Joi după-amiază, înfigeam nuielele de salcie verde lângă crucile bunicilor și străbunicilor. Unul dintre morminte nu mai avea niciun semn. Doar un prun sălbatic lângă care puneam o nuia cu câteva flori galbene legate pe la mijlocul ei. Mama spunea că acolo ar fi trebuit să fie mormântul străbunicii, pe care n-o cunoscuse nici ea, deși, la fel de bine, s-ar fi putut să se odihnească puțin mai încolo. Seara târziu, turnam puțină apă la flori și la nuiele, inclusiv la străbunica, devenită, după trecerea anilor, doar un nume și o nuia de Paști. În Vinerea Mare, ai casei nu beau nici apă. Abia după asfințitul soarelui se așezau la masă și, printre îmbucături, mai scăpau câte o vorbă despre slujba preotului sau despre cel venit la biserică fără haine de sărbătoare.
Sîmbăta, ne trezeam cu noaptea în cap. Trebuia mers la turmă pentru adus mielul, aprins cuptorul, măturat curtea, ținut de vasul cu aluatul de cozonaci pentru a frământa mai ușor, vopsitul oălor în fiertura de coji de ceapă, ouă cu furnză de pătrunjel învelite în ciorapi vechi și puse la fiert, pregătit buchetul de flori sălbatice pentru mama, pe care trebuia să-l aibă la îndemână la înconjurul bisericii, ascuțit lumânările, curățatul pantofilor și lustruirea lor, spălatul pe cap în ordinea știută, adică, cel mic primul și fuga la culcare, și mama ultima, după ce termina cu toate de rânduit. Nu era ceas în casă. Ne trezeam după cântatul cocoșilor. În câteva minute se auzea și vocea unui vecin care avea un orologiu vechi, de la cefereu. Mama punea mâncărurile la fiert, întețea focul, ne controla hainele și ne verifica la batistă, mărunțiș de pus în tavă, lumînare, flori, lista morților și oul roșu de ciocnit pe pajiștea cimitirului. De obicei, eram primul. Ieșeam în curte să leg câinele și să-i aștept! Nopțile de Înviere au o înălțime copleșitoare. Se vede până dincolo de lume, cu stele tremurând, de parcă s-ar fi ridicat din mugurii de salcie și n-ar fi apucat să se coacă. Gâlgâitul apei în iarbă și cântecul brotăceilor erau singurele note pe care natura cânta discret propria-i deșteptare. Pe drum se mișcau umbrele celorlalți țărani ardeleni porniți spre biserică, un amestec de șoapte și pietriș scrâșnit sub tălpi ca la osia universului. Mă țineam de mâna mamei, la un pas în urma mersului țanțoș al tatălui, mândri că ajungem la Înviere înaintea celorlalți. Pe lângă zidurile bisericii așteptau și alții, a venit părintele, a venit, i-am văzut trăsura, mai așteaptă puțin să scoată prapurii și începe. Și de la o lumânare se aprindeau celelalte și înconjurul bisericii era ca o pregătire a umbrelor pentru bătutul în porți și deschiderea ușilor, când redeveneam oameni luminați de credință. Bărbații se așezau în față, lângă altar, iar femeile la locul lor, ca într-o galerie de ființe muncite și stinse de povară. Copiii respectau aceeași așezare în spațiu. Băieții lângă bărbați, fetele lângă femei. Era păcat și să întorci capul. Și, în biserica rece, cu dușumelele curate, încă umede, în fața icoanelor reci, continua cea mai înaltă noapte a anului care se încheia dimineața, pe răsăritul soarelui, cu pasca împărțită dintr-un vas ce părea de argint. Niciodată în dimineața de Paște nu a plouat. Întotdeauna, cerul arăta ca pregătit de Înviere, iar natura gata să participe și ea la sărbătoare. O auzeai cum se urnește din toate încheieturile pentru a se trezi în aceeași noapte cu Hristos. O singură dată a nins. Numai tata își aducea aminte. Nu l-am crezut până când am citit pe coperta interioară a unui Tetraevangheliar. „Să se știe că în dimineața asta de Paști au căzut potop de ninsoare cum nu s-a mai văzut și asta e semn rău că va fi război sau altă nenorocire“. Primul lucru pe care-l făceam după slujbă era să ciocnim ouăle pe furiș. Apoi, să alergăm la nuielele morților pentru a vedea ale cui flori s-au ofilit. Se spunea că acela va pleca primul. Nuiaua pe are o puneam la prunul bunicii era întotdeauna verde. Poate pentru că nu era acolo sau poate pentru că-i plăcuse prea mult viața și peste ea creștea o iarbă deasă și cărnoasă la fir. Niciodată nu am fost și nu suntem atât de curați ca în noaptea Învierii. Pentru fiecare dintre noi, ea rămâne cea mai luminată dintre toate. O purtăm în noi și în fiecare vine din altă parte.
Mai toată presa s-a abţinut în 2021 de la campania anti-BOR ajunsă tradiţională de sfintele Paşti.
….we SHALL overcome….. (autocorect error)
Morala aceea sanatoasa care exista la tara a dat o multime de oameni de mare valoare, in ciuda simplitatii si lipsurilor indurate de familiile taranesti. Dar morala curata a dat putere suplinind multe din greutatile vietii si conducand la izbanda. Citesc randurile scrise de domnul Cornel Nistorescu, pornit in lume ca baiat simplu de la tara si ajuns o mare personalitate a presei romanesti si ma conving din nou ca avand avand atatea valori umane, doar unele au razbit in viata, multe valori s-au pierdut pentru ca societatea nu a dat sprijin de invatatura copiilor de tarani. Ca sa ma explic mai bine, va spun pe scurt o intamplare ca student turist in muntii Cibin-Lotru. Am intalnit un taran pe cal care m-a invitat sa-mi care el rucsacul. Am refuzat, spunand ca plecat la drum mi-am asumat sa-l car singur fara ajutor. Omul atunci a coborat de pe cal si am mers alaturi pana cand drumurile ni s-au despartit. Ce dovada de profund respect uman! De gat aveam agatat la fel ca multi fotografi amatori, exponometrul. M-a intrebat ce este acela. I-am spus: exponometru, fara alta explicatie. Omul a cugetat putin si apoi a dedus: adica cu ala masori matale lumina pentru facut pozele? M-a impresionat istetimea acelui om simplu si m-am gandit ca si acum, ca multe valori de la tara s-au pierdut. Cea mai pretioasa bogatie a unei tari sunt oamenii. Societatea in ansamblu are datoria sa-si promoveze valorile, nu pramatiile.
Că Istoria se repetă, mai ales atunci când nu se trag din ea învățămintele necesare o demonstrează faptul că și astăzi se perpetuează practici din trecut :
Imperiul Roman își punea în teritoriile ocupate proprii guvernatori , dar în Iudeea au descoperit că n-au nevoie să mai cheltuiască bani cu întreținerea unei guvernări proprii deoarece unul de-al locului , Irod , s-a dovedit mai catolic decât Papa, cum se spune , îndeplinind fără crâcnire toate ordinile cotropitorului și supunându-și poporul cu o cruzime mai ceva ca a unui străin.
Faptul că mulțimea care-L aclamase pe Iisus la intrarea în Ierusalim îi cerea acum răstignirea se explică prin faptul că era cu totul alta : În locul celor ce-L aclamaseră au fost aduși niște lichele de teapa „reziștilor” din ziua de azi care strigau ce li se cerea și pentru ce fuseseră plătiți !
Nimic nu s-a schimbat nici până astăzi pentru că cei care ne conduc, acum nici măcar din umbră, ci la vedere sunt din aceeași stirpe !
Un nimeni, îmi tine o “fraza de religie” și arunca cu “inteligenta lui de vierme”, cunoștințe din almanahul citit in WC-ul din fundul curtii. Prof. dr. Constantin Dulcan despre miracolul de la Sfântul Mormânt: „Lumea lua Lumina în palme şi îşi punea pe faţă. Nu ardea, nu era fizică”. Dacă un doctor, spune asemenea tâmpenii, ce sa ma mire la acest nimeni!
Catre TOTI romanii cu constiinta nationala: Hristos a inviat!.
Cristos A Inviat, domnule Nistorescu! Ceace ati scris in 1999, cred ca subscrieti si azi, in sensul celor relatate, ca-i adevar pur! Toate se intamplau in anii comunismului, ani, pe care taranii din zonele necooperativizate si cred, si-n celelate ,ii traiu in aceiasi comuniune cu Dumnezeu! Atunci de unde propaganda furibunda ca in „epoca socialista” nu se putea merge la biserica, tine sarbatorile religioase? Asta pentru a lovi in „ciuma rosie” si partidele de stanga? Pai si ouale erau numai rosii atunci, acum se coloreaza in mai multe! Un fel de „rogvaiv”, ce aminteste de curcubeul unora!! Sa ne bucuram de liniste si pace sufleteasca!!