Nicușor, la centru, rezistă

Falia dintre Nicușor Dan, fondator USR, actual președinte al României, și foștii lui susținători, din ce în ce mai radicalizați pe panta progresistă, se adâncește, după cum s-a confirmat și la conferința de presă de deunăzi, de la Cotroceni, când amfitrionul a fost literalmente harponat de o avalanșă de întrebări obsesiv-conexe cu frustrările arealului dur, de factură neomarxistă. Sigur că o mare dragoste trădată se poate transforma în ură și (sau mai ales) în politică. Nu întâmplător, dl Ungureanu, unul dintre talibanii USR, îl amenință cu suspendarea. Se vede atât în prestațiile și abordările useriștilor, cât și în cele ale unor observatori nedeclarați, o mânie/furie cu greu stăpânită, care fierbe mocnit vizavi de președinte. 

De unde provine?

În primul rând, trădarea este  o chestiune de sistem de referință. Ceea ce sistemul partinic-ideologizat al așa-zișilor (auto-declarați) reformiști  Fritz-Bolo incriminează ca trădare s-ar putea ca, pentru sistemul de referință al interesului național – în care se plasează, cel puțin teoretic, constituțional,  președintele –, să nu fie. Din contră. S-ar putea să fie tocmai invers. El a și declarat, la un moment dat, că are de salvat țara, spre deosebire de un lider politic care i-ar fi spus că are de salvat partidul.

Deși dl Dan a făcut o trecere în revistă a patru topici serioase, care definesc starea economică și politică a nației la momentul actual, puține dintre întrebări – dacă vreuna – s-a referit la aceste topici: 

• situația financiară precară și riscul retrogradării ratingului de țară de către agențiile de specialitate, ceea ce ne-ar compromite împrumuturile, dându-ne pe mâna FMI, care ar impune ajustări și mai severe;  

• imposibilitatea asocierii la guvernare a AUR, din cauză că este perceput internațional ca un partid populist, anti-NATO, anti-UE, prorus – ceea ce ar arunca în țărână credibilitatea guvernării de la București, cu consecința din nou economic-financiară a dezastrului, plus compromiterea alianțelor noastre de securitate; 
• inoportunitatea alegerilor anticipate, pe care a pus-o pe seama adâncirii crizei care s-ar crea prin campania electorală, în care partidele s-ar înjura și mai abitir. Aici, este de remarcat că Nicușor a escamotat abil celălalt risc, reprezentat din nou de AUR, care, pe fondul bulei emoționale general-negative din societate, ar marca, probabil, o creștere de voturi oarbe pentru suveraniști, făcând și mai grea formarea unui guvern din care ei să nu facă parte
• imposibilitatea unui guvern exclusiv PNL-USR (adică fără PSD), întrucât „30 este mai puțin decât 50”, președintele reiterând astfel că el nu are cum să umple această gaură de voturi din Parlament dacă partidele pro-occidentale nu reușesc să găsească o formulă de coabitare care să ajungă la 50.  Nereușită care s-a petrecut deja de trei ori înainte de a se ajunge la formula surogat de azi

Însă nu aceste teme substanțiale au reținut atenția jurnaliștilor veniți cu întrebările de acasă, ci altele, cum ar fi blana de șinșilă (care nu e de șinșilă, ci e din bazar) a doamnei care l-a însoțit pe Ciolacu la un botez sau, în alt spațiu, prezența șefului SPP, Pahonțu, primul păzitor al președintelui, la aceeași masă cu cel păzit, la care mai erau alte 15 persoane. 

Șinșila este o temă anecdotic-populistă, cu substrat de luptă de clasă și mesajul subliminal implicit că  „prin corupție s-a îmbrăcat dna Docuz în șinșilă”. Însă nu e clar „corupția” cui – a doamnei în cauză, a foștilor soți sau a viitorului soț/fost șef PSD? Iar în ce-l privește pe dl Pahonțu, eternizat la SPP, provenit din trupele de asalt ale Securității, el poate fi o vulnerabilitate a președintelui, pe care acesta pare că și-a asumat-o, dar care nu are relevanță vizavi de temele de mai-sus, ci ajută la asasinarea caracterului președintelui – scopul vizibil al întrebărilor. 

Desigur, așa cum există libertate de exprimare la răspunsuri, există și la întrebări. Care s-au cantonat, obsesiv, în jurul aparentului sprijin al președintelui pentru PSD în recent terminata (oare?) criză politică, precum și în jurul problemelor din Justiție, inserate, obiectiv sau nu, în Recorder. La care Nicușor nu a marșat în clar.  

Cerbicia cu care arealul USR, secondat de PNL-Bolo, încearcă să-i agațe de coadă președintelui „tinicheaua” PSD este vizibilă. Pentru un observator obiectiv, este de neînțeles de ce moțiunea de cenzură AUR-PSD, care a dărâmat guvernul, este pusă în cârca lui Nicușor. Poate președintele să mânărească atât de multe voturi din Parlament? Per a contrario, să înțelegem că tandemul Fritz-Bolo îi reproșează tocmai că nu le-a mânărit, în sensul de a opri moțiunea? Să înțelegem că așa-zisa „cârdășie” cu PSD ar fi fost bună, acceptată, salutată, dacă l-ar fi convins pe Grindeanu să nu voteze moțiunea? Pe urmă, putea Nicușor să-l salveze pe Fritz, în chestiunea conflictului de interese, peste capul ICCJ și al Curții Constituționale? 

În esență, președintele a ales să nu cauționeze – prin reacții neconstituționale – derapările și, la limită, chiar deraierile talibanice ale USR.  Și, pentru asta, e pus la stâlpul infamiei.  

Cu Nicușor se întâmplă ceva ciudat. Ne amintim că el a fost ales ca soluție de avarie față de riscul simionist, după ce Crin Antonescu a fost trădat din toate părțile, motiv pentru ca Nicușor a prins locul II în turul I. Criticile și neîncrederea la adresa lui vizau orientarea neomarxistă de care era suspect.  Or, se întâmplă ceva neașteptat. Cei care l-au criticat când s-a ales au ajuns să-l apere, iar cei care l-au promovat atunci au ajuns să-l înjure. De ce? Pentru că s-a tras spre centru. 

În fond, ce i se reproșează? Că nu acceptă să fie un președinte-jucător în serviciul unora sau altora sau în propriul lui serviciu, cum au fost Băsescu și Iohannis? În istoria recentă, a existat un președinte care, printr-o istorică schimbare de azimut, a întors țara cu fața dinspre Est înspre Vest. În mandatul căruia lucrurile au evoluat altfel, recte către o asanare/normalizare a scenei publice. Emil Constantinescu. (Chiar și Iliescu, în ultimul său mandat, a avut accente de normalizare, inclusiv repatrierea Regelui. Asta, însă, nu-l exonerează nici de confiscarea Revoluției, nici de aservirea rusă, nici de morții de după fuga lui Ceaușescu, nici de mineriade.) 

De ce nu i s-ar permite, așadar, lui Nicușor Dan să urmeze modelul Emil Constantinescu? Nicușor a dat semne de translație către centru încă din 2017, când a demisionat din USR, confruntat cu alunecarea formațiunii pe panta talibanizării progresiste și progresive.  De ce și-ar renega el acum traseul politic? Și de ce toate acestea îi supără atât de rău pe „moderniștii” Bolo-Fritz și cohorta din jurul lor? Un posibil răspuns se găsește în perspectiva alegerilor parlamentare din 2028 (la care PNL-Bolo și USR speră – absolut himeric – să facă împreună 50 la sută!) și a celor prezidențiale din 2030, în care Bolojan plănuiește să iasă la interval (dacă nu-l dă la o parte Kövesi). De aceea,  Nicușor trebuie transformat în paratrăsnet al nemulțumirilor generale și aneantizat. 

În acest scop,  strategia Fritz-Bolo are două componente: demonizarea partidului PSD, printre altele agățându-i-se AUR de coadă (așa zisa „axă PSD-AUR”). Și, consecutiv, demonizarea lui Nicușor, printre altele agățându-i-se PSD de coadă. Ambele sunt narative politicianiste gândite să abată/ascundă eșecul guvernării Bolojan, marcată de inadecvarea funciară la situațiile din teren, agravată de lipsa conjugării rigorilor fiscale cu necesitatea unui standard de trai suportabil și și mai agravată de descurajarea investițiilor/dezvoltării economice.    

Dar nu e „numai” atât. Ajungem, astfel, la chestiunea Justiției. Și la alegațiile de tip Recorder. 

Sigur, partizanii Recorder au o seamă de nemulțumiri/revendicări. Care pot fi discutate cu argumente pro- și contra. Totuși una șochează prin lipsa de minimă raționalitate, de-a dreptul falimentară în ordinea de funcționare obiectivă a Justiției, îndreptățind suspiciunea că, dacă e vorba de tema capturării Justiției, atunci tocmai auto-intitulații promotori ai independenței ei apare că urmăresc s-o captureze. Este vorba de marota reînvestirii DNA cu competența de anchetare și acuzare a judecătorilor. 

Ar trebui să fie la mintea cocoșului că nu poți să dai judecătorul pe mâna aceleiași structuri a Ministerului Public care aduce inculpați în fața aceluiași judecător cu cerere de condamnare. Nu e nevoie ca judecătorul să fi comis acte infracționale. Numai inhibiția de a contracara într-un dosar –  de ex. din lipsă de probatoriu – cererea procurorului (în timp ce acesta poate/are calitatea să-i facă dosar și lui, judecătorului) este suficientă de a vicia actul de justiție. Este natura umană. N-ai ce-i face. Pe de o parte. instinctul conservării cu orice preț (citește: orice compromis), iar, pe de alta, dependența de abuzul de putere când nimic nu-l cenzurează. Judecătorul cedează pentru că procurorul are puterea să-l nenorocească dacă nu condamnă cum i se cere. De aceea, o altă structură a Ministerului Public – cum este, din fericire, situația de acum – trebuie să aibă vocația exclusivă de a ancheta judecători.  

O reîntoarcere a anchetării judecătorilor la DNA – cum cere tabăra Recorder – ar repune Justiția pe butuci, așa cum s-a întâmplat pe vremea plină de abuzuri Băsescu-Kövesi-Coldea, când, sub sloganul luptei anticorupție transformat în copertină,  bună parte din traiectul procuror-judecător s-a transformat în instrument politic. Și-atunci, cine vrea să (re)captureze Justiția? 

Abuzurile de atunci au fost generic amintite de însuși președintele Nicușor Dan, în urmă cu șase luni, motiv pentru care, imediat, dna Kövesi l-a trimis, textual, la culcare. Mai de curând, Băsescu-Petrov, dându-și (a câta oară?) arama pe față, a declarat că „e nevoie de Kövesi înapoi la DNA”.  L-a luat gura pe dinainte? În același timp, Elena Udrea, favorita lui Băsescu, o ține langa că a fost nevinovată și o ține responsabilă pe aceeași Kövesi de pușcăria pe care a executat-o.  Ce să mai înțelegi din această bulibășeală? A intrat dihonia între ei? Să se fi rupt lanțul de iubire Băsescu-Udrea? Cert este că Udrea își caută alinare în brațele suveraniștilor, iar Băsescu rămâne cu neomarxiștii. 

Ori poate tandemul lor s-a păstrat și joacă la două capete. Nu-i exclus. Ne amintim cum blonda vivandieră și-a frecat nasul când a fost dată jos din dubă. Pentru cine și l-a frecat? Pentru Băsescu sau pentru Cocoș? Iată că, mai nou, li se alătură și Orban, alt anchetat de DNA sub Kövesi, dat pe brazdă între timp. Nu degeaba a fost și el hușuit de Nicușor. Care este clar că nu se (mai) află pe aceeași pagină cu gruparea Kövesi-Coldea. Dimpotrivă, gruparea se reface pentru a-l lua cu asalt.

La drept vorbind, schisma ireconciliabilă – transformată, cum spuneam, în ură – a foștilor susținători împotriva fostului mentor se trage de la pierderea puterii. Puterea discreționară, puterea devenită viciu/drog. Intarsii de abuz au existat și în vremea lui Năstase, dar nebunia, în plenul ei, a început de la Băsescu, care a deschis cutia Pandorei, aplatizându-și adversari politici prin DNA sub Kövesi, în tandem cu Coldea și cu protocoalele de tristă faimă. De atunci, cultura politică a României întru rechiziționarea și tezaurizarea puterii s-a identificat, imoral, neconstituțional, cu subjugarea Justiției. 

Or, ura împotriva lui Nicușor este cauzată exact de  refuzul acestuia de a ceda, din nou, această putere –  imorală, neconstituțională – vechii tabere. Care a crezut că, susținându-l la câștigarea președinției – prin partizanii și zeloții afiliați, de bună credință, sub sigla europenismului –,  va pune din nou mâna pe ea, pe putere. Și s-a înșelat. Nicușor, despre care am semnalat de mai multe ori că este posesorul unei versatilități ieșite din comun, a numit alți procurori-șefi decât cei care ar fi readus statul paralel/subteran (moșit de procuroarea comunistă Monica Macovei) la putere și, poate, ar fi stins chiar procesul în curs de derulare împotriva lui Coldea. Asta, USR-Bolo și cei din spatele lor nu-i vor ierta niciodată. Acesta este adevăratul motiv al asasinării de caracter care s-a pornit, pe toate fronturile, împotriva lui dlui Dan. 

Expulzarea din conferința de presă a numitului Vanghele, cunoscut, în trecut, drept un susținător vocal al lui Nicușor, dă seama de exact acest fenomen, al foștilor susținători care acum îi sar la beregată. Episodul de la Cotroceni n-a fost decât un un fel de bomboană pe colivă. Pe coliva pretenției mișcării hashtag rezist de supunere/aservire a președintelui.  Dându-l afară pe împricinat, cunoscut ca injurios la adresa președintelui („netrebnic”, „gunoi”, „f.m.m.” etc.), Nicușor și-a criticat, voalat, și „colegii” prea miloși.  Adică subordonații. Care – în contra dispoziției lui – l-au lăsat să intre, l-au acreditat pe rebel. Aici se deschid două posibilități: ori reacția de expulzare a fost regizată chiar de Nicușor și echipa lui, ca să dea un semnal public de fermitate/neacceptare a retoricii abjecte practicate în spațiul public, ori – ceea ce ar fi grav – președintele e sabotat din interior din cauză că s-a înconjurat de unii asistenți luați tot din arealul căruia i-a aparținut și care s-a întors acum împotriva lui. 

Dacă e așa, avem un președinte atacat – și din exterior, și din interior –  de foștii lui susținători. Ce se va întâmpla când aceștia își vor da mâna cu servo-rușii de la AUR, care strâng semnături de suspendare? 

Deocamdată, Nicușor rezistă.