Negocierea valorilor este la fel de importantă ca negocierea bugetelor

Gabriela Suciu este producătoare de film, distribuitoare și cadru didactic la UNATC „I.L. Caragiale”, unde predă producție de film. A studiat inițial regia, înainte de a-și găsi drumul în producție, iar de-a lungul timpului a lucrat la numeroase proiecte de film și a colaborat cu regizori aflați atât la început de drum, cât și cu cineaști consacrați. Este fondatoarea Atelier de Film și a fost producătoare a filmului Crai Nou, regizat de Alina Grigore, care a câștigat în 2021 Scoica de Aur la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastián.

În spatele parcursului profesional se află însă o perspectivă personală asupra cinematografiei: curiozitatea față de oameni, încrederea în povești și capacitatea de a construi, uneori de la zero, contextul în care un film poate exista. Interviul urmărește nu doar experiența ei de producător, ci și felul în care această meserie i-a schimbat privirea asupra filmului, a colaborării și asupra propriei persoane.

Cotidianul: Ai început prin a studia regia, dar ai ajuns să alegi producția. Ce ai descoperit despre tine în această schimbare?

Am venit la București știind că vreau să fac film, dar fără să știu exact ce anume. Cinematograful din orașul meu natal, Sebeș, s-a dărâmat când eram mică, am prins acolo un singur film, dar fascinația reală a început când a venit HBO în România și puteam, în sfârșit, să văd filme fără întreruperi. Am intrat la regie și, încă din primul an, ajutând la producția filmelor colegilor, mi-am dat seama că mă atrage bucătăria din spate: organizarea, felul în care lucrurile se leagă între ele și prind viață. Până la absolvire lucrasem deja la peste treizeci de filme, așa că am avut timp să testez și să înțeleg unde îmi e locul. Am descoperit că îmi place să am imaginea de ansamblu, să văd toate piesele deodată, și că sunt bună la a-i pune pe oamenii potriviți în aceeași încăpere. Studiul regiei nu l-am pierdut niciodată, mă ajută și azi să citesc un scenariu cu altă înțelegere. Dar meseria mea adevărată s-a dovedit a fi construirea contextului în care un film poate exista.

Ce te face să te îndrăgostești de un proiect de film? Ce trebuie să existe într-o poveste ca să simți că merită să te implici?

Am învățat să citesc devreme și de atunci nu m-am mai oprit din fascinația pentru povești și pentru puterea lor de a schimba ceva în oameni. Un subiect care îmi vorbește este ceea ce mă face să mai aleg un proiect chiar și atunci când am deja prea multe pe masă. Nu caut povești care să lase spectatorul să se relaxeze. Caut povești care îl fac să gândească, să dezbată, să iasă din sală cu o întrebare, nu cu un răspuns comod. Îmi plac filmele care arată unde doare și de ce, care nu vin neapărat cu soluții, pentru că soluțiile tot din noi trebuie să vină, dar care deschid o conversație pe care altfel am evita-o. Și, dincolo de poveste, mă uit mereu la oamenii din spatele ei. Calitatea umană a regizorului și a echipei primează întotdeauna. Dacă simt că mesajul lor rezonează cu ceea ce consider relevant pentru mine ca om, nu doar pentru public, și dacă simt că am de la cine învăța, atunci merită să intru într-un angajament care va dura ani.

Producătorul este, într-un fel, omul care ține împreună foarte multe lumi și foarte mulți oameni. Ce înseamnă pentru tine această poziție între creativitate, oameni și realitatea unui film?

Producătoarea Sarah Green, cea din spatele filmului Tree of Life, spunea într-un interviu că o mare parte din ceea ce face este pur și simplu să stea, să se uite și să aibă o altă perspectivă. Mi-a rămas în minte pentru că descrie exact esența meseriei: să ai o viziune completă asupra tuturor aspectelor proiectului, atunci când ceilalți sunt, firesc, adânciți fiecare în felia lui. Eu stau mereu cu un picior în logica artistică și cu celălalt în logica economică și încerc să nu cad în capcanele niciuneia. Nu îmi asum poziția de lider decât atunci când apar probleme de rezolvat. În rest, prefer să acord încredere șefilor de departament, pentru că ei sunt experții pe felia lor și tocmai de aceea sunt în echipă. Îmi place o atmosferă de echipă, nu de ierarhie pe platou, și prefer oricând un grup mic și sudat, în care oamenii sunt acolo pentru că cred în proiect. Ce am învățat în timp e că negocierea valorilor este la fel de importantă ca negocierea bugetelor. Poți alinia toți banii din lume, dar dacă oamenii nu sunt pe aceeași lungime de undă în privința a ceea ce vor să spună cu filmul, ai construit pe nisip.

Cât de mult te bazezi pe instinct atunci când alegi un proiect? Și ai avut vreodată încredere într-un film înainte ca ceilalți să-i vadă potențialul?

Instinctul contează enorm, pentru că este un domeniu subiectiv. La început eram condusă mai mult de instinct și de urgență decât de strategie. Era o energie bună, dar uneori oarbă. Azi sunt mai atentă la proces și îmi aleg proiectele și în funcție de resursele pe care le am în momentul respectiv, ca să nu blochez pe nimeni degeaba. Dar oamenii și subiectul rămân motivul pentru care spun da. Crai Nou este exact povestea unei încrederi de dinaintea validării. Pariul era o regizoare la debut, Alina Grigore, care nu studiase regie de film, pe un scenariu construit într-un mod colaborativ pe care nu îl mai întâlnisem, și pe un film realizat integral din finanțare privată, cu resurse limitate. Am făcut filmul pentru că am crezut în oameni și în ceea ce aveau de spus. La fel se întâmplă și cu Andreea Cristina Borțun, cu care simt că fac filme de o viață. Instinctul meu nu e despre a ghici ce va lua premii, ci despre a recunoaște un om pasionat și talentat care vrea să vadă povestea spusă pentru ceea ce ea reprezintă și care mai devereme sau mai târziu va schimba mentalități.

Ai lucrat cu regizori aflați la început de drum și cu cineaști care aveau deja experiență. Ce cauți într-o colaborare și ce te face să ai încredere într-un regizor?

Înainte să intru în orice proiect vreau să cunosc regizorul ca om. Cu riscul să sune a clișeu, relația dintre producător și regizor seamănă cu o căsnicie. Un film are nevoie de ani de dezvoltare și de pregătire, inevitabil apar divergențe, așa că cei doi trebuie să fie siguri că își pot asuma un angajament lung, că pot comunica și că sunt pe aceeași lungime de undă în privința așteptărilor și a modului de lucru. Calitatea umană primează întotdeauna. Regizorii cu care am lucrat mi-au fost dragi și i-am considerat prieteni, i-am admirat mai întâi ca oameni educați, cu o cultură vastă și cu mesaje relevante de transmis. Apoi caut oameni de la care să învăț la rândul meu. Multe dintre proiectele din CV-ul meu sunt filme de debut, pentru că am descoperit la UNATC talente care mi-au arătat alte moduri de a face film și de a gândi o poveste. Pentru astfel de proiecte banii se strâng și mai greu, fiindcă în Europa regizorul este autorul suprem al filmului și fiecare debut este evaluat cu riscurile lui. Dar aleg oricând dedicarea în locul experienței. Am avut cele mai frumoase surprize cu oameni la început de drum, care au dat tot ce aveau mai bun tocmai pentru că voiau să demonstreze de ce sunt capabili.

Un film poate trece prin foarte multe obstacole până ajunge în fața publicului. Care a fost cea mai dificilă lecție pe care ți-a dat-o producția de film?

Cea mai grea lecție a fost să accept că, în final, cel mai important este filmul și mesajul lui, nu efortul meu. Poți să te zbați săptămâni întregi pentru a obține un lucru, un cadru, o locație, un acord, iar la montaj să descoperi că acel lucru nu mai are ce căuta în film. E dureros, dar e sănătos. Producția te învață să lași ego-ul la ușă și să slujești povestea, nu invers. Apoi mai e o lecție despre lucrurile pe care nu le controlezi. La Crai Nou am filmat o mare parte din poveste într-o cabană istorică din zona Vatra Dornei, prima cabană privatizată din România, ținută de două femei antreprenor puternice care ne-au primit în casa lor cu toate neprevăzutele noastre de producție. La scurt timp după filmare, locul a ars din temelii. Crai Nou a rămas, din păcate, ultima dovadă a existenței acelui loc de patrimoniu. Înveți că poți pregăti totul minuțios și tot rămâne o parte care nu ține de tine, și că uneori ceea ce salvezi sau conservi prin film e mai prețios decât ți-ai fi imaginat.

Crai Nou a câștigat Scoica de Aur la Festivalul de la San Sebastián. Cum ai trăit acel moment și ce se întâmplă cu tine, ca producător, după ce un film în care ai investit atât de mult primește o asemenea recunoaștere?

L-am trăit cu bucurie și cu recunoștință, dar și cu luciditate. Atenția pe care o aduce un premiu are o durată de viață limitată. Trebuie să profiți de moment, să întorci reflectoarele către oamenii care au stat la baza filmului și către subiectele pe care acesta le ridică. Nu te poți baza prea mult timp pe o știre de moment, oamenii uită repede și mereu apare un alt subiect de discuție. Filmul e important să intre repede în distribuție ca să țină subiectul cald, dar adesea limitările financiare din această etapă fac procesul foarte anevoios și îndelungat. Ce se întâmplă cu tine, ca producător, e mai puțin spectaculos decât și-ar imagina lumea. După premiu, viața de zi cu zi a rămas aceeași, cu aceleași dificultăți și aceleași procese de lucru. Ca să fiu sinceră, nu ne-a sunat nimeni să ne întrebe ce proiecte mai avem și cum ne poate finanța. Validarea din partea festivalurilor și a criticii îți dă un elan real și te bucură, dar nu îți schimbă peste noapte greutatea cu care faci filmul următor. Ce mi-am dorit cel mai mult după acel moment a fost, de fapt, un lucru simplu: ca și publicul de acasă să poată vedea filmul.

Când un film este, în sfârșit, gata, reușești să-l privești ca pe un spectator? Sau rămâne pentru tine legat de toate lucrurile prin care ai trecut ca să existe?

Reușesc, și chiar țin la asta. Mă uit mereu ca un spectator inocent la un film, nu stau să îl analizez tehnic în timp ce mă uit. Abia după mă gândesc la ce am văzut, ce a funcționat și de ce. Mă bucur enorm să fiu și în rolul de spectator, nu doar de producător, și cred că e important să nu pierzi această plăcere, pentru că din ea a pornit totul. La filmele mele, e adevărat, se adaugă un strat în plus. Știu ce e în spatele fiecărui cadru, ce zi grea a fost, ce am salvat în ultima clipă. Dar am învățat să las asta deoparte cât timp rulează filmul și să îl las să își facă treaba cu mine, ca și cum l-aș vedea pentru prima oară. Dacă mă emoționează în continuare, dacă îmi pune o întrebare, înseamnă că ne-am făcut treaba. Poveștile din spate le păstrez pentru mine, filmul îi aparține deja spectatorului.

Lucrezi și cu tineri cineaști, inclusiv ca profesor. Ce vezi în noua generație de oameni de film care te bucură și ce simți că le lipsește?

Mă bucură curajul lor și faptul că vin cu o listă foarte clară de lucruri pe care le consideră necesare de schimbat. Sunt o generație ascultată acum, chiar dacă vine cu ceva diferit, și văd tot mai multe voci puternice, mai ales femei pregătite să cucerească lumea, cu personaje care nu sunt niște victime de compătimit, ci luptătoare, cu ambiții și cu planuri. Fiecare are o individualitate artistică pe care o prețuiesc. Ce simt că le lipsește uneori e răbdarea cu procesul. Și eu am fost condusă la început mai mult de urgență, de nevoia de a face și a demonstra, așa că îi înțeleg. Dar filmul este o muncă de echipă în care nu există rol neimportant și în care lucrul nu se termină odată cu filmările, ci continuă ani de zile, în promovare și după. Le-aș spune să citească și să învețe mereu din toate zonele la care au acces, să își formeze cultura cinematografică și generală, pentru că frumusețea acestei meserii e că e despre tot. Să se informeze din surse verificate, nu din statusuri de pe social media. Și să își construiască o rețea de suport înainte să aibă nevoie de ea. Talentul nu se poate învăța, dar uneltele și vocea proprie, da.

Există un proiect pe care nu l-ai făcut încă și pe care îl porți cu tine? Cum ar arăta filmul pe care ți-ar plăcea să-l produci într-o zi?

Visul meu cel mai mare nu e neapărat un singur film, ci o infrastructură culturală pe care creatorii să se poată baza. E nevoie de investiție în etapa de dezvoltare, unde sunt prea puține resurse, e nevoie de mai multe fonduri publice pentru film și o predictibilitate a acestora, bani alocați pentru distribuție și crearea unei rețele de exploatare care să fie adaptată celor 19 milioane de locuitori ai țării noastre. În prezent avem în jur de 100 și nu sunt nici pe departe suficiente. În acest moment am 8 lungmetraje și 2 scurtmetraje în diferite stadii de producție și toate sunt importante și vreau să le văd cât mai repede pe ecrane.

Dacă ai privi în urmă la toți anii de producție, ce ai învățat despre oameni din   filme și despre tine însăți din toate aceste întâlniri?

Am învățat că nu e despre bugete și resurse mari, ci despre oameni pasionați care vor să vadă povestea spusă pentru ceea ce ea reprezintă. Așa cum omul sfințește locul, tot oamenii sfințesc și filmul. Nu cred în momente cheie în cariera mea, ci îmi pun tot parcursul pe seama oamenilor pe care i-am întâlnit și care, printr-o decizie mică sau câteva cuvinte de sprijin la momentul potrivit, m-au adus până aici. Am o listă lungă de astfel de oameni. Despre mine am învățat mai ales să dezvăț. Am dezvățat că liderul trebuie să aibă toate răspunsurile, că a cere ajutor e un semn de slăbiciune și că viteza unei decizii spune ceva despre calitatea ei. Și am descoperit că una dintre bucuriile mele e să fac legături între oameni, să le găsesc colaboratori și proiecte potrivite. Probabil că într-o altă viață am fost pețitoare. La capătul tuturor acestor întâlniri, oamenii au rămas motivul pentru care fac ceea ce fac.