Nicolae Manolescu trebuie să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte

Uniunea Scriitorilor, împreună cu toate revistele literare din subordine, se află în stare de faliment, cu toate că pe lîngă vistieria sa au trecut în aceşti ani mulţi saci cu bani! Scriitorii mîrîie pe la colţuri, dar, de frică, tac. Pentru ca lucrurile să mai poată fi îndreptate, gaşca din jurul preşedintelui Nicolae Manolescu trebuie să plece şi să dea socoteală.

Manolescu, la Paris, împreună cu Irina Horea, actuala nevastă, pe vremea cînd era căsătorit cu Ioana, care-i era şi secretară la Ambasada UNESCO

Interviul pe care l-am realizat cu noul redactor şef al revistei „Tribuna”, de la Cluj, filosoful Mircea Arman, primul traducător al lucrării lui Haidegger, „Sein und Zeit”, a născut reacţii neaşteptate în rîndul multor scriitori, majoritatea lor aflîndu-se în jurul lui Manolescu.

Proteste, liste cu semnături, găzduite de site-urile tuturor membrilor din Comitetul director al Uniunii Scriitorilor… Unii, după tipicul stalinist, exersat şi atunci cînd au fost criticaţi Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu, au şi scris că noi am vrea „Moartea intelectualilor”!

Cu adevărat, însă, e vorba de interesul unora de a nu se schimba nimic la falimentara Uniune a Scriitorilor, fapt ce ascunde lucruri murdare, cu banii încasaţi de la cazinoul din Casa Vernescu, din timbrul literar sau din alte surse. Cu toată opoziţia unor profitori ai epocii Manolescu, se pare că ora adevărului nu este departe.

Nicolae Manolescu şi-a semnat deja demiterea!

În februarie 1965, cînd preşedintele Uniunii Scriitorilor era Demostene Botez, PCR a decis schimbarea sa din funcţie pentru următoarele motive:

– avea 73 de ani şi era prea bătrân spre a face faţă „unui volum mare de muncă pentru rezolvarea problemelor curente şi de perspectivă ale activităţii scriitorilor”

– „în decurs de unsprezece luni de când era preşedinte(,) a făcut 3 deplasări în străinătate, împreună cu soţia, însumând un total de 70 de zile şi cheltuind cca. 70% din fondul valutar al USR…”

– şi-a angajat rude în posturi plătite din fondul USR

În urma unui Referat întocmit de Ion Stoian, cel care, în 22 decembrie a venit la Televiziune alături de… Gogu Rădulescu!

Nu vă vine să credeţi, dar toate aceste observaţii îi aparţin chiar lui Nicolae Manolescu, şi au apărut în „Adevărul” din 20 octombrie 2012, în articolul „CC al PCR şi Uniunea Scriitorilor”, în care comentează cartea „Istoria comunismului în România. Documente Nicolae Ceauşescu 1965-1971”, vol. 2, editat de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu, Ed. Polirom!

Să privim în oglindă situaţia lui Nicolae Manolescu de acum:

– are tot 73 de ani, ca şi Demostene Botez în 1965

– de opt ani de cînd este preşedintele Uniunii Scriitorilor a făcut nenumărate deplasări şi cu actuala şi cu fosta soţie

– de şapte ani de cînd este ambasador UNESCO la Paris, este la post şi cu soţia lui, Ioana Manolescu, adusă ca secretar III, avansată în prezent ca secretar I. A divorţat de Ioana, dar a păstrat-o la post, presa din ţară scriind despre un „ménange-à-trois” la Paris.

– actuala sa soţie, Irina Horea, este şi vicepreşedinta lui la Uniunea Scriitorilor. Tot ea este şi redactor şef al revistei „Lettre Internationale”, editată de ICR!

– relaţia M.C. cu Nicolae Manolescu e demult mărturisită chiar de domnia sa într-un interviu. Acum, fosta iubită a directorului „României literare” este redactor la… „România literară”!

– Luminiţa Marcu a născut cele mai mari scandaluri în redacţia „României literare”, nu pentru relaţia cu Manolescu, cît pentru comportamentul obraznic faţă de colegi, pus de către aceştia pe seama amiciţiei cu directorul. Luminiţei Marcu, „care nu s-a remarcat pînă în prezent decît prin superficialitate şi obrăznicie” (Alex. Ştefănescu), i-a făcut Nicolae Manolescu cadou revista „Noua literatură”, pe care, la insistenţele colegilor, a închis-o după ce a reuşit s-o trimită pe doamna la ICR Madrid.

Ioana, Irina, Marina şi Luminiţa – patru femei care au profitat din plin de relaţia cu Nicolae Manolescu, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor

Sigur că nimeni nu are nimic împotriva acestor distinse doamne, totuşi este imposibil să nu-ţi pui întrebarea dacă nu sîntem în faţa unui abuz al lui Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, directorul revistei „României literare” şi ambasador al României la UNESCO. Chiar aşa, era obligatoriu ca toate patru femeile care au trecut prin viaţa personală a lui Manolescu să-şi găsească rostul în instituţiile unde acesta este şef?

Numai din cele de mai sus, oricine poate să vadă că sînt îndeplinite toate condiţiile pentru ca Nicolae Manolescu să fie dat afară, după aceleaşi criterii pe care chiar dumnealui le-a subliniat cînd scria despre demiterea lui Demostene Botez! Dacă este onest, Nicolae Manolescu ar putea să copieze acest text al său despre Demostene Botez, să-l semneze şi să-l înainteze ca pe propria sa demisie!

Ca şi Demostene Botez în 1965, Nicolae Manolescu este, cum îi place să spună despre alţii, un personaj expirat, care-şi foloseşte gloria de a fi fost decenii întregi principalul critic de întîmpinare pentru micile lui capricii de viaţă!

Manolescu a modificat statutul Uniunii ca să mai ia un mandat de preşedinte, iar nevasta să-i rămînă vicepreşedintă!!!

Pentru Nicolae Manolescu, funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor este mai importantă decît banii.  Din acest motiv, zilele acestea a anunţat că renunţă la salariul de la Uniune şi la cel de la „România literară”, dar nu pentru că l-a apucat mila de banii scriitorilor, ci pentru că ar face orice să rămînă cu funcţiile acestea care i-au adus atîtea satisfacţii şi, desigur, atîtea femei!

Faptul că a modificat statutul Uniunii Scriitorilor pentru a beneficia şi de al treilea mandat ca preşedinte este incalificabil, dezgustător şi dezonorant. Iată Comunicatul de la întrunirea Comitetului Director al USR din 14 decembrie 2012:

„La Diverse, dl Mihai Zamfir a propus eliminarea din statutul USR a prevederii ca un membru al USR să poată candida numai pentru două mandate de președinte, propunere care a fost aprobată de către toți cei prezenți”.

Gabriel Chifu, prezent în conducerea Uniunii Scriitorilor, dar şi a revistei „România literară”, veghind să nu-i strice cineva jocurile lui Manolescu

Cît tupeu şi cîtă slugărnicie din partea scriitorilor prezenţi la acel Comitet director! Dar iată componenţa acestuia:

1. Preşedintele Uniunii Scriitorilor – Nicolae Manolescu
2. Prim-vicepreşedinte – Varujan Vosganian
3. 3.     Vicepreşedinte – Gabriel Chifu
4. 4.     Vicepreşedinte – Irina Horea, actuala nevastă a lui Manolescu
5. Preşedinte – Filiala Bucureşti – Horia Gârbea
6. Nicolae Prelipceanu
7. Szilágyi István
8. Gabriel Coşoveanu – Craiova
9. Adrian Popescu – redactor şef Steaua – Cluj
10. Vasile Dan – Arad
11. Corneliu Antoniu – Galaţi
12. Nicolae Oprea – Piteşti
13. Mircea Mihăeş – Timişoara
14. Cassian Maria Spiridon – Iaşi

După cum se vede, unul dintre vicepreşedinţi este chiar… proaspăta lui nevastă, cu care abia s-a întors din luna de miere! Toţi ceilalţi îi sînt slugi credincioase: Gabriel Chifu şi Horia Gârbea organizează turniruri prin Grecia şi Turcia pe banii unor primării din ţară, primul asigurînd operativitatea la „România literară”, iar al doilea fiind plombat la ICR.

Gabriel Chifu îl are la Craiova, ca valet, la „Ramuri”, pe Gabriel Coşoveanu, numit recent de Horia Gârbea şi director local al ICR, aşa cum a făcut cu un alt membru al Comitetului, Cassian Maria Spiridon, care este şi redactor şef la „Convorbiri literare”, dar şi director local al ICR! La Timişoara este Mircea Mihăieş, care, pînă de curînd era şi vicepreşedintele ICR. Toţi ceilalţi sînt marionete cuminţi, în frunte cu Adrian Popescu de la Cluj.

După modelul Manolescu, Gabriel şi Gabriela au plecat în căutarea „aperturii teoretizante”

Modelul manolescian în privinţa relaţiilor cu tinerele scriitoare a fost rapid asumat şi de subalterni. Un singur exemplu oferim aici, promiţînd că vom reveni asupra subiectului. La Craiova, unul dintre premiile filialei Uniunii Scriitorilor a fost acordat de Gabriel Coşoveanu tocmai amantei sale, Gabriela Gheorghişor! Despre relaţia dintre cei doi, presa locală (cotidianul „Ediţie specială” şi săptămînalul „Lupa”) a scris explicit, însă toţi cei care-i cunosc ştiu că ei locuiesc deja împreună. Sigur că este dreptul lor să decidă asupra convieţuirii, însă chestiunea care ne interesează ţine doar de amestecarea treburilor de familie cu cele legate de literatură, în detrimentul celorlalţi scriitori. Cea mai mare scriitoare din lume să fi fost şi tot trebuia evitată premierea chiar la filiala lui Coşoveanu! Asta dacă amîndoi ar fi avut un dram de onoare.

Doi scriitori fericiţi: Gabriel Coşoveanu, preşedintele filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, şi Gabriela Gheorghişor, premiata filialei. Presa locală scrie că deja s-au mutat împreună de un an

Dar, ca lucrurile să fie clare, cităm chiar din cronica amantului despre cartea amantei, cronică apărută chiar în „România literară”! Cartea despre care scrie Gabriel Coşoveanu este chiar volumul de debut al prietenei sale, „Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii”:

„Gabriela Gheorghişor reuşeşte să indice… felul în care se „traduc” hermeneutic pretenţii auctoriale care se cer, desigur, luate cum grano salis, întrucât voinţa enciclopedistă şi conştientizarea uşurinţei asamblării epice duc direct la dorinţa recunoaşterii unicităţii…”

Finalul cronicii despre cartea iubitei sale colege este, cu adevărat, apoteotic: „Simţul fin al nuanţelor, fraza clară şi atent balansată stilistic atestă experienţă, decenţă epistemologică şi apertură teoretizantă”!

Cineva, cu un accentuat simţ al umorului, a postat pe Sibiul.ro, la Revista revistelor: „Dac-ar scrie aşa despre mine, aş zice că m-a înjurat”.

Aceasta este şcoala creată de Nicolae Manolescu peste tot în ţară, cultivînd în exces o critică motivată de interese amoroase, subordonată cu stricteţe jocurilor de culise ale unui prea evident spirit de gaşcă.

Daniel Cristea-Enache: „Nicolae Manolescu îmbătrâneşte cu tot mai puţină înţelepciune”

Acum poate că înţelege toată lumea de unde furia lui Nicolae Manolescu pe Mircea Arman, noul redactor şef de la „Tribuna”! Filosoful nu pare deloc dispus să se înroleze în tabăra prostituatelor masculine care-i asigură Puterea lui Manolescu, iar acesta simte că, pierzînd o singură redută, tot eşafodajul puterii sale se va destrăma!

Dacă Uniunea Scriitorilor este acum falimentară, deşi prim-vicepreşedintele ei este nimeni altul decît Varujan Vosganian, Ministrul Economiei, fost Ministru de Finanţe, vă daţi seama ce jaf s-a produs acolo? Cum să-i atragă atenţia domnul ministru lui Manolescu sau Gârbea, din moment ce, acum, chiar el a ajuns noul profitor al ICR, luîndu-i locul lui Cărtărescu? Dovada? Chiar în aceste zile, la Bruxelles, ICR l-a invitat pe Varujan Vosganian să-şi lanseze traducerea în franceză a  romanului „Cartea şoaptelor”, după ce cartea a mai fost tradusă în maghiară, în cehă şi în alte şapte limbi!

Să aruncăm o privire şi pe componenţa Redacţiei de la „România literară”:

1. Nicolae Manolescu – director
2. 2.     Gabriel Chifu – director executiv
3. Ionela Stanciu – secretar general de redacţie
4. Marina Constantinescu – redactor
5. Luminiţa Corneanu – redactor
6. Ana Chiriţoiu – redactor
7. Ioana Pârvulescu – redactor asociat
8. Cosmin Ciotloş – redactor asociat
9. Sorin Lavric – redactor asociat
10. Angelo Mitchievici – redactor asociat

Aici îl găsim pe acelaşi Gabriel Chifu, devenit un adevărat „viclean copil de casă” al staborului manolescian, care a adus-o de la Craiova, ca trofeu, şi pe consăteanca sa, Luminiţa Corneanu, pentru a-i ţine de urît fostei iubite a lui Manolescu, Marina Constantinescu, după ce aceasta a fost dată afară de la TVR.

Martori la căratul apei în redacţie mai sînt „filosoful cu mătreaţă”, cum i se spune lui Sorin Lavric, Angelo Mitchievici, cel care a fost cu Cărtărescu şi Ioana la Tescani (vă amintiţi cartea aceea de porno-poeme?) şi un ilustru necunoscut, Cosmin Ciotloş, care are ca sarcină să înjure pe oricine îndrăzneşte să-l deranjeze pe maestrul Manolescu.

Aşa a făcut Cosmin Ciotloş cu o carte a scriitorului Daniel Cristea-Enache, care a avut îndrăzneala să scrie despre Manolescu în aceşti termeni:

– „fostul enfant terrible Nicolae Manolescu îmbătrâneşte cu tot mai puţină înţelepciune”.

– „pentru a-şi face meseria de critic, a ajuns în ultimii douăzeci de ani să alerge dizgraţios după tot felul de funcţii, combinaţii, onoruri şi sinecure. Cu un real talent în a se mula pe cele mai diferite contexte, afirmând azi ce nega ieri şi jucând fie pe cartea seriozităţii, fie pe cea a relativismului, N. Manolescu i-a făcut pe alţii părtaşi la aventura lui politică”

– „Orgoliul mai vechi de a fi performant în critica de întâmpinare a fost substituit prin vanitatea caragialescă de a acumula funcţii şi premii, bonificaţii şi zaharicale simbolice (o decoraţie, iar dacă nu, măcar o invitaţie), poziţii cât mai înalte în organigramele unor instituţii” (Daniel Cristea-Enache în revista „Cultura”, 26 oct. 2009).

În acelaşi articol, Daniel Cristea-Enache imaginează un dialog al lui Manolescu cu valeţii săi din redacţie, care se constituie într-un adevărat rechizitoriu:

„Nu sunt bani pentru salarii, doamnelor şi domnilor. Da, aţi muncit luni întregi, pe degeaba, pentru revista pe care eu o conduc prin telefoane de la Paris. Dar eu, dacă n-aţi înţeles încă, sunt Nicolae Manolescu. Voi contaţi mai puţin sau deloc. Vă place, nu vă place, vă convine, nu vă convine, aceasta e situaţia. O s-o mai învelesc puţin în vorbe frumoase, o să vă zâmbesc fiecaruia aparte şi cuceritor, în procesul unei noi mistificări. N-aţi vrut să daţi din cap afirmativ-obedient la tot ce am spus eu, chiar dacă ce spuneam ieri contrazicea enunţul meu de alaltăieri, iar ceea ce declar astăzi voi infirma mâine. De altfel, de mâine n-o să mai existaţi. Să nu fim prea sentimentali; e timpul să dispăreţi. Spre deosebire de expiraţii, de bolnavii, de morţii şi de neputincioşii din generaţia mea, eu privesc în viitor, unde îmi place să mă văd tot pe mine. Au revoir”.

Pentru îndrăzneala sa, Daniel Cristea-Enache a fost pedepsit cu pana valetului Cosmin Ciotloş, care scrie în „România literară”, nr. 12/2011:

„Faima criticului Daniel Cristea-Enache îi întrece cu mult meritele. E o evidenţă. Care sunt resorturile faptului, nu mă interesează. Nu sunt, într-ale literaturii, un moralist. Destul să spun că despre cărţile lui (trei de cronici, trei de interviuri şi o teză de doctorat), nu s-a prea scris. Receptarea, în cazul lui Cristea-Enache, pluteşte mai degrabă în aer decât să coboare, comme il faut, în paginile revistelor. E ca un zvon”.

Alex. Ştefănescu către Nicolae Manolescu: „Acum mi-este clar că greşiţi profund, inacceptabil şi că este vorba de o falsă salvare”

Cine crede că noi, aici, din răutate, îi cerem demisia lui Nicolae Manolescu, se înşeală. Direct sau voalat, mai mulţi scriitori i-au atras atenţia că a transformat şi Uniunea Scriitorilor, ca şi principala ei revistă, în feude pe care dictează cum vrea, indiferent de pagubele produse.

Iată ce-i scria Alex. Ştefănescu lui Nicolae Manolescu, cînd încă era redactor şef la „România literară” (textul a fost făcut public tot de Daniel Cristea-Enache, în revista „Cultura” din 2009):

„M-am lăsat convins de dv. să rămân redactor-şef pentru că vă admir de o viaţă întreagă şi pentru că mi se părea foarte importantă salvarea revistei. Dar acum mi-este clar că greşiţi profund, inacceptabil şi că este vorba de o falsă salvare. (…)

Intenţionaţi să-l menţineţi în prim-plan pe Cosmin Ciotloş, încă nematurizat ca autor, şi o consideraţi necesară revistei noastre şi pe Luminiţa Marcu, care nu s-a remarcat până în prezent decât prin superficialitate şi obrăznicie”.

Din 2009 pînă azi nu s-a schimbat nimic, în afară de trimiterea Luminiţei Marcu ca director adjunct la ICR Madrid, eveniment despre care scriitorul Liviu Ioan Stoiciu nota: „Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată «revista tinerilor», pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie). O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare (practic, n-aveam niciodată mai nimic de citit din ea; în afara editorialului redactorului-şef şi a tabletelor Simonei Popescu; în rest, rubrici ale unei părţi a tinerilor scriitori, egale cu zero; ce e interesant e că revista asta a tinerilor nu promova «douămiismul», ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan). Altfel, Luminiţa Marcu e o femeie frumoasă şi deşteaptă, ştie ce vrea şi obţine ce-şi doreşte. Mă bucur că USR a scăpat de povara unei reviste inutile, precum Literatura Nouă, care nu va fi consemnată nici măcar în istoria presei literare…”.

Nu ştiau semnatarii Protestului faţă de interviul lui Mircea Arman din cotidianul.ro de abuzurile lui Nicolae Manolescu, semnalate în repetate rînduri chiar de către scriitori? Cum de este oare posibil ca o categorie socială, cum este cea a scriitorilor, să accepte astfel de slugărnicii în schimbul unor mărunte avantaje, cum ar fi: o plecare în străinătate, nişte cronici favorabile, un post călduţ şi prost plătit pe la diverse reviste ale Uniunii Scriitorilor?

Căci marile avantaje ale acestui balet pentru a obţine complicitatea Puterii politice nu se răsfrîngeau decît către cîţiva privilegiaţi, între care, de departe, se detaşează Mircea Mihăieş, care, în afara funcţiei din Uniunea Scriitorilor, mai era director adjunct al ICR, soţia sa preluînd chiar de la el marea afacere din conducerea Fundaţiei Soros! Editorialele sale băsiste, prin care încerca din răsputeri să-l îmbune pe preşedinte, după ce-l făcuse „mitocan şi incult” prin anul 2000, au făcut din „România literară”, în afara unei culturi de gaşcă, şi o tribună politică prezidenţială!

De ce, oare, nu au protestat atunci scriitorii care azi cred că-l apără pe Manolescu de revista „Tribuna”?

„Sărmanii” scriitori Andrei Pleşu şi Norman Manea – pensii de merit pe viaţă

Ultima ispravă a lui Nicolae Manolescu, în tentativa de a obţine ilegal şi al treilea mandat la conducerea Uniunii Scriitorilor, astfel încît să poată întîrzia darea socotelii pentru falimentul acestei instituţii, este acordarea unor burse de merit pe viaţă pentru doi „sărmani” scriitori.

Primul este Andrei Pleşu, proaspăt pensionar al Germaniei, triministru al României sub trei regimuri politice, rector al Colegiului „Noua Europă”, finanţat de Fundaţia germană Adenauer, un răsfăţat al traducerilor sponzorizate de ICR, a cărui soţie este încă directoare de carte la ICR, după ce a fost racolată încă de la 18 ani de către DIE.

Al doilea este scriitorul Norman Manea, predecesorul lui Mircea Cărtărescu la „Nobel”, pe care ICR l-a promovat deşănţat pe toată planeta şi care trăieşte de o viaţă în America! El era, sărăcuţul de el, scriitorul care avea mai mare nevoie de o pensie pe viaţă!

Şi, ca să nu se creadă că noi vorbim – neştiutori – de valoarea îndoielnică a operei sale, iată ce scrie însuşi Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române” despre Norman Manea:

Pagina 1443 din „Istoria critică a literaturii române”, unde Manolescu îl ”execută” pe Norman Manea, „utemistul care a acceptat excluderi şi linşaje”

Pentru aceste „merite” ale „utemistului din anii ’50, care a acceptat excluderi şi linşaje morale” şi pentru o operă „greu de citit” trebuia să primească Norman Manea o pensie de merit pe viaţă? De ce nu unul care a stat în închisorile comuniste, fiind persecutat de către colegii „utemişti” ai lui Norman Manea? De ce nu, de pildă, Doina Cornea, care a scris cîteva cărţi importante despre libertate şi a publicat cîteva traduceri tulburătoare despre rezistenţa anticomunistă, şi care trăieşte acum la Cluj într-o precaritate care ar trebui să ne ruşineze pe toţi?

În mod sigur, nu situaţia financiară îl sperie pe Manolescu, ci posibiltatea de a-şi pierde privilegiile, precum şi statutul care-l protejează de o inevitabilă anchetă la Uniunea Scriitorilor şi la „România literară”. Andrei Pleşu şi Norman Manea, prin relaţiile lor formidabile, ar putea fi un paravan pentru Nicolae Manolescu, unul în interior, altul în afară!

Nicolae Manolescu ne trage pe toţi în fundul comunismului din care a venit

Toată cariera lui Nicolae Manolescu este una artificială, creată pe relaţii politice, de la Gheorghiu Dej, pînă la Traian Băsescu, trecînd, fireşte, pe la Ceauşescu şi Ion Iliescu. Lucrurile sînt cunoscute, putînd fi recitite la adresa http://www.cotidianul.ro/nicolae-manolescu-cerseste-primirea-in-academia-romana-199268/. Reluăm mai jos doar cîteva imagini de aducere aminte:

Articolul „Tineri muncitori în creaţia literară contemporană”, apărut în revista „Contemporanul”, nr. 18, din 14 mai 1962, în care Nicolae Manolescu scria: „Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…».

Tot în „Contemporanul”, într-o cronică literară despre o carte a lui Horia Zilieru, Nicolae Manolescu slăveşte în cuvinte de aur „virtuţile epocii socialismului”: “…Lumina. Nu e doar incandescenţă a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare încredere în virtuţile epocii socialismului… Constructorul comunismului cultivă lumina… Lumina e puritate, candoare, dar şi dăruire optimistă idealului comunist… De aceea, opera partidului care înfăptuieşte descătuşarea îi apare lui Horia Zilieru ca izvor de lumină şi de fericire: Din ochii tăi lumina irumpe-adînc în noi/ vîslind cu aripi de aur spre orizontul larg (“Partidului”)”.

Mai bine de patru decenii, Nicolae Manolescu a făcut critică de întîmpinare în paginile revistelor „Contemporanul” şi „România literară”. Dacă nu ar fi intrat în „Grupul lui Gogu Rădulescu”, astăzi el n-ar fi fost mai mult decît oricare alt cronicar din revistele literare. „Frăţia” acelui grup domină, practic, şi azi spaţiul cultural românesc, căci membrii acesteia ştiu că orice debuşeu creat ar duce la pulverizarea imaginii fiecăruia dintre ei!

Toată lumea ştie aceste lucruri, dar toată lumea tace! Efectul acestei tăceri îl suportă toţi scriitorii, care se văd trăind şi scriind într-o o lume a ierarhiilor aranjate, a criteriilor de gaşcă, în care un grup restrîs beneficiază de stipendiile venite din relaţia cu Puterea politică, în timp ce toţi ceilalţi adună resturile rămase, adică o deplasare în străinătate, o cronicuţă favorabilă, o amantă angajată prin vreo redacţie, o mînghîiere pe creştet.

Intrat în viaţa literară cu texte despre Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Manolescu ţine morţiş ca acum, la sfîrşitul vieţii sale, să ne tragă pe toţi în acest hău din care a venit. Încă o realegere în fruntea Uniunii Scriitorilor şi putem să desfiinţăm această instituţie ca pe ultima relicvă a comunismului!

 Demisia lui Nicolae Manolescu, alegeri libere şi corecte – singurele soluţii pentru salvarea Uniunii Scriitorilor

Măcar în ceasul al 14-lea, Nicolae Manolescu trebuie să înţeleagă că Uniunea Scriitorilor este în faliment şi că va fi mare mirare ca unii dintre diriguitorii ei să nu înfunde puşcăria. Ce rost mai are ca, la 73 de ani, cu serviciu permanent la Paris, ca ambasador, unde o are alături şi pe fosta nevastă ca secretar I, să se mai cocoţeze în vîrful Uniunii Scriitorilor?

Dar, dacă scriitorii vor accepta această situaţie, atunci să nu se mai plîngă pe la porţile Puterii politice pentru a cerşi bani, aşa cum au făcut recent într-o scrisoare către Premierul Ponta, ca să salveze revistele Uniunii Scriitorilor!

Acestea sînt motivele pentru care muşuroiul de la Uniunea Scriitorilor a sărit în aer după interviul pe care l-am realizat cu filosoful Mircea Arman, noul redactor şef al revistei „Tribuna”, din Cluj, după ce anunţase deja că nu este dispus să continue politica editorială falimentară, impusă de Nicolae Manolescu la toate publicaţiile literare!

Speriaţi, cei de lîngă Nicky au vrut să preîntîmpine orice solidarizare a scriitorilor cu Mircea Arman. Nici nu e nevoie de o astfel de înfrăţire, întrucît în mintea multora deja se aude o voce strigînd disperată: „Gata, ajunge, domnule Manolescu! E vremea să pleci liniştit acasă.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.