Nevestele vesele din Windsor

Tocilescu şi sfidarea sfidării

Să nu rataţi spectacolul cu „Nevestele vesele” din Windsor de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu, pe muzica originală a lui Nicu Alifantis şi în decorul lui François Pamfil.

E un remake, căci musicalul s-a jucat în 1978 la Piatra Neamţ şi a ajuns şi la Bucureşti o singură dată spre groaza cenzurii şi activismului din epocă.

Rock and roll-ul era socotit o muzică putredă şi decadentă, care azvârlea tineretul patriei în bolgiile infernului. Când l-am cunoscut pe Toca în 1979, venit să regizeze „Paradis de ocazie” de Tudor Popescu la Teatrul Ion Vasilescu, unde mă angajase Sorana Coroamă Stanca secretar literar, prezenţa lui era însoţită de haloul legendei şi scandalului pe care-l provocase „acest spectacol de discotecă impertinent” „care a îndrăznit să facă un musical din marele Shakespeare!”. Regizorul era pus la index, acuzat de sfidare, tupeu şi obrăznicie politică. Trezise valuri de indignare şi stupoare dimpreună cu Nicu Alifantis şi muzica lui extraordinară, electrizantă, inteligentă şi liberă. Îndrăznise să lucreze cu decorul „minimalist” al admirabilului artist şi scenograf François Pamfil, un soi de pilotă sau pernă ori plapumă uriaşă, cât toate scena, în care lumea din Windsor îşi învelea toate iluziile, păcatele şi planurile mai mult sau mai puţin ruşinoase. Ca şi cum universul ar fi fost tot una cu un pat, în care comunitatea îşi consumă viaţa casnică, iubirile şi cochetăriile, gelozia atroce sau indiferenţa, beţiile şi furtişagurile, curiozităţi, invidii şi colportări. Ideea era genială amestecând alcovul în toate cele într- un decor simili-oriental, mai de grabă de fanar, decât britanic, sugerând lene şi voluptăţi, traiul în puf, gustat de Falstaff, Seducătorul petrecăreţ şi soldatul fanfaron, ce visează „căpătuială, să facă rost de bani de la nevestele ispitite cu o prefăcută iubire: „Vreau să le am în mână pe amândouă, să le jumulesc după plac. Ele vor fi Indiile mele, de răsărit şi de apus şi voi face negoţ cu amândouă”.

Gelosul Domn Ford încercând să afle dacă este încornorat

Nu ştiu dacă musicalul cu „Nevestele vesele din Windsor” s-a născut din faptul că doamna Quickly fredonează şi cântă în piesă, după cum aflăm din indicaţiile de scenă din text. Dar ideea de a face o operă pop şi rock and roll descătuşa în anii ’70 şi ’80 energii şi valori controlate de cultura oficială. Tocilescu punea în scenă trepidant, alaiul instrumentelor electrice, decibelii tinereţii şi acest carnavalesc universal, adus la zi de cultura populară americană, de la gospel, country, blues şi jazz până la musical fiind doar câţiva paşi. Sunt sigură însă că dragul lui Tocilescu după muzica lui Alifantis şi muzica generaţiei beat şi rock, cvasi interzisă, l-au împins cu toată fiinţa şi inteligenţa lui buimăcitoare spre o concepţie regizorală de tip sfidarea sfidării. Tot ce era interzis era amplificat şi condus de tânărul regizor la paroxism. Tocilescu urca circul şi rock-ul pe scenă, transforma teatrul într-un Cal troian menit să dărâme cetatea inexpugnabilă a unei lumii ce înlocuia drepturile cu interdicţii. Teribilismul lui percuta, era vital, teroriza. A fost şi a rămas adolescentul teribil al regiei româneşti, ţinută de el sub semnul unei avangarde la fel de proaspăte azi ca şi ieri. Câtă culoare şi carnavalesc a pus acest mare regizor în piesele regizate de el şi la câtă nebunie şi tinereţe şi-a condus din totdeauna actorii, făcându-i să cânte, să danseze, să joace o piesă întreagă pe o bătută de circ şi să sară pe elastica-i plasă, precum Marieta Luca şi Hamdi Cerchez, la teatrul din strada Eremia Grigorescu jucând rolurile unor părinţi, trăitori într-o lume de circ ai unei vieţi de circ. Tocilescu transforma fiecare piesă într-un carnaval şi aprindea toate petardele teatrului şi muzicii interzise. Erau şi vremurile acelea cenuşii cu vizionări de spectacole la care participa un pluton de activişti pe lângă profesionişti. Eram sătui de acea realitate în care normalitatea era înlocuită de nesfârşite acrobaţii, de mersul pe sârma limbajului dublu, de prestidigitaţie, salturi mortale şi dresajul de… animale. Muzica aleasă de Tocilescu şi întreaga viziune scenică au deranjat, nu faptul că regizorul ar fi fost ireverenţios cu Shakespeare. De parcă povestea lui Falstaff, prinsă într-o comedie uşoară, la cererea reginei, se spune, n-ar mai fi inspirat libretul unor opere scrise de Otto Nicolai şi de Giuseppe Verdi. E drept că pentru orchestre liniştite şi nu pentru trupe de rock and roll cântând sălbatic şi haotic o muzică în care se descarcă fulgere şi curcubee şi se leagănă rugăciunile către Dumnezeu. Reflectă iadul şi pierzania din capitalism.

Musicalul de la Piatra Neamţ a folosit pe atunci muzica în play back. „Nevestele vesele din Winsdor” rămâne un spectacol legendă şi e parte din istoria teatrului românesc redată şi reîncărcată de spectacolul Teatrului „Metropolis” cu o forţă, o nonşalanţă şi o creativitate seducătoare.

Un spectacol care ne întinereşte

Falstaff (Lucian Iancu) între Doamna Page (Mariana Dănescu) şi Doamna Ford (Crina Mureşan), nevestele vesele

Veţi întineri, dragii mei. Veţi reînvăţa câtă comoară se ascunde în orice gest necanonic şi în orice teribilism care devine sută la sută pasiune de a face teatru şi muzică, de a scoate lumea din ţâţânii ruginiţi de prejudecăţi. Vă veţi molipsi de un ritm ameţitor şi vă va copleşi o vitalitate în cascadă. Veţi slobozi fără mâna la gură acel hohot de râs pantagruelic, molipsitor, în sala seduşilor spectatori, contaminaţi de ideea de a vedea un musical construit din celebra comedie. Un bric-à-brac de costume rock, pop, vintage, care-mi aduc aminte nu doar concerte şi înregistrări cu „The Rolling Stones”, Elvis Presley, Jim Morrison, Michael Jackson sau Jimi Hendrix, cu „Metallica”, grupul irlandez „U 2″, cu „Fats Domino” şi Chuck Berry, cu Janis Joplin şi al său psihedelic blues-rock, cu rock-ul de borangic şi mătase creat de „Everly Brothers”, în anii 50 şi 60, care i-a influenţat pe „Beatles” pe „Hollies” sau pe cei de la „The Birds”, „The Who” cu acele explozive şi dinamice atacuri şi cu agresivitatea de adolescenţă frustrată… cu costumele lui de scenă şocante, cu catifea şi fireturi şi arabescuri tivite pretutindeni în vreme ce tobele intrau în delir. Spectacolul de la „Metropolis”, un teatru fenomenal condus de un actor şi director surreal îmi răscoleşte sufletul. Mă uit la trupurile în înaintarea de maree a actorilor care reaprind pe scenă emoţia noului val sonor, chitare electrice, acel „wah wah” al lui Jimi Hendrix, nebunia vremurilor ce s-au numit „Age of psyhedelia”, amplificarea sunetelor la maximum… După trei ore şi jumătate de musical realizez că am văzut o legendă a teatrului românesc, încă o piesă din acel arhipelag al cenzurilor şi excomunicărilor la amintirea acelui fetiş numit ochiul lui Dumnezeu făcut din trei andrele suprapuse şi răsucirea în jurul lor a unor fire de lână viu colorată… Era marota lui Janis Joplin simplă şi genială precum spectacolele lui Tocilescu născute din poezie şi barbarie.

O avalanşă de parodii la parodii

Am văzut comedia scrisă de Shakespeare „Nevestele vesele din Windsor” cu directorul artistic al teatrului „Globe” în sală. Domnul Dominic Dromgoole a venit să vadă dacă spectacolul poate fi invitat la Olimpiada ce va avea loc în Anglia. Englezii vor să aducă cele mai importante şi percutante spectacole cu piese de Shakespeare la Olimpiada pe care o vor găzdui. El însuşi regizor şi atent la poetica haosului în teatru, cunoscut pentru pasiunea cu care pune în scenă Shakespeare, nu ştiu dacă a resimţit ca şi publicul român de ce a fost şi rămâne important acest spectacol. De ce teatrul rezistenţei şi antidictaturii este teatrul rock and roll, de ce identificarea personajelor piesei cu gestica, ticurile şi faima unor monştri sacri în muzica anilor ’70, ’80, ’90…

De la Nicu Alifantis la Cleveland Rock and Roll Hall of Fame

Cele trei apariţii feminine electrizante, Mariana Dănescu, Adriana Trandafir şi Crina Mureşan

Se joacă Shakespeare la „Metropolis” într-un exploziv musical. Pe muzica dragului nostru zeu autohton al muzicii libere, Nicu Alifantis, mult interzisă şi excomunicată în tinereţe. Mişcarea actorilor, remarcabili, transmiţându-şi ca nişte atleţi frenetici ştafeta, de la unul la altul, în costumele admirabile desenate de Corina Grămoşteanu şi coregrafia Feliciei Dalu, ţine piept profesionalismului marilor musicaluri americane, fără să aibă în spate actorii şi dansatorii de pe Broadway, de la strada 42, de la Radio City Music Hall, de lângă Madison Square Garden, experienţa celebrelor „Roquette”. Privesc spectacolul şi mi-amintesc de parada gay-lor şi travestiţilor, „The Gay Pride Parade” sau „March” în Greenwich Village, de suporteri de finală de fotbal ori de megaconcerte cu Tina Turner, într-un remake fantast jucat, dansat şi parodiat de Adriana Trandafir care reaprinde vâltoarea rochiei cu franjuri şi a genunchilor şi coapselor sexy pe scena Teatrului „Metropolis”. Mă gândesc dacă directorul teatrului „Globe” poate înţelege şi mai ales simţi ce înseamnă pentru noi românii şi cei din Estul Europei acest spectacol. Lui poate să i se pară o ciudată aglomerare de piese, citate şi artefacte de muzeu, ceva în genul Muzeului din Cleveland Rock and Roll Hall of Fame. E, în fond, din totdeauna un om liber să bântuie concerte şi cluburi. Vede pe viu baletele lui Mark Morris, ale cărui costume de la spectacolul „The Hard Nut” par să fi urcat pe scena de la „Metropolis”, căci ţin de moda şi artefactele epocii rock, de găselniţele şi accesoriile unui stil impus de grafica lui Charles Burns şi benzile desenate care înfloreau cu generaţia Flower Power în vremea când noi trăiam sub căderea şi ridicarea Cortinei de Fier.

Distribuţia spectacolului joacă realitatea şi o parodiază înaintând către sufletul nostru tonifiat şi binedispus cu viteza cu care se rostogolesc vagonetele unui fulgerător montagne russe. Mişcarea biciuie vorbele din replici şi din cântece pe ritm de twist, de rock ori pisicesc de feline pe… acoperişul/ plapuma, perna iubirii. Personajele lui Shakespeare sunt scuturate de orice naftalină proteguitoare faţă de contextul istoric. Textul e cântat sau rostit ca o cavalcadă. Senzaţia de avalanşă ne contaminează de vervă şi ironie. Talentul regizorului şi jocul actorilor dimpreună cu muzica tinereţii noastre, descoperită şi de tinerii veacului XXI, ne ating adânc până în suflet. Toţi spectatorii avem aerul că am pierdut peste treizeci de ani şi ne vine să dansăm pe scaune, să cântăm cu actorii pe muzica lui Alifantis povestea „Nevestelor vesele din Windsor”.

George Ivaşcu, încercând să-şi surprindă rivalul cu ajutorul prietenilor chemaţi la petrecere

Un ritm drăcesc şi o vitalitate pestriţă, aiuritoare care nu cedează nici unor oprelişti dictate de mode, comenzi, dictaturi ideologice sau estetice contaminează toate generaţiile de actori. Până şi Lucian Iancu în rolul unui Casanova expirat, jucat cu tot dichisul lui Faux Semblant, e un Falstaff rocker care mi-a amintit de Leon Russel cel de azi, colaborând cu Elton John, amândoi prezenţi anul acesta la ceremonia de la Waldorf Astoria. Ritm, ritm afurisit şi iarăşi ritm. Înteligenţă şi umor până în vârful unghiilor, o avalanşă de parodii la parodii şi trimiteri la tot ce ţine de realitatea memoriei şi memoria realităţii, ca şi cum tot ce a fost spectacol ieri e lăsat să intre în spectacolul de azi, dar cu toate costumele şi măştile rock and rollului, dintre care Tocilescu afişează din totdeauna inele cu aer boieresc şi boem pe degete, pandantiv din monedă de argint de valoare numismatică atârnat de colier cu design antic, rubaşte şi blugi, blasere sofisticate în stilul Dr John.

Adriana Trandafir, în rolul Doamnei Quickly, asistându-l pe Doctorul Caius (Adi Ciobanu)

Un rol uluitor şi memorabil face George Ivaşcu în ipostaza gelosului domn Ford, a cărui suferinţă şi suspiciune sunt lucrate stil filmele de început ale lui Chaplin. Actorul dezvoltă toate ticurile unei inocenţe şi credulităţi ce înduioşează. Sub muşcătura de şarpe a ideii că este un soţ încornorat siguranţa de sine păleşte şi se transformă în convulsii, bâlbâială şi incontinenţă verbală se amestecă în planuri de răzbunare colosale ce angrenează alaiul din nou carnavalesc de bătăuşi, beţivani şi hoţi de buzunare, plus persoanele respectabile care se întrec în invocarea credinţei în Dumnezeu şi onorabilitate. Crina Mureşan în Doamna Ford joacă o cochetărie de franţuzoaică gata oricând să deseneze triunghiul adulterului şi totuşi precaută în a-şi crea alibiuri şi o soluţie de salvare în coşul cu rufe murdare. Spre deosebire de Doamna Page, interpretată de Mariana Dănescu, Crina Mureşan joacă juvenil zburdălnicia şi inconsecvenţa, cu aer de subretă ori tânără consoartă dezabuzată în faţa torentelor unui soţ coleric, prăpăstios.

Ritm drăcesc şi o vitalitate pestriţă

În schimb, Mariana Dănescu adoptă registrul de mezzo-soprană şi de englezoaică înţepată uşor, care-şi îngroaşă onorabilitatea şi trăieşte prin corespondenţă experienţele doamnei Ford din celebrele bancuri seci englezeşti cu Sir şi servitorul. „În dragoste norocu-i avuţie, Cu bani pământuri cumperi, nu soţie”, spune un personaj văzând eterna întoarcere a sentimentelor, care sunt confundate cu simţirile şi sunt un izvor nesecat în comicul de situaţii al comediei uşoare scrise de Shakespeare. Anne Page a fost jucată la matineul vizionat de directorul de la „Globe”, într-un simpatic degradeu şi crescendo, care a mers de la condiţia de martoră apatică a aranjamentelor matrimoniale ce-o vizează la aceea de îndrăgostită eliberată de paralizia unei feţe fără expresie şi reacţii. Adriana Trandafir a strălucit. Ion Grosu în rolul domnului Page a jucat bine plictiseala şi participarea, condiţia unui om fără însuşiri, care mai mult se odihneşte în viaţă decât trăieşte, asemeni unei păpuşi mecanice pe care n-o mai trezeşte la viaţă nici o cheie. Foarte convingător şi pitoresc Simple, jucat de Mihai Niţă, Shallow, cu o ironie de învechit în rele şi spovedanii. Bărbaţii foarte buni, cu roluri conturate memorabil, precum caracterele şi caricaturile romanelor în foileton de secolul XIX.

Falstaff refugiat de teama răfuielilor

Un lucru cu actorii intertextualist cu citate din mai multe secole şi partituri dramatice, ataşând trimiteri limpezi la VIP-uri media ori din lumea rock-ului, fie că vorbim de interpretarea lui Fenton, Bardolph, Slender, John, de admirabilul rol al doctorului Caius care l-a influenţat pe Alecsandri în ciclul Chiriţei, de Evans, Pistol, Nym şi hangiu, de Robin, de Rugby ori de povestitor. Ar fi multe de spus şi de lăudat. Nicu Alifantis cântând voce, chitară, percuţii, trupa Byron cu Dan Byron la chitară, flaut şi percuţii, fingers, keyboards, acordeon, Costin Oprea la chitară şi chitară electrică, Dan Georgescu, la bass, John Ciurea la tobe şi percuţii. Un spectacol revigorant şi ironic, nostalgic şi ca o cursă de formula unu. O echipă fantastică pe care am aplaudat-o cu poftă, chiar dacă în lume există şcoli pentru actorii de musical la care n-au învăţat actorii de la „Metropolis”. Am văzut şi ceva dezabuzaţi şi spectatori apatici şi critici, unii doar cârtitori. Mi s-au părut bătrâni şi snobi de provincie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.