turnat de Alexandru Paleologu; Magda Isanoş, marginalizată şi aruncată disciplinar într-o fabrică la munca de jos, unde trăia scene fioroase de viaţă cotidiană; George Creţescu, „cel mai rafinat cunoscător de poezie”, marginalizat şi „asasinat zi de zi”, devenind bătaia de joc a Casei Universitarilor, unde lucra cu jumătate de normă ca funcţionar administrativ, fără casă şi distrus de alcool şi inimă rea până „i-au plesnit toate venele în spital ca unui copil supărat care sparge un balon, că nu mai are chef de joacă”, în timp de culturnicul Nicolae Manolescu îşi vedea (şi îşi vede şi azi) liniştit de viaţă şi triumf fals-literar. Şi în timp ce spurcăciunea de Alexandru Paleologu încasa purcoaie de bani prin Uniunea Scriitorilor de la Securitate pentru turnătoriile lui, victima sa, trădată şi ucisă, Mircea
Vulcănescu, se stingea lent şi dureros la Aiud. Iar fiul acestui turnător asasin, imoral ca tatăl sau şi cu uşor retard în imediat, Toader Paleologu, este în continuare în cărţile puterii şi visează la un fotoliu de primar. Această micro-dinastie Kim a României rămâne în cărţile serviciilor şi în defavoarea noastră. Au urmat apoi: George Mărgărit, care a refuzat să mai trăiască cultural-obscen şi a murit tragic la 38 de ani în sanatoriul de la Bârnova; Alexandru Tacu, al cărui jurământ militar îndreptat împotriva fratelui mare de la Răsărit l-a trimis direct la puşcărie şi apoi la Canal, de unde, peste ani „s-a întors flăcău tomnatic în satul lui”, pentru ca mai apoi, la 40 de ani, să facă liceul la seral şi să muncească la pavaj în orăşelul Bârlad; Vasile Voiculescu, băgat în puşcărie de Constantin Ţoiu, asasin moral pe care editurile de azi îl publică abitir ca mare literat; nefericitul Ben Corlaciu, fost director al Almanahului literar şi care a murit în uniformă de portar al unui hotel parizian etc.
Cazul Marin Preda
Deputatul PDL Radu F. Alexandru, tăinuitorul afacerii Marin Preda
Unii dintre colegii de generaţie văd dispariţia lui Marin Preda ca pe o moarte provocată de securitate, dar Cezar Ivănescu este sceptic odată ce Preda era membru de partid şi era curtat de Dumitru Popescu şi de Partid. Cu toate acestea, există mai multe „secrete” ale „prăbuşirii ulterioare”, unul dintre ele fiind denunţurile soţiei sale la Securitate, unde Preda ar fi ajuns să fie anchetat. Secretul morţii lui Marin Preda îl deţine, printre alţii, şi un deputat PDL, şi anume Radu F. Alexandru, „care până acum n-a scris un singur rând adevărat despre Marin Preda, adăugându-se şi el corului de imbecili care deplorau felul în care revista «Luceafărul» a prezentat moartea lui Preda, tehnică de a eluda o atitudine clară în faţa unui fapt real” (Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, 1997).
Atunci când marginalizarea întârzie, deznodământul este ajutat de îmbolnăvire şi internare. Aici jocurile sunt făcute adesea din mers.
Cazul Cezar Ivănescu
Studiind cazul poetului Cezar Ivănescu am întâlnit acelaşi fatal diagnostic pe care l-am întâlnit şi în situaţia lui Nicolae Labiş: embolia pulmonară postoperatorie. Apărută din senin şi foarte hotărâtă cu vieţile celor doi. Povestea lui Cezar Ivănescu începe din perioada stalinist-dejistă de la mijlocul anilor ’50. A fost exmatriculat din facultate pe cauze politice, a fost ţinut la periferia societăţii şi greu recunoscut ca poet de mare valoare după debutul extraordinar cu „Rod” în anul 1968 şi de atunci dat afară din serviciu, pus sub interdicţie deplină până în anul 1974, perioadă de aproape şapte ani de şomaj. Dar nu şi-a pierdut tenacitatea şi coloana vertebrală. A văzut în jurul său cum s-au stins prieteni, colegi de generaţie de mare valoare, alţii marginalizaţi precum Aurel Covaci, ajuns să monteze calorifere pe când muncitorul necalificat, cărătorul cu cârca de saci cu ciment pe şantierele patriei, cu facultate la fără frecvenţă şi apoi „mutat” la zi, Cristian Teodorescu, va ajunge într-un târziu să pună umărul la discreditarea lui Cezar Ivănescu.
În crugul vieţii, Cezar Ivănescu povestea cum „era să fiu omorât de câteva ori în viaţă pentru că nu am acceptat să fie lovit un copil, un bătrân sau o femeie în faţa mea fără să reacţionez”, în timp ce Constantin Ţoiu îşi vindea tatăl şi pe Vasile Voiculescu să-i fie lui bine!
Cezar Ivănescu a făcut greva foamei când altora le tremura cămaşa şi vorbeau în şoaptă. În anul 1963 a fost dat afară din facultate după lectura în cenaclu a unor poeme anticomuniste şi antisistem, la fel s-a întâmplat şi în anul 1986.
Drama lui Cezar Ivănescu, dar şi a poporului român este că destinul României a intrat pe mâna securiştilor şi UTC-iştilor, a copiilor şi a nepoţilor nomenclaturiştilor.
Cezar Ivănescu într-o fotografie din perioada liceului
„Au revenit băieţii la putere, aceeaşi echipă peceristo-securistă, pozând în mari dizidenţi şi mari luptători anticomunişti, cu carnetele de partid în buzunarele de la spate, şi a trebuit să reiau de la zero lupta cu sistemul, mascat de această dată, fireşte, mult mai perfid. Am spus foarte multe şi am acuzat foarte multă lume, şi în presă, cât am făcut presă, şi în cărţile mele scrise după Revoluţie, Pentru Marin Preda, Timpul asasinilor ş.a.m.d., şi era foarte clar că mi-am adunat o liotă de adversari care nu aveau să mă ierte şi s-a dovedit foarte clar că nici nu m-au iertat. Să nu uit, de asemenea, să apelez în aceste zile la acei dintre securiştii dispuşi să îmi dea informaţii (acei securişti care au lucrat la secţia Securitătii Române Anti-KGB despre care îmi vorbea Victor Roncea), pentru că poate voi produce în felul acesta documente prin care să dovedesc măcar că e agent dublu şi ca a fost agent dublu Mircea Dinescu, încă ar fi un rezultat bun pentru moment cel puţin, pentru că eu cred că e cel puţin triplu sau cvadruplu, dar mă rog, vom vedea în continuare. Aşa… ce să mai notez pe această casetă până se opreşte… Da, să îmi amintesc să-mi procur protocolul Ordinului Steaua României, tot textul protocolului, să mă pot folosi de articolele de acolo şi de arbitrajul lui Traian Băsescu şi să mă gândesc cui aş putea să mă adresez spre a fi păzit în toată această perioadă, pentru că este evident că viaţa îmi este pusă în primejdie. Dacă băieţii vor vedea că ajung foarte sus şi foarte adânc în problemă, este clar că vor încerca să mă lichideze fizic” (Cezar Ivănescu, februarie 2008).
Marginalizat de vechii inamici din perioada proletcultistă, erijaţi în democraţi precum Pleşu, Dinescu, Mihăieş, Manolescu etc., Cezar Ivănescu este propus la Premiul Nobel pentru Literatură de către scriitorii albanezi. Să nu zâmbim tâmp. Albania l-a dat pe Ismail Kadare, scriitor la al cărui nivel nici că va putea fi atins de subofiţerul de securitate „Cutărescu” – Cărtărescu, „malaxor textualist” submediocru.
Iată un paradox al destinului românesc: să fii bătut de mineri şi marginalizat de nulităţi în ţara ta, în timp ce scriitorii unei ţări cât Valahia de altădată să te propună pentru Premiul Nobel.
Cezar Ivănescu nu a putut suporta organic continuitatea comunistă şi prezenţa nonvalorilor la putere şi, drept urmare, pe patru februarie 2008 a intrat pentru ultima oară în greva foamei în sala cu Oglinzi a USR, ca o ultimă şi decisivă formă de protest nonviolent deoarece CNSAS a „eliberat” un fals verdict, acela de colaborator al securităţii pentru Cezar Ivănescu.
Nici până în ziua de azi nu există un document oficial al CNSAS în acest sens! Totul a fost verbal, o minciună aruncată în stradă, pentru a denigra, pentru a ucide lent şi dureros. Mulţi dintre vechii şi mai noii colegi de breaslă i-au sărit la beregată, între care şi amintitul scriitor de benzinărie Cristian Teodorescu. Nu insistăm aici asupra detaliilor. Cert este că pe Cezar Ivănescu nu o boală l-a ucis, ci suferinţa, suferinţa generată de conştientizarea faptului că în toată lupta sa de o viaţă, cu un întreg sistem putred, corupt şi corupător, cu tot ceea ce a însemnat ciuma socială numită comunism, a fost trădat mereu şi mai cu seamă de prieteni.
Cezar Ivănescu în anul debutului său, 1968. De atunci şi până în anul 1974 a fost şomer, fiind marginalizat
Hidra comunistă are strategia ei. Moartea are multe chipuri şi începe prin a spune celor din jur lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată şi are putere de convingere această moarte să impună minciuna, folosindu-se de laşitatea şi trădarea celor apropiaţi. Pentru că „cei ce-ţi fac rău nu te uită, ei vor să te anuleze şi să devină ei cei ce s-au sacrificat, iar dacă scenariul e perfect, tu te trezeşti turnător şi nimenea în locul lor!”. Acesta a fost şi strategia gândită de Mircea Dinescu, numai că acest poet mediocru nu poate anula valoarea reală a victimei sale. Iată mai jos o mărturie în acest sens din partea Lucreţiei Stanciu din localitatea Ramat Gan din Israel, mărtuie publicată în revista israeliană „Minimum”, şi din care oferim aici un fragment: „Vreau să vă mărturisesc că m-a afectat mult moartea poetului Cezar Ivănescu. După apariţia acelei informaţii false (29.01.2008) precum că ar fi primit Decizie de la CNSAS că ar fi făcut poliţie politică, i-am telefonat să-l susţin. M-a revoltat atitudinea celor de la Iaşi, optzeciştii, cum li se mai spune (scriitorii afirmaţi în anii ’80, n. red.), care, atunci când erau debutanţi în poezie, se foloseau de poetul Cezar Ivănescu, iar acum nu l-au apărat în presă în nici un fel. Am avut o convorbire şi cu Valeriu Stancu (preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi) în acest sens, dar fără rezultat. Puteau să dea ştirea că nu s-a primit nici o decizie de la CNSAS. Nimic mai mult. Cezar era membru în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi. Valeriu Stancu mi-a spus: «Am vorbit cu cei din comitet şi au spus că e o problemă personală, ce nu ţine de Asociaţie». «Da, dar cum sunt apăraţi membrii de o defăimare de nedescris?». Nimic!
Când Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei (04. 02. 2008) pentru adevăr, l-am susţinut în continuare pe Internet, la diverse publicaţii şi agenţii de ştiri din România. Un semnal al meu lansat la o agenţie de ştiri (Amos News) a fost preluat, ca o previziune, de autorul unui articol apărut în „Jurnalul Naţional” (30.04.2008). care sună aşa:
La începutul lunii martie am aflat de la fiica adoptivă, Clara Aruştei, că el, marele poet şi director la editura „Junimea”, locuieşte la Muzeul Literaturii din Iaşi. Avusese un apartament închiriat, însă proprietarul îl vânduse, obligându-l să elibereze locuinţa. Ştiam că Cezar Ivănescu ajunsese într-o stare jalnică după defăimarea în ziare; nu mânca, fuma mult şi slăbise 20 de kilograme. Am vrut să-l ajut, să-l salvez, din respect pentru valoarea sa, şi i-am propus să se mute în apartamentul meu care nu era locuit de nimeni, fără chirie, ci suportând doar costurile de întreţinere. Cu mare bucurie a primit oferta mea şi s-a mutat imediat. Era mulţumit şi avea şi multă inspiraţie, după cum îmi spunea la telefon.(…)”.
Nu insistăm aici asupra detaliilor investigaţiilor medicale ci rezumăm această desfăşurare prin detaliile publicate de Clara Aruştei, fiica adoptivă a scriitorului Cezar Ivănescu:
„În perioada 21 aprilie 2008-24 aprilie 2008 CEZAR IVĂNESCU a fost în câteva unităţi spitaliceşti, după cum urmează:
21 aprilie 2008-23 aprilie 2008, pacientul a fost internat în Clinica Particulară Palade, unde a fost supus unei intervenţii medicale al cărei protocol complet operator a rămas necunoscut, întrucât nu a fost pus la dispoziţia organelor care anchetează cauzele acestui deces.
23 aprilie, CEZAR IVĂNESCU a fost transportat de un echipaj al SALVĂRII Bacău din Clinica PALADE la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău.
23 aprilie-24 aprilie, ora 14:45–15:00, CEZAR IVĂNESCU este transportat de un echipaj al SALVĂRII (acelaşi, conform declaraţiei doctoriţei aflate pe Salvare) la Aeroportul Bacău de unde este preluat de un echipaj al SMURD, sosit cu 4-5 ore întârziere. Pacientul este intubat în Elicopter. Medicii SMURD solicită echipajului de pe Salvare şi alte documente şi un EKG. Documentele cerute nu se află în dosar. Nu este cunoscută evoluţia stării pacientului pe timpul zborului, eventualele incidente, tratamentul acordat pacientului pe timpul transportului s.a.m.d., nu există documente medicale ataşate dosarului CEZAR IVĂNESCU. Menţionez că am vorbit cu Cezar Ivănescu până când acesta a fost urcat în elicopter. În jurul orei 15,40 (după aproximativ 30-40 de minute de la preluarea pacientului de către SMURD) am bătut la geamul elicopterului şi am solicitat informaţii de la membrii echipajului. Mi s-a spus că îl intubează şi am auzit cum CEZAR IVĂNESCU tuşea.
24 aprilie, ora 17:54, CEZAR IVĂNESCU ajunge la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. În ciuda tuturor eforturilor disperate depuse de medici viaţa lui Cezar Ivănescu nu poate fi salvată.
Doi doctori specialişti de la INML Mina Minovici care mi-au desluşit în mare problemele şi neconcordanţele medicale din raportul complet al necropsiei şi care nu se regăsesc în concluziile raportului.
Cea mai gravă dintre toate este prezenţa în sângele tatălui meu a unei substanţe „grasoase”, care – mi s-a explicat – în mod normal, natural nu are cum să ajungă în circuitul sangvin. Asta ar însemna că, probabil, a avut totuşi embolie, dar nu de natură sangvină, ceea ce ridică unele suspiciuni suplimentare.
Cezar Ivănescu în ultima sa grevă a foamei din Sala Oglinzilor a sediului USR
De asemenea un alt fapt deosebit de important este acela că în interiorul raportului se specifică faptul că locul operat era intact, cu alte cuvinte, s-ar putea înţelege că nu a fost supus unei intervenţii de natură chirurgicală, cu toate că din fişa medicală rezultă ca a fost transferat operat şi sângerând.
În creion, pe dosarul care conţinea raportul necropsiei era specificată indicaţia unei doamne procuroare din Bacău: „Familia suspectează moartea”. Nu i-am reţinut numele însă doctorul Alexandrescu s-a uitat fix în ochii mei şi m-a întrebat dacă cineva din familia noastră o cunoaşte. Evident nu auzisem niciodată de acea doamnă şi cu atât mai puţin puteam deţine informaţii despre profesiunea domniei-sale. Concluzia dr. Alexandrescu a fost că acea indicaţie era pentru „partea adversă”. Aceasta însă nu este o probă ci doar un indiciu.
Ca urmare a faptului că din concluziile raportului medico-legal rezultă că pacientul a murit pentru că era foarte bolnav sunt obligată – aşa cum mi s-a explicat la INML – să cer şi să obţin efectuarea unui nou raport medico-legal. În termeni expliciţi aceasta înseamnă dezhumarea. Dr. Alexandrescu mi-a relatat cum se desfăşoara această operaţiune. Dpdv medical nu se mai pot obţine probe suplimentare eficiente însă este singura cale legală de a reinterpreta probele şi datele existente.”
Ne putem da seama cât de cangrenată poate fi societatea românească şi cât de pecetluit ne este viitorul când privim la nulităţile care-şi desfăşoară antitalentul pe micrul ecran în chip de filozofi, culturnici distrugători de valori reale. Hitleroidul Patapievici care urăşte poporul român este preşedintele Institutului Cultural Român; marxistul născut în oraşul Stalin şi exportat democrat la New York, Vladimir Tismăneanu, se luptă să ofere noi direcţii ideologice în presa centrală şi din ceafa preşedintelui Băsescu. Vorba lui Cezar Ivănescu: „Ciuma să ardă casele voastre!”.
Nota Bene: „Las cu limbă de moarte, dacă mi se întâmplă ceva pe parcursul acestei dispute publice, pe parcursul acestui război pe faţă, îi rog, deci cu limba de moarte, pe cei care mi-au stat alături din prima clipa […], pe toţi ceilalţi din jurul meu, să se folosească de aceste casete ale mele şi să-mi ducă lupta mai departe. Să nu lase cumva neisprăvit acest război pe care l-am început cu nemernicii şi să nu lase să-mi fie pătat numele şi pătată memoria şi opera” (Cezar Ivănescu).
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.