Nicolae Filimon: Trei luni în străinătate în 1858

„După ce îmi regulai toate afacerile (…) și luaiu rămas bun de la toți amicii, la 29 iuniu, calendarul iulian, mă suiiu în omnibus și luaiu calea ce duce la Giurgiu”. Așa își începe scriitorul Nicolae Filimon (6 sept. 1819-19 mart. 1865) descrierea călătoriei sale prin Ungaria, Austria, Germania de sud și Italia în anul 1858, care a durat trei luni și a avut, printre altele, scopul de a-și îmbogăți cunoștințele în domeniul artei spectacolului și a muzicii europene.

Voiajul a avut loc înainte ca Nicolae Filimon (6 sept. 1819-19 mart. 1865) să ajungă celebru ca autor al primului roman românesc modern, Ciocoii vechi și noi apărut în 1863. Impresiile le-a publicat mai întâi sub formă de foileton în ziarul Naționalul, în numerele din 6 septembrie 1859-20 martie 1860 cu titlul: Trei luni în străinătate. Impresiuni și memorii de călătorie. Relatările din prima parte a călătoriei, când a străbătut țările și provinciile Imperiului austriac și sudul Germaniei, le-a reunit în volumul: Excursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice și critice, imprimat în 1860 la Tipografia Jurnalului Național. Partea originală a acestor memorii o constituie opiniile lui Filimon despre muzică. Ni se dezvăluie ca un profund cunoscător al muzicii clasice, care își afirmă răspicat preferințele și gusturile.

De patima călătoriilor în străinătate erau cuprinși foarte mulți contemporani, dar pentru Filimon, ajuns la vârsta de 39 de ani, era prima dată când ieșea din țară. A rămas un mister de unde și-a procurat banii necesari, pentru că nu era un om bogat. Tatăl său, preotul Mihai de la biserica Enei din București, murise când pe când el avea 11 ani, prin urmare fusese nevoit să muncească de la o vârstă fragedă, bazându-se pe talentul său muzical. Înzestrat cu o frumoasă voce de psalt, Nicolae învățase să cânte și la flaut. Își câștigase la început existența intrând în rândul cântăreților bisericești; a fost apoi corist în trupa de operă a Henriettei Karl și flautist în orchestra trupei italiene de operă din București. Câțiva ani ocupase postul de „conțopist” în administrație, la „Departamentul Credinței”.

Toate aceste slujbe erau prost plătite, dar e posibil că veniturile sale să mai fi crescut ca urmare a numirii în funcția de epitrop al bisericii Enei din 1852 precum și a noii sale ocupații, de corespondent al câtorva gazete bucureștene. Din 1857 începuse să scrie cronici muzicale și teatrale pentru ziarul Naționalul și avea nevoie de temeinică documentare. Pe de altă parte, Filimon dorea să-și ofere o răsplată binemeritată după mulți ani de muncă și lipsuri: „Călătoria, după părerea mea, este cea mai bună medicină contra urâtului. Da, o mai repet, este cel mai bun mijloc de distracțiune”.

La 29 iunie 1858 Nicolae Filimon a plecat din București, iar la 30 iunie s-a îmbarcat la Giurgiu pe vaporul „Arhiduca Albrecht”, care-l va duce la Buda și Pesta. De aici își va continua drumul cu trenul, pe „strada ferată”, oprindu-se la Viena, la Brün (Brno) și Praga, apoi la Dresda, München și Kissingen. A vizitat monumente, muzee și grădini, a mers la teatru și la operă, a audiat concerte de muzică simfonică. În orașele germane a luat contact cu muzica lui Wagner, explicând cititorilor semnificația conceptului de „musica viitorului”, creat de acesta „cu scopul de a reforma radicalmente formele musicei teatrale”. La München a asistat la o reprezentație a operei Lohengrin, dar nu i-a plăcut: „Totul în acea operă era o confuziune. Melodia, care este baza principală a muzicei lipsea cu totul”. Filimon mărturisește că a ascultat cu atenție operelor clasicilor germani și a rămas impresionat de „arta armoniei” care predomină compozițiile lui Glück, Haydn, Bach, Mozart și Beethoven, dar nu a simțit, spune el: „acea dulce melancolie și emoțiune ce gustă cineva când aude o melodie de Rossini, Bellini sau Donizetti”. Aceste observații surprinzătoare au scuza că vin din partea unui admirator declarat al muzicii italiene. În partea a doua a călătoriei și-a îndeplinit visul de a străbate Peninsula Italică, vizitând Veneția, Roma, Florența, Pisa, Genova, Milano, Bergamo și Padova.

La fel ca Dinicu Golescu, călător prin Europa în anii 1824-1826, autorul compară realizările civilizației occidentale cu delăsarea de acasă, lansându-se în acuzații vehemente asupra guvernului român, care: „de cinsprezece ani face șosele și șosele nu avem (…), care zidește castele pe vârful munților ca în timpul feudalității, fără a se gândi câtuși de puțin la stabilimentele publice din Capitală, ce cad în ruine și la pavagiul uliților, ce te face să-ți urăști viața”.

Potrivit istoricilor literari, cartea nu se ridică la valoarea romanului, dar prezintă interes pentru că ne dezvăluie o altă ipostază a scriitorului Nicolae Filimon, aceea de pasionat al muzicii culte. El a fost primul nostru cronicar muzical și unul dintre puținii cunoscători din Principate ai acestui gen muzical la mijlocul secolului al XIX-lea. Textului nu-i lipsesc ironia și autoironia, referințele literare și istorice, fiind o lectură plăcută și amuzantă, inclusiv pentru cei care ar dori să refacă astăzi traseul urmat de autor acum 163 de ani în urmă.

Surse imagini: Biblioteca MMB

Cronica lui N. Filimon la opera lui Giuseppe Verdi, Attila, reprezentată la Teatrul de operă italiană din București, publicată în ziarul Naționalul, din 9 oct. 1858.

articol scris de Daniela Lupu, Muzeul Municipiului București